Răutatea nu e bună
Acum mai mulți ani, am asistat la agresarea psihică a unui bărbat de către un grup de alți vreo 15 bărbați. Practic, l-au înconjurat, în contextul a ceva ce se voia a fi o petrecere, și l-au zdrobit sub tirul miștourilor. Câteva ore mai târziu, deși părea că a supraviețuit agresiunii, omul s-a urcat la volan și a plecat spre orașul în care locuia. Noaptea, pe serpentine și fiind foarte, foarte beat. Și-a dat seama însă destul de rapid că fusese o idee proastă și, într-un efort extraordinar de a nu-și transforma trauma într-o tragedie, s-a întors din drum și nu s-a mai urcat la volan decât după ce și-a revenit din beție și s-a odihnit.
Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi arătat lucrurile dacă nu s-ar fi întors. Cum ar fi fost să moară într-un accident, pentru că fusese umilit până la os de un grup de adulți? Nu vreau să mă gândesc la ce ar fi însemnat asta pentru familia lui, dar nici la ce ar fi însemnat pentru cei 15 agresori nu mi-e prea ușor să mă gândesc. Cum ar fi trăit ei apoi, știind că un om ajuns să moară, din cauza cruzimii lor?
Povestea de mai sus a avut ca protagoniști niște adulți. Dar imaginați-vă, vă rog, cum ar fi fost ca personajele să fie copii. Dacă pentru un adult e atât de greu să îndure o umilință uriașă, ce-o fi în sufletul unui copil care trăiește așa ceva? Și cât de tare îl poate marca, pentru tot restul vieții lui?
În termenii de azi, ce v-am povestit eu mai sus se numește bullying și, vrem, nu vrem, e la ordinea zilei printre copii, care sunt de 100 de ori mai cruzi decât adulții, nu au capacitatea de a se pune în pielea celui agresat și nici foarte mult discernământ.
În 2014, la linia telefonică gratuită dedicată copiilor, 116 111, a fost înregistrat un număr de 1.046 de situații care au făcut referire la fenomenul bullying. Analiza statistică a cazurilor înregistrate a arătat următoarele: 50.39% bullying fizic, 38.76% bullying verbal, 6.98% bullying relațional și 3.87% bullying online. Forma de bullying fizic este asociată, în general, cu categoria de gen masculin, iar forma de bullying verbal cu categoria de gen feminin.
Care sunt efectele abuzului de tip bullying? Depresii și tulburări de comportament (37.72%), criză de identitate și anxietăți (35.23%), excludere și dificultate în relaționare (13.88%) și – o, din păcate, da! – gânduri suicidale (13.17% dintre cei agresați).
Băieții cu vârste cuprinse între 12 – 17 ani sunt cu precădere victime ale fenomenului bullying, deoarece dezechilibrul de forțe (una dintre componentele esențiale ale bullying-ului) are legătură cu masculinitatea. În plus, adolescența aduce cu sine transformări fizice, emoționale și comportamentale, astfel că băieții se pot poziționa in extremis: puternici sau slabi, respectiv agresori sau victime.
Din mediul urban se înregistrează în general situații legate de bullying verbal, relațional și online, în timp ce din mediul rural se înregistrează bullying fizic.
Ce putem face, în condițiile acestea, noi, ca adulți, e să-i încurajăm să fie mai degrabă prietenoși decât răutăcioși. Mai întâi prin exemplul personal, apoi, discutând permanent despre asta cu ei.
În calitate de prieten bun al foarte tinerei generații, Cartoon Network își dorește să le dea o mână de ajutor părinților, așa că le pune la dispoziție celor mici site-ul Clubul Prieteniei, care încearcă să-i convingă că prietenia e mai bună decât răutatea. De asemenea, a mai făcut și un parteneriat cu Asociaţia “Telefonul Copilului” și îi încurajează pe copii să sune la 116 111, în caz că au fost agresți. La acest număr pot primi oricând sfaturi și consiliere, chiar și la adăpostul anonimatului, dacă își doresc asta.
Putem contribui fiecare dintre noi, deschizând subiectul pe rețelele sociale și transmițând, direct sau indirect, copiilor, mesajul “Fii prietenos, nu răutăcios!”.
Eu am făcut-o deja. Acuma ziceți și voi povești despre cât de nasol e să fii răutăcios sau să fii subiectul răutăților altora. Ați fost vreodată bully sau, dimpotrivă, subiectul unei agresiuni?
Mi se pare o idee geniala asta cu Telefonul copilului. Sincer, una dintre cele mai bune initiative pentru copii. Si sper ca fiecare parinte sa-si incurajeze copilul sa fie prietenos si nu rautacios, desi am mari indoieli ca se va intampla asta avand in vedere lipsa crasa de educatie a multora dintre semenii nostri.
Agresiunea, verbala sau fizica, se invata in familie. Copilul nu va face decat in oarecare nesemnificativ procent ceea ce i se spune in casa. Va face ce vede. Asta pana copilul pleaca la scoala, cand deja o pondere mare o are colectivul, societatea.
Nu ma intrebati cat imi e de groaza de momentul in care pitic al meu va trebui sa mearga singur la scoala. Nu ma intrebati, ca imi e groaza. Oricat m-as stradui eu sa il fac sa inteleaga ca e bine sa fii intr-un anume fel, societatea are mult mai multa influenta asupra lui decat imi doresc eu. Incepand cu colegii, cu profesorii, cu ce vede pe strada, in tramvaie, in budele din scoala, in felul in care se imbraca lumea. Voi incepe atunci, probabil, lupta cu el si cu mine insami: trebuie sa fii asa, mama, ca asa e mai bine. Si voi cadea in extrema cealalta: o mama pisaloaga, care pare ca le stie pe toate si care pare ca nu a fost tanara niciodata si nu concepe ca lumea s-a schimbat si nu concepe ca piticul ei a crescut si ca isi poate purta singur de grija. Ei bine,d e asta ma tem cel mai tare…
Oricum, el acum (la 5 ani) mie mi se pare ca e “prost de bun”. Nu am vazut pic de rautate in sufletul lui niciodata. De multe ori ma intreb daca e ok asa. Dar cum il pot apara eu, parinte care a incercat si a facut tot ce e omeneste posibil sa-l faca sa inteleaga ca e sanatos sa fie intr-un anume fel?…
Stiu, insa, ca va veni momentul in care il voi vedea ranit. De altii. Si nu stiu cum voi reactiona. M-am apucat sa citesc carti psihologice despre cresterea baietilor si despre relatiile pe care le au copiii intre ei si cu cei de seama lor. Am inteles unele chestii de acolo, insa tot imi e insuficient… Ce ma voi sti face ? 🙁
uooooooof, îți înțeleg foarte bine îngrijorarea
Agresiunea, verbala sau fizica, nu se invata MUSAI in familie. Cel mai bun exemplu e fiica mea. Noi (eu si sotul) nu suntem agresivi (verbal si/sau fizic) si totusi fiica noastra este. Si cand a aparut aceasta problema?! in momentul in care am mutat-o de la cresa la gradinita. Cat a fost la cresa a fost un copil f cuminte, pacifist si natural. De 4 luni de cand a trebuit sa o mutam la gradinita, lucrurile s-au schimbat la 180 grade. A devenit f agresiva si fizic si verbal. Foloseste niste cuvinte groaznice, pe care eu ca adult nu le folosesc si nici nu cred ca ma gandesc la ele. Iar partea cu agresivitatea fizica e si mai urata. Sunt situatii in care si familia e de vina, dar sunt situatii in care cresa/gradinita/scoala mai rau fac. Am ajuns in punctul in care ne gandim sa o ducem la psiholog. Iar fenomenul de “bullying” e ffff dezvolatat in tarile occidentale, incepand de la cei f mici, pana la adulti.
@Coco: poate ar fi o idee bună să o duceți, da
Ii dau perfecta dreptate lui Coco, colectivitatea afecteaza copiii teribil de mult. Pe mine m-au chinuit colegii din clasa I pana intr-a VIII-a si, ceea ce mi s-a parut cel mai nedrept a fost atitudinea invatatoarei, care nu ma placea neam (eram prea guraliva si prea pisaloaga conform parerii ei de mare specialista) si de la care a pornit toata tarasenia. Am fost umilita de catre ea in fel si chip de ea in primii patru ani de scoala (invitatie deschisa pentru ai mei colegi) si bineinteles ca s-a continuat pentru ca cea care era capul rautatilor avea un tatic mae la partid de care aveau nevoie toti profesorii si desi m-am plans la un moment dat, nu a avut niciun rezultat.
Ca urmare cand am dat la liceu am facut o criza de nervi pentru ca maica-mea voia sa ma forteze sa ma duc EXACT la ala la care se ducea trei sferturi din fosta clasa. Si am dat la celalalt.
Nu mai spun ca si in ziua de astazi simt nevoia continua sa ma aprobe cineva, sunt nesigura intotdeauna in deciziile pe care le iau si imi este teama constant ca cineva se va supaa pe mine pentru ca am spus sau am facut ceva gresit.
@Coco: schimba urgent grădinița…încearcă să găsești una cu un sistem de învățământ orientat spre copil (“child-oriented”, cum ar fi Montessori) probabil mai scumpă, dar “totaly worth it” pe termen lung.
Când eram mai mic, pentru că eram un copil destul de emotiv, golanii din cartier mă taxau destul de des și mă intimidau ori de câte ori aveau ocazia, hrănindu-și cumva orgoliul și identitatea prin superioritatea pe care o căpătau asupra mea.
Inconștient, un munte de frustrare s-a strâns în mine, așa că atunci când am atins adolescența și am avut ocazia să devin eu cel care hărțuiește, mi-am exercitat “dreptul” până la exagerare.
M-am surprins, nu o dată, în timp ce îmi impuneam superioritatea fizică sau intelectuală doar pentru a-mi hrăni frustrarea acumulată pe parcurs. Fără să vreau, devenisem tot ceea ce uram mai mult atunci când eram mai mic.
Sunt, încă, un tip emotiv, dar care atunci când își impune poate deveni o fire insensibilă și, în cazuri extreme, chiar necioplită, așa că îmi permit să-mi dau cu părerea (obiectiv, zic eu) despre atacurile astea gratuite la adresa unor oameni a căror unică vină este că au succes la un public pe care nu l-a nimerit nimeni înainte.
Oamenii sensibili au devenit victimele unor hărțuitori alimentati de frustrările acumulate în copilărie, atunci când, la rândul lor, au fost intimidați de golanii din cartier. Sunt oamenii care atacă permanent, oameni în comportamentul cărora încă se văd scrijelite urmele bullyingului din adolescență. Sunt oameni care în loc să-și depășească frustrarile, le intensifică.
Niciodată nu e târziu să citești Gandacelul, de Elena Farago. Poate ajuta să identifici izvorul complexelor care-ți pompează răul în acțiuni.
ooooooof 😥
Am un baiat de 10 ani, in clasa a treia. I-am spus despre bully, mereu ii spun sa-mi povesteasca ce se intampla la scoala, cum se poarta copiii unul cu altii, incerc sa-mi dau seama daca se intampla ceva rau. Anul trecut am avut un episod cu un baiat din clasa care facea ce facea si radea de el, chiar i-a aruncat ghiozdanul pe jos si l-a lovit cu piciorul de il facuse pe copil sa nu mai vrea sa mearga la scoala. Incet, incet l-am facut sa creada ca e mai puternic decat baiatul respectiv, sa stea in picioare in fata lui si sa-l priveasca drept in ochi, sa nu ezite. I-am povestit ca acel baiat probabil e certat/ridiculizat/batut acasa/in fara blocului de se comporta asa, ca de fapt e doar un baietel speriat. Am fost si am vorbit si cu invatatoarea si am aflat ca era un copil problema, strangea fetele de gat, chestii de genul asta. Oricum invatatoarea nu a facut absolut nimic, am rugat-o macar sa il mute de unde statea – copilul acela statea in spatele lui.
Am reusit si am depasit momentul, copilul acela s-a mai calmat, dar sunt mereu in priza, ma interesez de copiii mai mari cum se comporta. Am avut episoade sporadice gen trantit de perete, astea sunt mai “usoare” ca sa zic asa… Scoala e o jungla!
chiar că junglă, e teribilă cruzimea de care pot da dovadă copiii…
Cred ca viata e o jungla…. nici nu-mi dadusem seama de acest bully, pana acum… si totusi il traiesc si eu si baiatul meu. Pentru el, pe cat a fost de greu la inceput, acum s-a schimbat situatia, dar pentru mine s-a inrautatit. In calitatea noastra de straini, aici unde traim, am avut parte de neplaceri cu alti copii care il batjocoreau, pentru ca nu stia limba, era grasut, vesel si isi cauta prieteni. Mereu exista parti bune si parti rele…. asta a fost partea rea, se transformase totul intr-o hartuire continua, pana cand s-a ajuns la bataie. Copilul meu, care pana atunci facea eforturi sa se integreze, n-a mai rezistat si la una din provocarile fizice… a ripostat serios. Intamplarea a facut sa fiu acasa si am mers direct la politie (spre deosebire de Romania, aici orice sesizare are efect) . Am explicat situatia si am subliniat ca vreau liniste. Hartuiala a continuat totusi. M-am adresat unei institutii similare cu “protectia copilului” , unde am relatat din nou. Intre timp s-a scurs vremea si copilul meu a slabit, a invatat germana, merge la o scoala foarte buna, este cel mai bun din clasa si face sport ( adica totul in doi ani si jumatate). Eh, s-a facut liniste in sat! Baiatul meu a devenit obraznic si tupeist. Toata scoala si oraselul nostru il stiu de “cool” … din pacate, mi-e teama si de varianta asta, dar parca e mai buna decat cealalta.
eu am fost in situatia asta din clasa 1 si pana in clasa a 12-a. nu exista zi in care sa nu se rada de felul in care aratam (si nu eram singura fata din clasa care indura asta) si pana prin clasa a 8-a mi-am luat si bataie. doar pentru ca eram “urata” (sigur, nu asta era jignirea, era mult mai crud de atat)
sincer, poate pentru multi pare penibil sa fii inca traumatizata de asa ceva, dar as vrea sa ma pot uita in oglinda si sa-mi zambesc. si as vrea sa nu mai simt ca nu merit sa fiu iubita.
O, Doamne, ce subiect dureros am deschis! 😥 Și totuși e bine că vorbim despre asta.
Catalina, nu-i suficient sa vrei. Uita-te in oglinda si zambeste-ti in fiecare dimineata, ca nu ai nevoie de aprobarea celor care-au ras de tine. Descopera tu motivele pentru care meriti sa fii iubita.
Si-ai sa fii.
Draga Catalina, nu esti singura (stiu, asta nu ajuta cu nimic) eu am reusit sa depasesc situatia destul de asemanatoare (ce au inceput altii in copilaria mea, am continuat eu insami o vreme lunga …) si te rog din suflet sa citesti asta: https://liviabonarov.files.wordpress.com/2013/08/louise-hay-poti-sa-ti-vindeci-viata.pdf si sa vizionezi si filmul realizat dupa aceeasi sursa: https://www.youtube.com/watch?v=ya9Ai0qSbAc. Iti spun ca eu chiar mi-am schimbat viata si da! se poate! iti jur! si inca mai citesc cartea si tot mai vizionez filmul… 🙂 Louise Hay – You can heal your life/Poti sa-ti vindeci viata
Sunt sigura ca o sa reusesti!
Catalina, nu esti singura. SI eu am patit la fel, pentru ca eram aia bondoaca, grasuta, cu ochelari si care isi dorea cu disperare prieteni. Pana intr-a opta a fost asta. Dupa a opta, au inceput aluziile de alt gen. Mi-aduc aminte ca in clasa a zecea am stat un an intreg singura in banca probabil pentru ca nu eram suficient de cool (pentru vremea aceea), plus ca eram obsedata sa invat.
S-au schimbat mult lucrurile, am gasit un om care ma incurajeaza indiferent daca fac bines au mai putin bine. SI am invatat sa las in urma amintirile urate, nu merita sa iti otravesti viata cu rautatea unor minti goale care atat au putut sa faca, atat au facut. Si, da, stiu ca nu e usor, dar cu timpul se estompeaza.
PS: Mi-am jurat ca copilul meu nu va trece prinasa ceva.
Nu cred ca ne mai facem bine, noi, ca natie. Eu una nu mai cred asta.
Ma bucura sa vad, insa, aici, oameni care pot folosi civilizat cuvintele, frumos asezate in pagina, frumos alese dintre ganduri. Asta imi mai da speranta. Poate-poate copilul meu va avea prieteni vreunul dintre copiii vostri. 🙂
dar nu are legătură musai cu noi ca nație, mai degrabă cu noi, ca specie umană, e un fenomen care poate fi întâlnit oriunde, mai ales la vârste mici.
Exact, nu e vorba de natie. Lord of the Flies anyone? poate cea mai scary carte cu copii. Si mai e una, chiar pe tema asta, scrisa de un suedez, in romana tradusa Raul (nu numele spaniol, ci antonimul lui BUN, articulat). Nu e chestie noua, bullying, insa nu-si pierde nicicand cruzimea.
Oh, Elia, te invit in Feroe. Sa vezi cam cum sunt tratati copiii adoptati din alte tari sau cei proveniti din familii mixte.
Nu este vorba de natie, exact as cu spune si SImona.
*asa cum spune, astazi mi-e foame si mananc litere.
Se pare ca romanii (ca natie) sunt dintre cei mai putin agresivi fizic. La noi se “da cu gura”. 😉
La natiuni mai civilizate agresiunea fizica este mai des intalnita. 😉
Foarte interesanta tema, din pacate mistocareala rautacioasa vine de cele mai multe ori din partea asa-zisilor prieteni, atat in cazul copiilor, cat si al adultilor si e rezultatul frustrarilor, complexelor sau a agresiunilor la care rautaciosii au fost supusi. Ideea ar fi sa respingi astfel de oameni din cercul de prieteni si sa nu pui la suflet rautatile spuse de diversi care nu te cunosc cu adevarat (colegi, vecini sau chiar necunoscuti). Eu sunt rar rautacioasa, dar mi-am dezvoltat un fel de “nesimtire” si flituiesc mistocarii, nu intru in jocuri de genu. Asa mi-as educa si copilu sa faca sincer. Ce mi se pare maxim de trist este ca unii oameni tolereaza astfel de”prieteni”, dar de ce o companie proasta e mai buna de cat lipsa unei companii este deja alt subiect.
erata: va avea INTRE prieteni vreunul dintre copiii vostri…
Loc de joaca amenajat, joi seara, acum vreo 2 luni!Vreo 20 de copii inauntru de diferite nationalitati!Langa locul de joaca, mesele unde stau parintii!Langa masa noastra 2 romance!!!Dupe ce au forfecat toti copii: uite fa la ala ce gras e, uite la negru ala zici ca e maimuta,vine una dintre cele 2 odrasle, plangand, si le spune ca nu stiu care baietel i-a luat mingia, la care una dintre fufe raspunde: sa-i tragi una pe furis cand il prinzi acolo in colt unde nu se vede!da mami!!! si zi-i lui “Ionel” sa-i ia mingia ca el e mai mare!!!Am sarit la scandal!!!In greaca!!!!M-au acuzat ca nu am inteles bine!!!Ca nici vorba de asa ceva!!!Am chemat responsabila, si dupa ce i-am explicat ce si cum le-a cerut politicos sa-si ia copii si sa plece!!!!Si da, puteam sa le “complimentez”pe romaneste, dar am vrut sa inteleaga si restul parintilor despre ce era vorba!!!!
Mingea nu mingia
Mingea bat-o vina!Cu scuzele de rigoare pentru retinele mai sensibile, dar uite ca dupa 16 ani prin tari straine lb.romana imi joaca feste! 😮
Aoleooo…sa clarific repede ca “dupe-ul” ala de pe al doilea rand este din cauza vitezei 😉
De ce m-am apucat de rugby si arte martiale. De asta…si m-am echilibrat din toate (aproape, fiindca am si eu fixurile mele, a se vedea un articol scris de Simona unde am lasat un anume comentariu) punctele de vedere.
ce fixuri? nici nu mai știu de ce comentariu zici
Si eu am suferit mult in liceu fiind agresata verbal si vorbita pe la spate.
1) pentru ca eram cuminte si nu vream sa particip la episoade gen – chiulit in gasca. stateam in banca si imi asumam privirile si vorbele urate din partea colegilor, pentru ca le dadeam planurile peste cap. Eram aia tocilara si naspa. Dar ei nu stiau ca imi era rusine sa fac acest lucru din resepct, respect pentru parintii mei care erau saraci si toti banii pe care ii castigau erau pentru ca eu si fratele meu sa avem parte de educatie, si respect pentru profesorii care isi faceau datoria, bine sau rau.
2) de felul in care aratam – pentru ca ai mei nu isi permiteau sa cheltuiasca banii pe haine, asa ca multa vreme am imbracat la scoala aceleasi 2 tricouri (cu doau numere mai mari), 2 pulovare, o bluza, o jeaca si o pereche de jeansi + o pereche de incaltari. era de ajuns ca eu ma simteam naspa, ei ma faceau sa ma simt si mai naspa.
3) de faptul ca cea mai buna prietena a mea era din intamplare fiica profesoarei de logica, economie si psihologie, pe care ei nu o suportau. nu de putine ori mi-am auzit cuvinte “frumoase” din aceasta cauza. Ca sa nu mai zic ca eram exclusa de la orice iesire in oras/discoteca.
Poate pentru unii nu par a fi niste lucruri extraodinar de grave, dar pentru mine a fost al naibii de greu sa le traiesc.
îmi pare rău că am răscolit amintiri triste 🙁
si eu vin dintr-o familie saraca, intr-o zona saraca, la liceu fix dupa revolutie deci perioada saraca . Am avut aceeasi pereche de blugi 2 ani, ii spalam in weekend. Nu m-a deranjat, desi aveam glume si remarci de la cativa colegi cu parinti descurcareti, de la adresa pantalonilor, pana la faptul ca mergeam cu vaca/prasit dupa ore – eram mult mai buna decat ei la invatatura si aveam ocazia sa le zambesc mut, cu dintii cam asa 😀
Can eram de 15 ani, prietena mea cea mai buna avea cancer in ultimul stadiu si practic ne asteptam sa moara oricand. Am scos-o odata la plimbare si avea pe cap o peruca sa ascunda lipsa parului. Am fost atacate o gasca de 8-10 tineri pe la 18 ani care i-au smuls peruca din cap si au ras de ea si au umilit-o. Am fugit amandoua si si-a dat seama ca nu are ochelarii. M-am intors dupa ei in rasetele baietilor. Mult timp dupa ce prietena mea era deja moarta ma mai intalneam cu ei in drum spre scoala si urlau mereu “ce face prietena ta cheala”. Am avut luni de zile cosmaruri si mi-au luat ani de zile sa pot privi in urma fara vina ceea ce s-a intamplat.
E horror ce povestești. Ai încercat vreodată să le spui acelor puști că prietena ta e bolnavă? Bineînțeles, în absența ei…
Sincer, mi-a fost frica de ei. Erau mereu in grup, daca prindeam vreodata numai unul sau doar 2-3 din ei poate le-as fi spus. Dar erau mereu atat de multi si mari.
M-am infiorat citind comentariul tau. 😥
Offff, nu se poate ! Mi-ai fript inima. Frig, mult frig in unele suflete !
zilnic, 8 ore din 8 la job.
replicile savuorase la care rade zgomotos, cum intru in birouȘ sa aprindem niste betisoare,sa punem niste flori de crini.
minunt d eminut mi se aduce aminte ca-s bolanva.
replicile atui coleg: auzi,da tu ce cauti in biroul asta, nu vreis a pleci?
vin tot felul de vanzatori ambulanti si cei cu parfumuri sunt invitati numai la noi in birou.replicile curg: ce bine miroase si eu imi iau 2 pufuri s apot respira.
discutii interminabile despre cat de misto e sa mananci …………tot ceea ce nu am voie,cu detalii.
tone de parfum date de o colega, din greseala.
pe siteul despre copii, patroana a incurajat un buiyling f urat acum cativa ani, mandra de paginile scrise, in care pe 5 pagini se facea cel mai dur misto de boala unui om.
singurul lucru car eild eranjeaza pe strumf e sa ii spui ca e mic. cum a intrat in birou la mine colegul betisor ii spune: bai ce mic ai ramas, doamne dar tu nu maic resti?
nu, nu are copii.
dacă colegii tăi nu au 16 ani, ca să aibă scuza imaturității, atunci nu-mi explic. ah, wait, și cei despre care am povestit eu mai sus erau trecuți de 30… 🙄
Nike, imi pare rau de situatie. Da, m-am trezit si eu marginalizata datorita restrictiilor medicale (nu parfum, nu machiaje, nu McDonalts, nu chestii sofisticate) dar nu mi-a pasat – am tacut / reactionat ferm cand era deja exagerat. Vanzatorii ambulanti cum intra in cladire? poti face o reclamatie contra pazei/un mesaj discret ca e interzis/ilegal /contra procedurilor?
O imbratisare calda de la mine!
celor cu dislaikul le pot da gratuit o zi din viata mea?
nu pe asta de azi.asta e infernala.
simona, ce sa spun? nici macar nu am cuvinte.
si la gradi se face misto de strumf,dar asta e de pe alta planeta. eu plangeam ca proasta, el gaseste motiv de ras, de a intoarce situatia in favoarea lui.
Fiica mea are 1.58m si 40 de kg la 18 ani. Nu vrei sa afli cat misto ia pe tema asta! Dar are o gurita ca de 2 m! Si are ea o vorba pentru toti lunganii care o ironizeaza:,,inalt ca bradu’ si prost ca gardu’ ”. Zic sa-l inveti niste intelepcini pe strumf. Iar in privinta patroanei: consoleaza-te ca si prostia e o boala.
Nike, mi se pare de nesuportat situatia de la tine de la serviciu. Nu ai putea sa iti cauti altul (poate exista constrangeri, traiesti intr-o regiune care nu abunda in locuri de munca etc.)? Uite ce am gasit pe net:
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_36931/Hartuirea-la-locul-de-munca-Cum-se-pot-apara-salariatii-de-abuzurile-de-la-serviciu.html
Nu zic sa aplici ce scrie acolo, e bine insa sa stii ce optiuni ai intr-un caz extrem.
Nu stiu daca esti una si aceeasi persoana care a scris la un alt articol ca a plecat din invatamant, dar sincer, nu imi inchipui cum putea fi atmosfera din cancelarie mai toxica decat cea in care lucrezi acum.
Uimitor ca la un astfel de subiect, se dau si dislikuri la comentarii, unde oamenii isi spun of-ul. Asta-i bully-ing virtual mai nou, la fel de eficace…
timp de 1 an fetita mea a fost lovita de un baiat. Prinsa de gat, zgaltaita cnd ii zicea nu. Am discutat la scoala, discutat cu fetita, i-a spus NU, acesta iar a sarit la lovit.
Am inteles ca baiatul este lovit periodic de mama lui (in 2 ore am vazut de 3 ori tras de urechi si pt nimicuri). Am vorbit cu frumosul cu mama de vreo 8-10 ori- inutil. Pana cand ia-m zis direct: baiatul e agresat, plange ca un bebelus, mimeaza boala, loveste mai departe, loveste copii in zona genitala, etc. Atunci s-a produs declickul la mama si si-a schimbat atitudinea complet.
Eu am construit rezistenta fetei, a spus nu, a invatat ca da, sunt si copii diferiti, ca fiecare e unic ( din pacate fetita mea a prins frica de… mama baiatului, ma intreba daca si pe ea o sa o traga de urechi in fata tuturor din parc etc)
Bulling-ul vine din familie. Conflictele din familie sunt cele care distrug un copil, hartuirea de la scoala e doar un ‘un condiment’ in plus.
hahahahah. hah. sniff.
1) bullied in fata blocului ca eram mica si vai de capu meu. batut, mistouri, tot ce vrei
2) bullied in familie, cu tata care m-a abuzat emotional si ma abuzeaza in continuare.
3) bullied la scoala, pentru ca aveam numa 10 pe linie si eram de familie mai buna decat ei. PARINTII COPIILOR ii incurajau sa fie rai cu mine pentru ca aveam numa 10, deci sigur, credeau ei, ai mei dadeau spaga la profi
urmarile?
– primele fantezii sinucigase le-am avut dinainte de varsta de 10 ani
– comportament extra-violent de prin clasa a 4-a. Am inceput sa bat la ei ca la fasole, pana s-au trezit ai mei cu telefon acasa. (dupa ce copii au facut misto de mine ca plangeam ca imi murise pisica)
– am dezvoltat comportament cvasi-abusiv fata de oricine ajungea prea prieten cu mine. Dominam si simteam nevoia sa le fac ce mi se facea si mie acasa. Primul meu prieten a avut mult de suferit din cauza asta.
– am avut probleme in a ma integra la liceu. Eram si foarte aroganta pentru ca ma ducea capul mai mult decat pe altii, eram complet intoleranta si luam foc daca eram luata peste picior (chestiile din copilarie)
Retrospectiv:
Mi-a fost extrem de greu sa invat sa ma port frumos. Am invatat de nevoie (si ca sa supravietuiesc, sa ma pot suporta eu pe mine) ce inseamna blandetea, generozitatea si toleranta. Norocul meu ca am deprins de mica obiceiul sa citesc, si o mare parte din “issues” le-am lamurit prin lectura.
Nu stiu exact cine sunt sau ce fac sau ce vreau. Mi-e foarte greu sa discern intre aspectul de victima si cel de om puternic. Mi-e foarte greu sa recunosc cand sunt ranita sau cand sufar, ajung sa disociez pana la uitare, pentru ca mai tarziu sa izbucneasca totul in crize de plans, agresvitate sau depresie in toata regula.
So, that’s my 2 cents.
Invatati-va copii sa gestioneze bine ceea ce simt si ceea ce percep. Incercati sa ii faceti sa se simta in siguranta acasa (chestie pe care eu nu am avut-o decat asa aparent/ sau ma fortam sa cred ca sunt in siguranta acasa, ca sa nu o iau razna; inca mi se tripleaza pulsu cand vorbesc cu tata.)
Incercati sa ii echipati corespunzator pentru jegurile umane cu care se vor confrunta in viata.
Lumea e plina de fosti copii abuzati emotional (ca mine) sau mai rau, fizic sau sexual, care au devenit la randul lor adulti abuzivi, frustrati, dezorientati.
In principiu, daca esti safe acasa, e mai simplu sa faci fata exteriorului. Daca stii clar ca ai tai te iubesc si au incredere in tine, faptul ca un strain te insulta nu mai doare atat de mult si ajungi in timp sa faci abstractie de astfel de “critici”.
Vorbiti cu ei fara sa ii speriati, nu ii incurajati sa dispretuiasca pe toata lumea. Invatati-i sa inteleaga ce se intampla in jurul lor.
Si cursuri de autoaparare /arte martiale, pentru stima de sine si filosofii de viata sanatoase.
mulțumim pentru efortul de a ne spune ce a fost și ce e în sufletul tău, sper că va folosi măcar unui părinte, măcar unui copil, măcar unui om.
Da Elena, pe mine m-ai ajutat cu sfaturile tale. Imi voi duce copilul, dupa cum isi doreste si el, la arte martiale si il voi ocroti si il voi incuraja mereu. Iti multumesc!
Atentie doar, la capitolul arte martiale, sa fie un sensei destept care sa ii invete sa nu faca rau, iar daca sunt agresati, mai degraba sa se apere (sa blocheze, sa imobilizeze) nu sa LOVEASCA, ca dupaia dam in altele.
Daca copilu vrea arte martiale (cum vroiam eu ,dar nu m-au lasat ca le era frica alor mei ca o sa omor pe cineva) inseamna ca simte nevoia sa fie mai puternic, cum sunt eroii din desene. Atrageti-i atentia la momentul oportun ca valoarea sa nu sta doar in miscarile pe care le va invata acolo 😀
As putea sa scriu romane, mai bine ma opresc :))
Elena, apreciez ca ti-aid eschis sufletul.
Si eu sunt de aceeasi parere ca tine: rezistenta si increderea se cladesc acasa. Niciun psiholog si niciun om nu va ajuta un copil sa repare asa usor cum repara parintii.
Draga Simona, ce intiativa buna sa abordezi subiectul! Nu sunt mama (inca) dar ma intereseaza subiectul pentru ca am asistat in perioada liceului la niste abuzuri groaznice din partea unor colegi la adresa altui coleg. De asemenea, in tara in care traiesc acum, Olanda, anul trecut s-a sinucis un adolescent din cauza ca era bullied non stop. Mi se pare atat de dureros pentru un copil sa treaca prin asta, mai ales intr-o faza atat de decisiva pentru formarea lui ca om, cum e adolescenta. In Olanda s-a sinucis deci un copil, care a lasat si o scrisoare dupa. Si guvernul a luat masuri dupa, programe pentru educarea profesorilor sa identifice, sa previna si sa “trateze” fenomenul de bullying.
Imi aduc aminte de Piticu’ nostru din liceu, obiectul umilintelor verbale si fizice ale colegilor “cool”. Era saracu’ chinuit non stop, palmuit (palme care ii stricau freza la propriu, dupa care ii ramanea pielea rosie pe obraz), obligat sa faca teme si sa care rucsace, fortat la un moment dat sa bea dintr-o sticla de Fanta in care mai cooli clasei facusera pipi. In momentul in care eu am intervenit sa ii iau apararea, am devenit si eu tinta lor. Numai ca eu nu prea eram bullying material, aveam prieteni, eram una dintre fruntasele clasei fara a fi tocilara, ma imbracam misto, etc. La un moment dat cand s-a umplut paharul (al meu, ca al Piticului era de mult plin) am fost sa ma plang la diriginte. Care mi-a zis “Pleaca domne’ cu prostiile de aici”. Si eu “daca nu luati masuri ma mut la un alt liceu”. Si dirigu’ “Pai muta-te, ce crezi ca pe acolo o sa faci mai multi purici?”. Dincolo de traumele bietului Pitic, care ar fi fost eventual reduse de interventia profesorilor, ce exemplu sa ii dai unui copil ca mine, care se duce si el cu jalba in protap sa se faca dreptate si e expediat cu dispret.
și eu am luat, de multe ori, apărarea celor agresați. chiar și personajului despre care am povestit mai sus i-am luat-o, de mai multe ori. ce e funny e că, atunci când am ajuns eu într-o situație în care grupul a încercat să mă linșeze, omul a fost printre cei mai agresivi atacatori. 😉
Cand deschid site-ul tau, vad un mesaj “Bun venit Cristina”? E pentru mine sau pentru alte Cristine? Poate am fost prea familiara cu “Draga Simona” dar nu am mai comentat si in alte dati la postarile tale. Deci nu sunt one of the regulars. Dar cu siguranta o sa devin 🙂
e un mesaj-surpriză, de “bine ai revenit”, care le apare random comentatorilor. chiar așa, ia să comentezi mai des! 😉
Si io care credeam ca sunt speciala :). Sau ma rog, ca m-ai confundat cu cineva, am zis sa semnalez confuzia.
Pai o sa mai comentez, e o perioada mai linistita la serviciu si am timp sa savurez realitatile romanesti. Aici in Olanda nu ai cu cine domne’, e plictiseala nu e panarama ca la noi 🙂 Sau cum mi-a zis un taximetrist cand ma ducea la Otopeni, intorcandu-ma de la o nunta romaneasca “Nu stiu sa se distreze occidentalii ca noi. Cine mai face nunti si revelioane ca la noi?! Ia uitati aici pe dreapta vila lui Gigi Becali, cine mai are vile ca la noi” 🙂
Am purtat ochelari din clasa 1, din aragaz cu 4 ochiuri si alte apelative nu ma scoteau colegii. Faceam sport de cursa lunga, si eram super antrenata, asa ca in ziua in care au incercat sa ma bata pentru ca ii deranja uratenia mea …am descoperit puterea fortei fizice. Cei doi baieti care au incercat sa ma bata au sfarsit bine batuti de mine si din ziua aia am batut tot ce am prins ca isi batea joc de mine … au venit la mama la usa. Credeau ca m-a dat la box ca le cam spargeam buzele, la propriu, dar mama le-a explicat frumos ca fac patinaj artistic, unde sa faci sfoara e musai, si nu dau cu pumnu … dau cu picioru. Si mai ales … nu dau niciodata pe gratis.
Asta am aplicat eu acu … atat de multi ani incat nu vreau sa -mi amintesc, dar in mod clar nu mi-as invata copilul sa reactioneze la fel, am invatat intre timp ca diplomatia aduce mai mult decat pumnul si ca sarcasmul loveste mai tare decat palma.
In lumea adultilor, da. Nu stiu daca e 100% adevarat si pt adolescenti.
cand esti mic, sarcasmul te poate pune in situatia in care sa manaci bataie 😀 pentru ca,,, le respiri aerul sau pentru ca “faci pe desteptul”
Scoala e o jungla si datorita cadrelor didactice care permit lucruri de genul asta. De fapt in romana nici nu exista o traducere simpla pentru bullying, nu am considerat necesar sa avem un cuvant echivalent.
In toti anii de scoala m-a frapat usurinta cu care invatatoarea si apoi profesorii catalogau genul asta de intamplari ca o joaca de copii. Nu am auzit niciodata expresia “X a fost batut de Y si Z” ci “X, Y si Z S-AU batut” uneori alaturi de fraza “asa-s baietii”.
Cazul meu a fost unul chiar extrem, in care am fost umilit chiar de un profesor care si incuraja bullying-ul unor colegi de clasa la adresa mea. Mai tarziu am aflat ca profesorul respectiv vorbea cu parintii ca elevii din clasa sa faca meditatii cu el iar parintii mei refuzasera. Asa ca omul (daca putea fi numit astfel) se razbuna pe mine cum stie el mai bine. Tragedia cea mare pentru mine a fost ca parintii nu mi-au spus care era situatia si eu nici macar nu stiam de ce individul se purta asa, credeam ca era cumva vina mea.
Ce voiam sa spun e ca, in majoritatea cazurilor de bullying, cei care il practica o fac pentru ca simt ca pot scapa nepedepsiti. Si adultii sunt cei care ii lasa sa scape nepedepsiti, fie din dezinteres, fie din complicitate mascata. Am vazut tati care isi incurajau odraslele sa devina bullies pentru ca asa li se parea ca devin mai barbati. Sau poate ca fusesera victime la randul lor in copilarie si acum credeau ca isi iau revansa.
In orice caz, rezolvarea incepe cu intelegerea fenomenului.
Deci pina se intelege fenomenul, tot cu pumnul se rezolva. Ce ma bucur cind aud ca unii putut riposta, rezolva situatia cel mai rapid.
Spuneti ca nu e vorba de natie? Mmmm, m-as gandi putin la o faza. La doua faze mai exact:
1. Viena, un restaurant unguresc. Eu si sotul, in rest chelnerii. Intra o familie cu 2 copii adolescenti. Sa fi avut vreo 14 si 16 ani, zic eu. Fata si baiat. N-am vazut in viata mea atata maturitate si atata bun simt in ochii cuiva, cum am vazut la acei adolescenti. Calmi, cu meniul in mana, se confruntau cu parintii ce sa comande. Nu intinsi pe canapele, nu cu telefoanele pe facebook intre degete, nu cu mainile scarpinand oo, nu cu freze ciudate sau cu haine atarnand pe ei. OAMENI. Ma intelegeti? OAMENI.
2. Tramvaiul 24, zona Domenii. “Baaaaa, am luat 5 la baaac, baaaa!”. Se urca in tramvai o sleahta de vreo 4 astfel de exemplare. Ma mir ca a tinut bara de sus, la cate tractiuni s-au apucat sa faca. Ce manele ieseau din telefoanele lor date la maxim? Nu ma intrebati.
Eu zic ca e vorba si de natie, de cum fiecare isi organizeaza viata, incepand de la familie, continuand cu gradinite, scoli, ministerul invatamantului, toate ministerele… tot. Un tot unitar.
serios acum, compari mere cu pere oarecum. pe aia din 24 crezi ca i-a dus cineva la restaurant, si i-a invatat sa foloseasca cutiul si furculita?
am citit toate comentariile si mi-e groaza…copilasu meu incepe grupa 0 in septembrie….el a avut leucemie si are probleme cu integrarea in societate la gradi nu a mers decat 6 luni…a trebuit sa il tin izolat cum s-ar zice din cauza bolii …copii din ziua de astazi dintr-un motiv sau altu sunt rai …din pacate …stau cu frica in suflet de acum si ma gandesc zi si noapte oare cum va fi….of Doamne
alexandra, vrei sa te pun in legatura cu printi ce au trecut prin situatii similare cu copii? te-ar ajuta experienta lor?
cultiva-i increderea in el si mai ales fa-l sa inteleaga ca boala a fost doar un prilej care a aratat cat de puternic e, un oprilej sa reputeze o victorie imensa.
Alexandra, draga , doar trebuie sa-ti iubesti puiul, sa-i spui asta mereu si cu un mediu familial sanatos va reusi sa faca fata oricarei rautati indreptata spre el. Adversitatile si greutatile vietii modeleaza in copiii nostri calitati si caractere care in nici un alt mod nu ar iesi la lumina.Doar sa simta dragoste si acceptare acasa! Sa nu-l sufoci.” Lasa-l sa dea cu capul de grinda de sus, ca data viitoare sa stie sa se aplece” spune o vorba din batrani… Stiau ei, batranii, unele smecherii! 🙂
Ohoo… Gimnaziul is a bitch! Eu sunt copilul tranziției care a început școala în anii 90′. Septembrie 1996, mai precis. În clasele primare n-am avut așa probleme, atmosfera era aiurea în toată școala pe vremea aia, nu-mi amintesc decât zile reci și gri de noiembrie într-o școală tot la fel de gri care în momentul de față e secție de poliție. Atunci a fost cât de cât ok, dar din gimnaziu a început calvarul. Nu pot descrie cât de umilitor e ca bully-ul să fie mai mic în vârstă decât tine dar care să aibă tătic interlop sau oricum “bazat” și să cunoască pe cine trebuie. E aiurea când copiii sunt conștienți de ce putere au în spate și fac abuz de ea cu orice ocazie. Pe vremea aia (2000-2004) erau întâlnite internet-cafe-urile de cartier unde patroni erau tații copiiilor ăstora și ei veneau și se jucau pe calculatorul tău pe banii și timpul, tău. Suflai ceva, spunea el cuiva “ce trebuie” și te trezeai dat afară și cu niște pumni în ochi și picioare în spinare de nu te vedeai. Toată lumea îi știa de frică. Îți luau din buzunar, te scuipau și nu puteai să faci nimic! În clasa a 8-a l-am înfruntat pe un nenorocit mic ca ăsta (recunosc, a fost dulce răzbunarea) și la sf orelor m-am trezit cu toată școala în fața mea plus 5-10 derbedei din afara școlii. Am scăpat de linșaj (un coleg de clasă, derbedeu și el, cu zâmbetul pe buze îi zicea să mă lase că sunt un “amărât”). Ceilalți ziceau că să mă bucur că au venit ei și nu ta-su care mă muta din cartier etc. După, la 13 ani am făcut cunoștință cu discriminarea pe criterii muzicale. Da, sunt rocker. Un jeg care era iubitul unei colege (cu care n-aveam nimic de împărțit și chiar mă înțelegeam bine, dar ea era într-un anturaj groaznic) și m-a văzut în curte cu un tricou cu Metallica. M-a chemat la el și m-a întrebat ce-i cu tricoul ăla pe mine, asta de față cu 20 de copii și încă 2 persoane care se făceau că plouă (n-aveau nimic cu mine), a scos cuțitul și mi-a zis că începând de atunci să nu mă mai prindă. Eu am avut o atitudine mixtă de panică și indignare în același timp, m-am ales cu un picior în cap și 2 pumni în gură. De atunci îmi era frică să ies din bloc sau să merg la școală… N-are rost să mai menționez și șantajele cu bani la care eram supuși unii dintre noi. În liceu, jumate din cretini mă cunoșteau că fusesem în aceeași școală, dar aveau cu colegii mei de aceleași gusturi. Flegme, palme după ceafă, injurii și apostrofări (din nespălați și sataniști nu eram scoși) și cele mai aiurea erau umilințele din partea iubitelor lor. Nu era plăcut să te trezești cu coji de banană peste cap și șuturi în cur cu cizme ascuțite din partea prietenelor lor și să n-ai ce să faci pentru că iubiții erau toți aliniați (cu zâmbetul pe buze, desigur) și proaspăt veniți de la antrenamentele de sală și rugby 🙂 Dracu îl lua pe ăla care era acuzat că s-a dat la vreuna din ele sau s-a luat de ea. Dacă fetele aveau chef de mișto-uri, pe noi pica măgăreața… Acum am 25 de ani, plete, tobe și pe de-o parte nu regret ce am pățit pentru că a contribuit intens la auto-educarea mea (sunt o fire gânditoare și sensibilă), pe de-altă parte nimeni nu merită așa ceva. Sunt momente când aș da timpul înapoi și poate că aș fi făcut altfel. Poate…
@Tudor, sa stii, in apararea rugby-ului, ca nu toti am fost asa cum descrisesi tu.
Nu era un afront la adresa sportului, am subliniat faptul că aveau pregătire fizică și erau dezvoltați. Indiferent de sportul pe care-l practicau, tot cretini erau.
(ridicand timid mana)… o intrebare am si eu va rog. Initiativa asta este absolut laudabila, dar in paralel cu descurajarea micilor cocalari care fac chestii din astea nu ar trebui si sa ii invatam pe toti copiii tehnici de supravietuire mentala si emotionala in fata unor astfel de comportamente? Adica nu e ca si cum viata devine mai usoara dupa ce termini scoala – chiar tu ai spus ca si ca adulti unii oameni pot suferi traume serioase de pe urma agresiunilor de genul asta?
Si eu am fost un copil usor de agresat (era sa spun bullyenat). Mica de statura si ca greutate, raraita, extra timida, copil de profa care mai si preda la clasa, tocilara, premianta, rasa in cap in fiecare an de o mama care credea cu tarie ca in felul asta mi se indeseste parul (hint: nu s-a indesit) etc. Am suferit si eu astfel de agresiuni dar au fost scurte ca durata si nici nu m-au marcat in felul in care vad ca le marcheaza pe alte persoane. De ce? Pentru ca tata intuind ca o sa fiu un caz mai special mi-a facut educatia exact in tehnicile de supravietuire pe care le mentionam mai sus – m-a invatat inclusiv tehnici de autoaparare fizica, si mi-au prins bine atunci cand “populara” clasei a crezut ca poate sa ma faca sa mestec niste pamant in curtea scolii. Strategii simple de genul “daca nu arati ca te afecteaza o sa-si piarda repede interesul” sau “intra uneori in jocul lor (chiuleste/mergi la baut etc) dar atitudinea trebuie sa fie ca tu controlezi jocul, tu ai avut ideea, si tu le faci lor o favoare ca ii iei cu tine” etc.
In scoala ii pedepsim pe bullys, dar in afara scolii ce mai facem cu ei? Lucrurile se intampla, un nenorocit iti va striga pe strada “fa curvo”, vei fi pipaita si/sau buzunarita in autobuz, profesoara copilului tau iti va explica superior ca e nevoie de un anumite gen de parinte ca sa creasca un copil care face performanta, etc. Ce faci, nu te poti duce de fiecare data acasa ca sa plangi, nu? Nu mai bine il inveti pe om sa pescuiasca decat sa-i dai pestele curatat prajit si mestecat de-a gata?
Reactia normala e intoleranta fata de fenomen, nu sa inveti sa traiesti cu fenomenul.
Alex, e putina utopie ce zici tu. Tuturor ne-ar placea sa traim intr-o lume fara violenta, cu multa iubire si episoade infinite din House of Cards. Din pacate asta n-o sa se intample, suntem oameni. Nu zic sa aplaudam fenomenul – e logic sa-l descurajam ca parinti, profesori si oameni in general. Ziceam doar ca in paralel sa ne invatam copiii sa faca fata. Nu sa traiasca cu fenomenul ci sa-l respinga relativ la persoana lor, e o diferenta.
Nu exista lume fara violenta, in schimb exista lume in care violenta e pedepsita. Daca raspunsul tau la abuzurile pe care le sufera copilul tau e sa incerci sa il educi pe el atunci nu ai facut mare lucru. BTW, daca nu arati ca te afecteaza, gasesc ei ceva mai nasol care sa te afecteze.
Prima masura pe care trebuie sa o iei daca ai un copil bullied, in opinia mea, e sa ii asiguri ca nu e nimic in neregula cu el si ca are tot suportul si intelegerea ta, nu sa incerci sa “il educi” ca si cum problema ar fi la el.
In rest, scuza-mi exprimarea, dar daca un putzoi plin de cosuri care se crede mai smecher decat restul clasei nu poate fi pus la punct de ditamai gramada de adulti atunci eu zic ca am pierdut deja batalia.
Prima masura e sa nu minimalizam fenomenul si sa ii intelegem cauzele. Dupa aia vedem si cum il combatem.
Alex, din pacate din experienta mea in lumea asta violenta e pedepsita in poate 10% din cazuri (desi cred ca sunt optimista). Eu credeam ca obiectivul nostru e sa-i pregatim pe copii pentru lumea reala in care vor trai, nu pentru lumea din cartile de povesti. Raspunsul meu la abuzurile pe care le-ar suferi copilul meu ar fi sa incerc sa-i ofer ceva de care sa beneficieze intreaga viata, nu doar sa rezolv problema pe moment.
In plus eu cred ca nu ai citit cu atentie – efectiv nu vezi ca in comentariul meu spun SI ca trebuie sa luam atitudine impotriva bullyes SI ca trebuie sa ne educam copiii sa le faca fata. Deci nu una ori alta, ci SI una SI alta. O astfel de educatie nu sugereaza ca problema ar fi la victima, ca doar nu i-as spune unui copil chinuit la scoala sa bage capul in pamant si sa suporte. Departe de mine sa minimizez fenomenul.
“daca un putzoi plin de cosuri care se crede mai smecher decat restul clasei nu poate fi pus la punct de ditamai gramada de adulti atunci eu zic ca am pierdut deja batalia.” Parerea mea e ca am pierdut deja batalia daca gramada de adulti trebuie sa-l puna la punct pe putoi. Inca mai exista speranta daca toti copiii chinuiti de acest putoi sunt invatati cum sa faca front comun si sa fie uniti impotriva lui.
Te rog citeste cu atentie comentariul meu, strategiile de care vorbeam sunt incercate pe propria-mi piele de copil “bullying material”, ca sa citez un alt comentator.
Citeste si tu comentariul meu de mai sus. Acei bullies se simt ei mari si tari pentru ca, de prea multe ori din pacate, au acceptul tacit al adultilor. Adultii trebuie sa fie maturi nu numai fizic si sa dea un exemplu in primul rand. De la adulti incepe totul.
1. toata copilaria absolut toata, s-a ras copios si dureros pe seama alcolismului tatei si a saraciei noastre.
era prilej de misto intre copii si taceam,ca nu aveam ce zice.
2. coleg f bogat a ras un trimestru intreg ca aveam paslari la scoala. mama nu avusese bani de cizme.
3. purtarea obsesiva a mamei ca suntem saraci, frica insuflata zilnic. cum deschidea ochii imi spunea ca nu am cum sa reusesc in viata saraca si cu tata alcoolic,ca nu ma duce capul si maxim ce pot obtine este sa fiu asistenta spital.sa nu cumva sa indraznesc mai sus,ca ma fac de ras. nu am nicio calitate.
pana la 33 de ani am gandit asa.daca as fi stiut sa ma evaluez corect,as fi fost mult mai sus in cariera dar si ca incredere.
4. ochelarista de mica, scobitoare, drept pentru care toata copilaria am fost aragaz cu patru ochi si grisina.
5.rasul unei colege, pe la 15 ani care descoperise ca pantofii mei de sport sunt gauriti in talpa si a simtit nevoia sa faca turul clasei si sa rada, apoi i-a aruncat la cos, de unde a trebuit sa ma ridic sa mi-i iau.
6. bullyingul profesorilor din generala care imi aminteau ca ne dau note mari ca ne bate tata.
7. bullyingul de un an al invatatoarei dintr-a aptra care ma punea sa zic ca sunt proasta in fiecare dimineata.
ce am invatat din toate astea:
1. calitatile unui om nu sunt in nicio legatura de conditionalitate cu starea lui materiala. invatati-va copii sa viseze, sa nu renunte la idealul lor , chiar daca azi aveti bani doar de o jumatate de paine.
2. impartiti cu bucurie, traiti cu bucurie. va puteti bucura si alergand prin parc, nu spunandu-i copilului ca nu aveti bani.faceti-l sa se simta minunat doar pentru ca exista in viata voastra.
3.copilul exista pentru ca existenta lui a depins de voi, deci nu e o povara si nici un scut impotriva violentei domestice.
4. deficientele fizice trebuie acceptate si trebuie evidentiate darurile ,abilitatii prmite in compensatie. asa va avea incredere in el.
5. spuneti-i in fiecare zi cat de mult l-ati dorit si ce mult il iubiti.asa va acumula iubire si va darui iubire. altminteri ii transferati nereusitele, dezamagirile, agresivitatea si temerile voastre si asta va fi zestrea pe care o va da mai departe.
Mi-a placut cum ai scris. Mai ales partea cu tatal alcoolic si deficientele fizice. Am fost si eu bullied, din cauza de ochelari, scolioza. Cate lovituri in spate nu mi-am luat… si din Rambo nu ma mai scoteau. M-am refugiat in invatatura, lectura, olimpiade. In clasa a 8-a s-a facut careu doar pentru mine, am primit premiu de excelenta pentru invatatura. La liceu a fost mai bine, eram populara, in ciuda deficientelor fizice, m-au ales sefa clasei.
Dar
Este nevoie de implicarea parintilor si a cadrelor didactice. Daca as fi avut unde sa ma descarc, iar adultii din jurul meu (inclusiv parintii) sa ma ajute cumva, poate viata mea ar fi fost alta acum. Nu ma plang, acum am familia mea, doi copii si o viata frumoasa. Scolioza inca nu am operat-o, dar probabil o voi face si pe asta candva…
Nu te cunosc,dar din comentariile tale mi s-a parut ca esti o persoana foarte puternica,greu de dat peste cap. Din ce ai scris acum, imi dau seama ce efort ai facut sa ajungi asa. Sincera admiratie(poti s-o iei de buna:nu prea ma omor cu complimentele).
Clasele primare :
– ochelari => aragaz cu 4 ochi
– fata de inginer, doar cu mama (tata murise) => premiile le lua fata unei muncitoare de la fabrica de blanuri, fiindca “tovarasa” avea nevoie de caciula noua => am invatat de timpuriu cum e cu lupta de clasa
– profesor de biologie semi abuzator sexual, noroc ca in raport cu mine n-a indraznit nimic
– un coleg de clasa care m-a lovit cu o bara metalica in abdomen (am plans toata noaptea de durere) => a vent mama, a discutat cu invatatoarea, rezultate zero ; recunosc ca nu a fost “kosher”, dar i-a administrat ea o corectie aluia => nu s-a mai atins nimeni de mine de atunci.
Liceu : timida, retrasa, lipsa chiul. Am avut o singura prietena.
Nu pot spune ca am ramas cu sechele majore…doar cu o neincredere semnificativa in oameni.
Vreau sa dau fata la cursuri de auto-aparare, macar pe partea fizica sa fie pregatita cat de bine posibil. Voi face tot ce e eposibil, dar stiu ca nu depinde numai de mine…
Copiii pot fi rautaciosi pana la cruzime. Am asistat la un episod foarte dureros pentru fiului meu, in varsta atunci ( cand s-a produs intamplarea) de sapte ani si un pic. Ca familie ne aflam intr-un moment greu ( chiar cumplit) , imi murise sotul in urma unui accident de munca si ramasesem la 33 de ani vaduva cu doi copii mici, speriati, toti trei, cu viata data peste cap si nauciti de parca ne aflam in cuva unei masini de spalat ce ruleaza la viteza maxima. Eram la cateva zile de la tragicul moment, timp in care inca nu am reusit sa explic( nu puteam nici eu sa inteleg) copiilor ce e de fapt moartea si cum poti supravietui unui astfel de cataclism. Le-am spus ca tati e in cer, la Domnul Isus si pentru ei pe moment era suficient. Gasca de copii , prieteni de aceeasi varsta cu fiul meu, dezbateau cea mai arzatoare problema( el sotul a ars la locul de munca). Pe taica- tau acuma il mananca viermii si ramele, zice unul din grup. La care aud vocea tremurata a fiului meu : ni- i adevarat ! Mami a zis ca tati e in cer, la Domnul Isus. Da ce noi n-am vazut ca l-au pus in pamant , in sicriu? Eu asistam din casa de dupa jaluzelele lasate si- mi venea sa urlu de durere , pentru durerea copilului meu, pentru “stigmatul ” vaduva si orfani care ne fusese atribuit si avea sa ne urmareasca toata viata. Am reusit sa depasim hopul, desi sechele raman pe toata viata sa cresti fara tata chiar daca ai o mama care face cat zece tati ( asta e din alta intamplare pe acelasi subiect), si sa trecem si peste altele. Am acum satisfactia de a fi crescut doi copii minunati echilibrati, deveniti adulti responsabili si cu picioarele pe pamant , care simt alaturi de cei aflati in situatii grele
vai de mineeeeee 😆 😆 😆 😆 😆
Am fost pe ambele baricade Bullied/Bully,
Povesti am zeci, de la soft la hardcore, de ex prin clasa a 7-a, cand am iesit din scoala, nu am vrut sa ii dau bani unui tip mai mare, pentru care am primit un pumn in gat (direct in marul lui Adam), a fost prima mea frica de moarte, peste 2 minute nu am putut sa respir, dar asta m-a ajutat sa ignor flegmele… ceva fin…
Uneori chiar profesorii sunt Bully (dar asta se rezolva usor), clasele 1-4 avem o invatatoare simpatica care ne batea pana ne invinetea, dadea doar in cap nici nu se mai deranja sa isi scoata inelele, 5-8 un prof de muzica care avea un fetish pt nuiele… sau discutii cu clasa in care se explica cat de nashpa sunt parintii cuiva pentru ca fac una sau alta.
Prima zi intr-un liceu a fost si mai interesanta, am fost inconjurat de un grup de baieti condusi de unu sa imi explice “care sunt regulile” atunci a fost mult mai usor, l-am aruncat printr-o usa si am continuat sa raspund la violenta cu si mai multa violenta pe tot parcursul liceului. (Evident, nu e raspunsul corect dar foarte eficace la momentul respectiv).
Cred ca parintii trebuie sa inteleaga ca mai ales in liceu regulile de interactiune se schimba destul de mult (e ca o mica jungla unde logica si bunul simtz sunt S.F.), violenta si umilirile verbale sunt foarte probabile din pacate (foarte putini cei care scapa neafectati), dar trebuie sa se asigure ca in momentul in care se intampla ceva, copiii lor sunt pregatiti si vor reactiona corect.
Cu linia .. bine ca e… da… daca ajungi sa apelezi la ea probabil e deja tarziu si lucrurile sunt deja foarte nasoale.
Am fost mereu o fata înaltă si slaba….așa e constituția mea. La 175 cm eram mereu înalta clasei 🙂 Eh….mereu eram tachinata pe seama asta dar nu m-a afectat niciodată. Niciodată pana anul trecut, când ,la 30 de ani am fost abordata la o nunta de niste rude pe care nu le văzusem de vreo 4 ani cu replici de genul:” vai,da voi in Romania faceți foamea”, ” țineți post?” ,”n-aveti de mâncare” si șușotiri pe la spatele meu: ” uite cat e de slaba”. Eu, tipa înaltă, mama a doi copii si mereu indiferenta la gura lumii,am zâmbit.Atunci.Pt ca după sa plâng ca o idioata.Nu atât pt ca mi s-a zis ce mi s-a zis, ca era old story, ci pt cat de rai si insensibili pot sa fie niste adulți!! A fost un episod tare nașpa si sper sa nu fac niciodată pe nimeni sa se simtă cum m-am simțit eu atunci.
Inteleg perfect ceea ce spui Miruna. Si eu am trecut si inca mai trec prin asa ceva.
Mi se pare culmea ca tocmai Cartoon Network face treaba asta. Ei care difuzeaza EXCLUSIV desene animate violente.
S-au mai schimbat lucrurile din 2000 si pana acum, ti-o spune cineva care se uita la Cartoon Network
“Eu cred ca cel mai important lucru pe care trebuie sa il invete copiii nostri este sa stie din care categorie fac ei parte, abia apoi sa caute metodele eficiente de a interactiona cu exteriorul.”
Comentariu trimis din greșeală mai sus! Rog să fie șters!
In scoala generala (clasele 1-4) aveam cateva colege care ma ironizau pentru parul lung si dintii de sus, care erau asemanati cu cei ai unor rozatoare (din harciog nu ma mai scoteau). Mai era un coleg care ne scuipa asa la intamplare (eu ma aparam cu ghiozdanul). Ai mei au rugat-o de nenumarate ori sa ma puna cat mai departe de el, dar ma punea ba cu el in banca, ba in fata sau in spate (ai mei nu cotizasera corespunzator).
In gimnaziu a fost mult mai bine, cu exceptia unei colege invidioase (rivala mea de moarte) care imi sugera mereu sa ma evaporez 😛 In liceu a fost semi-ok, eram prietena cu toti si cu nimeni). Aveam o singura prietena apropiata. Mi-am dat seama ca falsa mea popularitate era cladita ca un castel de carti de joc in momentul in care o colega pe care o ajutasem de nenumarate ori invitase toti colegii la majoratul ei, mai putin pe mine si prietena mai sus amintita..si in schimb invitase colegi cu care nici macar nu se saluta 🙁 m-a cam ranit gestul dar am supravietuit :))
si eu toata viata am fost bullied. prima a fost to’arsha invatzatoare. am fost pe rand idiotul clasei, idiotul liceului, idiotul anului la facultate. bullied de sefi/ patroni, ca nu eram intre aiai cu pile.
bullied de tzigani cand eram copil si imi furau banii de buzunar. (oh, wait, unde erati voi, activisti de stanga????)
si nu pot trece peste. de-aia am emigrat. ca daca tot mi se spune idiotul ala de roman, macar stiu ca au un motiv.
bullied ca eram corect. ca nu copiamla examene la facultate. ca nu consideram normal sa terminam mai multi decat am inceput.
intalnire de 10 ani de la liceu -am zis pas. la fel la 20, la fel la cea de 10 dupa faculta.
nici dupa ce am emigrat, nici dupa ce mi-am facut prieteni, familie si copii. si ma razbun. si asta imi afecteaza viata profesionala. ma consider ultimul om, chiar daca am un masterat facut la o universitate unde termina mai putini decat au inceput.
si desi incerc sa afisez un temperament echilibrat, am momente in care imi face o placere deosebita sa ii fac pe altii sa sufere. cheltuit mii de euro pe psihologi, dar degeaba.
si da, bullyingul e peste tot, nu numai in ro. doar ca in ro nu se face absolut nimic, “dincolo” se mai face cate ceva.
singura chestie pozitiva este ca sunt impotriva armelor. nu de alta, dar inca ma trezesc noaptea si ma gandesc la diverse razbunari.
Daca vrei sa te razbuni fa-o avand succese pe toate planurile. Familial, profesional, financiar etc Succesul absolut este cea mai buna razbunare. Ura este precum un combustibil, insa doar daca este tinuta la rece. Daca este tinuta la cald te macina si iti consumi energia psihica degeaba. In loc sa consumi aceasta energie gandind razbunari, gandeste-te cum poti sa ai succes. Eu unul mi-am propus sa devin multimiliardar.
Nu putem sa ii controlam pe ceilalti, insa ne putem controla pe noi insine in proportie destul de mare.
Totul tine de perceptie.
oh, wait, am uitat ceva, ca tot sunt la moda chestiile de stanga: cum de nu a zis nimeni ca de fapt trebuie sa ii inelegem pe agresori, ca de fapt noi astialalti, agresatii suntem de vina, ca ii marginalmizam???
Ai putintica rabdare , acusi isi vor face aparitia. 😮
Am fost un copil crescut de bunici si incepand de la varsta de 5 ani si pana in ziua cand am avut curaj sa raspund un pic mai obraznic, am avut parte de comentariile rautacioase ale femeilor de pe strada (aveau grija sa imi “reaminteasca” faptul ca sunt “copil de suflet” si “dar tu stii ca aia care te creste nu e ma-ta, da?”.
Apoi am inceput scoala si am avut un coleg de banca horror. Ma pupa cu forta, ma batea cand il ignoram, isi dadea pantalonii jos in fata mea cel putin o data pe zi, in vazul tuturor. M-am plans bunicilor, iar raspunsul a fost “si noi ce sa facem? daca esti proasta si nu dai si tu cand da in tine, foarte bine iti face!”. M-am plans parintilor, dirigintelui (un cretin caruia i se parea amuzanta toata chestia si refuza sa ma lase sa stau cu altcineva in banca), preotului (profesor de religie), toturor profesorilor pe care ii aveam, iar in cele din urma am ajuns la directorul scolii…omul acela a fost singurul care a reusit sa atenueze problema o perioada de timp.
In clasa a cincea eram cea mai dezvoltata fata din clasa si pt ca eram “mare”, se intampla adesea sa fiu inconjurata de 3-4 baieti care ma scuipau, ma jigneau, imi aruncau ghiozdanul, imi dadeau cu picioarele in tibie (stiau ei de la fotbal ca acolo doare) si cu pumnii in zona sanilor. Intr-o zi am ajuns acasa plangand de durere si umilinta, iar bunicul si-a scos cureaua si a inceput sa ma loveasca peste palme pana m-am oprit din plans (“daca plangi, mai rau ti-o iei”).
Au mai trecut niste ani si s-a dus zvonul ca parintii mei naturali au murit, moment in care majoritatea copiilor ma strigau “orfana”.
In perioada liceului am stat in gazda la o ruda, o femeie la vreo 60 de ani care nu avusese niciodata copii, obsedata de curatenie. In fiecare weekend trebuia sa frec teava de gaze de la aragaz cu clor. Intr-una din acele zile, avea pe foc o oala cu cartofi si cum ea voia ca “acum” sa fie cu 10 secunde inainte sa ii treaca ei gandul prin minte, mi-a adus un scaun cu un picior subred ca sa ajung la teava. Desigur ca scaunul a cedat, iar eu am cazut intre perete si aragaz, toata apa aceea clocotinda cazandu-mi pe spate…port cicatricea si azi.
Toate astea sunt amintiri care revin uneori, adesea chiar atunci cand crezi ca te-ai detasat de trecut, cand crezi ca te-ai iertat si i-ai iertat pe cei care te-au ranit intr-un fel sau altul.
Iti amintesti neputinta si disperarea pe care ai simtit-o in timpul fiecarei batai primite acasa sau la scoala, retraiesti blocajul verbal in fata jignirilor si rautatilor, inca te ingrozeste violenta unui nenorocit de violator si teama de a discuta cu cineva despre asta la vremea aceea….insa viata merge mai departe si in fiecare zi avem sansa sa ne faurim un viitor care sa nu semene cu ce-am trait, cu ce-am simtit.
Poate ca nu este mereu usor sa reusim asta, insa orice experienta urata se poate transforma intr-o incercare de a face in asa fel incat sa ne ajutam pe noi si apoi pe ceilalti.
Cand am fost la gradinita era la moda cantecul “Roata morii” interpretat de Mirabela Dauer. Ca o coincidenta nefasta numele meu de familie e Moraru. Gradinita mea a fost un infern.
Cand aveam 10 ani am luat bataie in fata tatalui cu o coada de matura de la bunicul unui baiat cu, care ma batusem si pe care l-am invins. Baietii mai mari aveau obiceiul sa ne puna intr-un cerc desenat pe zgura si sa puna doi copii mai mici sa se bata intre ei. In casa tata mi-a zis: “daca mai plangi te bat si eu”. Atunci mi-am dat seama ca in fata lumii sunt singur si de atunci am inceput sa studiez oamenii si pe mine.
De curand mi-am analizat viata. Am retrait intamplari dureroase, umilinte, greseli etc Am plans cateva zile ca un copil. Insa nu pot da timpul inapoi nici macar cu o secunda. Toate cele traite m-au facut sa fiu eu, cel de azi. Pentru ca nu au fost doar dureri, au fost si victorii. Au fost situatii in care altii ar fi clacat. Eu nu am facut-o. Am devenit constient de puterea mea, de unicitatea mea, de calitatile si defectele mele. Am o calitate: stau la bataie si ma las batut pana adversarul oboseste. Sunt inca in picioare si voi fi mereu indiferent de situatiile pe care le voi intalni. Cele traite nu se uita niciodata, insa depinde de noi insine daca le permitem sa ne mai afecteze negativ. Fiecare intamplare traita ne-a facut sa fim cei/cele ce suntem azi. Asta e partea buna. Iar azi depinde de noi ce alegem pe viitor. Viata chiar e frumoasa si nu este o lupta, ci o permanenta invatare. Putem schimba sistemul de predare.
ana, este cumplit ce scrii.tot ce iti doresc este sa nu fii un copil captiv.
ti s-au intamplat nu pt ca esti rea sau le meritati, ci pentru ca nu ai stiut sa te aperi,pentru ca nimeni nu te-a invatat sa facia sta si nici cat valorezi.
faptul ca nu esti al un ospiciu sau cine stie pe unde si poti sa redai atat de cursiv totul,este deja un pas imens.
iti doresc sa poti accepta totul,sa poti fi puternica! din ce in ce mai puternica.
Ce de intamplari triste! Nu stiu ce pot spune sa te ajute,dar faptul ca tu insati spui ca viata merge mai departe e semn ca ai invins. Uita-te ACUM in oglinda sa vezi cat de frumoasa si puternica esti! Meriti tot ce ce mai bun si mai luminos de la viata si te rog sa faci in asa fel incat sa si primesti! Nu te lasa!
@Ana: of, Doamne, of… 🙁
Da, am fost in aceasta situatie cand aveam 9 ani si traiesc foarte viu momentul acum la 33. Fiind o brunetica slabuta, modest ingrijita de un super-daddy singur cu 3 fete, nu eram cocheta sau draguta ca fetitele cu pompoane albe. In curtea scolii ne jucam “Esti o floare, esti un crin ….” La sfarsit o sarutai pe obraz pe cea aleasa. Intr-un TARZIU final m-a ales si pe mine cineva si a depus efortul sa ma pupe. Desigur reactiile cu strambaturi au fost pe masura: Bleah, ai pupat-o pe asta?? Eu, copil, tot ma tineam dupa ele …. Copiii sunt uimitori. Imi pare rau ca nu uitam dupa atatia ani!
@nike: respect, pentru tine dar mai ales pentru ștrumf, cum zici tu; ăsta ajunge OM!
@simona: amesteci, cu tot respectul, conceptele; în cazul copiilor… e dificil intr-adevăr, dar nu imposibil de rezolvat; viața m-a învățat să reduc situațiile la concepte simple care pot fi analizate și cărora li se poate găsi rezolvare; în cazul copiilor (abuzați de alții decît familia) rezolvarea o constituie o comunicare reală cu părinții; în cazul adulților însă nu poate fi vorba de bu-ling (vorba “tatuatului”-cititorii cațavencilor înțeleg despre cine vorbesc); ăla de se consideră bullyat și are peste 25 de ani nu e adult; este orice altceva, dar nu adult! personal, consider că “puțini sunt cei care mă pot jigni”; cel bullyat este pentru că “e altfel”; cîtă vreme știi cine ești, unde vrei să ajungi, totul e ok; auzi reacție, să te urci băut la volan doar că au făcut unii mișto de tine! matur, n-am ce zice!
elena b a zis ca educatia emotionala se face doar d eparinti.
asa e.
ma duc la gradi, strumf intr-un colt, copiii in jurul lui razand de el: ai doi ani, esti mic, ai doi ani! du-te la beblusi.
strumf sta o secunda si zice tare: am doi pe un picior si doi pe celalat. cati ani am?
si a inceptu sa rada de ei,ca nu stiu sa adune.
dar,ca sa nu repete experienta mea si a lui taica-su in ifecare zi ii zic: esti perfect, genial si cel mai iubit copil din Univers!
eu cred ca cei care agreseaza emotional si sunt adulti ar trebui cumva sa plateasca in fata legii.
daca esti sanatos, frumos si destept,astea nu-s motive sa i discriminezi pe cei care nu-s asa perfecti ca tine.
Nike, abuzul psihologic inca nu e recunscut ca abuz in Romania.
Simona a publicat aici, un articol, un studiu social care arata ca 60% din romani considera ca o palma/amenintare e ceva normal la adresa unui copil. Copilul face asta mai departe! Cum sa punem sa plateasca toti cei 60% dintre parinti in fata legii, pt ca sunt convinsi de un lucru ilegal cand nici macar nu e acceptat de lege ca ilegal?
Sectiunea 3 – Protectia copilului impotriva abuzului sau neglijentei
Art. 94
(1) Prin abuz asupra copilului se intelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o relatie de raspundere, incredere sau de autoritate fata de acesta, prin care sunt periclitate viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, si se clasifica drept abuz fizic, emotional, pishologic, sexual si economic.
Art. 95
Sunt interzise savarsirea oricarui act de violenta, precum si privarea copilului de drepturile sale de natura sa puna in pericol viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, atat in familie, cat si in institutiile care asigura protectia, ingrijirea si educarea copiilor, in unitati sanitare, unitati de invatamant, precum si in orice alta institutie publica sau privata care furnizeaza servicii sau desfasoara activitati cu copii.
din pacate modelul agresiv se perpetueaza.
vine o fetita la strumf si ii spune senina ca il taie in bucati. ii spun calma ca o fetita nu vorbeste asa,fara sa imi daus eama ca in spatele ei era mama ei. maica-sa, un chip angelic, alaptatoare, materna, tot ce vrei,dar din exterior. o intreaba ce a zis, fetita repeta si cand a inceput sa urle odata la fetita ca eu te tai pe tine nenorocito si te calc in picioare.
Doamne,nu stiam ce sa fac sa scap copila. I-am spus mamei ca fetita nu are vina,ci doar a transmis mesajula gresiv pe care ea insasi il transmite fetitei.
e faza de acum 2 saptamani.
🙂 Totul a inceput la gradinita, cand eu si sora mea eram batute zilnic de un coleg. Tras de par, imbrancit, palme peste fata. A urmat gimnaziul, unde, mica si slaba fiind, eram strigata ‘girafa’. Popularele le bateau pe celelalte. Mergeam la scoala cu teama de a nu mi-o lua si eu in freza. Da, imi era frica de bataie in fiecare zi. In liceu ii auzeam zilnic pe colegii de clasa ce mi-ar face si ce mi-ar drege. Se facea misto de mine pentru ca ma inroseam ca racul de cate ori vorbea cineva cu mine. Imi puneau mana pe fund si pe sani. Am aproape 30 de ani, imi este frica sa am o parere diferita de a celorlalti, imi e frica sa refuz o mancare care nu imi place, imi e frica sa nu fac cum vor ceilalti.
Oh da. Pe mine rautatea asta gratuita ma umple de nervi si chiar e unul din lucrurile la care ma aprind serios. Bineinteles, ca orice bobocel de scoala care se respecta, am avut spaima perfecta: matematica. Si o invatatoare misto care daca nu rezolvam corect problemuta, ma dadea cu capul de tabla. Neeeext: prin clasa a 5 a, cred, am luat-o de la o colega paduchi, sa vezi atunci distractie. Am fugit de vizita periodica a asistentei ani de zile. Dar principala mea problema era ca sunt slaba, de ce, cum si cand ma ingras. Lovitura de gratie a venit de la babatie, scuzati, doamna profesoara iesita la pensie dar revenita la catedra, care fiind convinsa ca tin vreun regim special, ma sfatuia de zori sa mananc un sandwich si sa beau un pahar de apa in fiecare pauza. De prisos sa mentionez ca tonul era unul usor batjocoritor si ca desi stiam franceza bine, in prezenta distinsei nu mai stiam neam. Ah, una recenta, un nene isi aseaza bagajele pe vitrina magazinului unde dau cu subsemnata, ii zic ca nu, imi raspunde ca nu vrea. Insist sa nu, el sa da. Pana imi zice “uita-te la tine cum arati”, mda, om in varsta si barbat pe deasupra. Sa aflu ulterior ca nea’ Caisa fusese ceva smecher prin Armata si de aici tupeul ca virtute pentru domnia sa.
Copiii sunt cruzi si scoala si liceul pot fi niste experiente dureroase pentru uni, pe de alta parte sunt si niste lectii destul de valoroase despre viata. Pur si simplu exista lucruri care nu tin de puterea noastra, caz in care nu putem decat sa le acceptam ca atare, iar rautatea sau ignoranta oamenilor sunt doua din cele mai comune.
Exista oameni facuti sa domine si oameni facuti sa fie dominati, exista oameni curajosi si oameni fricosi, exista oameni plini de empatie si oameni complet lipsiti de ea, si lista poate continua la infinit. Eu cred ca cel mai important lucru pe care trebuie sa il invete copiii nostri este sa stie din care categorie fac ei parte, abia apoi sa caute metodele eficiente de a interactiona cu exteriorul. Altfel, toata energia o vor consuma in exterior, incercand sa lupte si sa schimbe lucruri peste puterea lor de influenta. In loc sa influenteze imaginea pe care ei insisi o proiecteaza in exterior, singurul teritoriu pe care avem cu adevarat puterea sa il modificam.
Copiii nu sunt cruzi pentru ca sunt rai neaparat, sunt cruzi pentru ca functioneaza intr-un mod emotional foarte liber si lipsit de filtrele pe care le adauga educatia sau constrangerile sociale sau legale. Cei puternici o sa fie atrasi ca rechinii de sange de cei mai slabi. Daca astia din urma nu inteleg sa faca altceva decat sa continue sa isi proiecteze fricile, complexele, frustrarile, suferinta in exterior, sunt reteta sigura pentru victimele de serviciu, si la scoala, si la liceu, si la maturitate. Mi se pare absolut trist ca unii oameni ajung la batranete fara sa invete acest lucru atat de simplu.
Este o diferenta enorma intre a oferi empatie si a cere empatie, indiferent cat de justificate par motivele in mintea celui care cere. A cere empatie este un abuz emotional la adresa celor din jur, un mesaj transmis subconstient ca problemele MELE sunt mai importante decat problemele tale, ori in marea majoritate a cazurilor asta va genera inevitabil un raspuns violent, de auto-aparare. Si din pacate, cu cat problemele sunt mai mari si mai multe, cu atat reactia de respingere va fi mai mare.
Eu am vazut in scoala copii de bogati abuzati si am vazut copii nascuti din saracie si gunoaie care ii dominau pe ceilalti. Am vazut copii slabi si pricajiti batand copii de doua ori mai inalti si mai mari decat ei. Da, tine extrem de mult de cat de echilibrat este mediul din familie, dar eu as spune ca o influenta cel putin la fel de mare o are firea copilului. Iar de aici incolo totul tine de noroc, de cati dintre factori se suprapun.
Eu sunt mai pacifista de felul meu(proasta, cum ar zice lumea cand esti prea bun), toleranta, lucrez in fabrica cu oameni care-mi sunt sefi desi au 8 clase sau chiar numai 4. Nu spun ca altii cu facultate ar fi mai buni, nu sunt. Dar si unii si altii aleg sa-si dea coate cand trec pe langa ei sau sa scoata tot felul de sunete sau sa-si arunce priviri FIX cand sunt langa ei. I-am mai si surprins vorbind despre mine. Cateodata doare asa de tare incat imi spun ca plec dar trebuie sa fac sacrificii o perioada. Sau sa fiu tupeista(tupeul a devenit o mare calitate) si sa ma cobor la nivelul lor. Dar asa nu vreau…si nici sa-mi educ copilul sa fie tupeist nu vreau. Nu vreau sa am un copil rau dar nici sa treaca prin ce trec eu. 🙁
Cred ca si eu am fost victima bullying-ului, desi atunci nu stiam ca se numeste asa. La orele de sport (pana in clasa a IV-a) se organizau niste jocuri (copiii stateau pe doua randuri, profesorul dadea semnalul si cate un copil din fiecare echipa incepea sa alerge si cand termina preda stafeta urmatorului). Eu nu alergam repede, nu-mi placea din cauza asta echipa din care faceam eu parte pierdea tot timpul si tot timpul eu o incasam. S-a dat in mine, mi s-a spus ca sint proasta pentru ca nu alerg repede. Rezultatul a fost ca toata viata am urat sportul. Il urasc si azi.
Nu cred ca exista o “reteta” pentru evitarea acestui fenomen.Exista , probabil, un mod de abordare psihologic pentru fiecare caz in parte.
Pana la sase ani eram “aproape autist”(vorbeam cu cei din familie , mama, tata si patru surori dar cu restul oamenilor nu.S-au chinuit 3 educatoare sa ma faca sa vorbesc, “triumful” apartinand celei de-a treia care a reusit sa scoata un “da” de la mine atunci cand m-a intrebat:”Vrei pachetelul cu mancare?”.In clasele 1-4 nu raspundeam decat daca ma intreba invatatoarea.Probabil eram “tinta” unui buliyng verbal dar nu ma deranja.Stiu doar ca un coleg, se intampla in clasa I, ma tragea de un fir de par rebel din crestet.Dupa cateva zile am asteptat sa iasa invatatoarea din clasa si in momentul in care el s-a ridicat din banca m-am ridicat si eu, brusc, l-am impins cu ambele maini, am sarit peste el si “da-i pumni!”.Au trebuit vreo patru colegi sa ne desparta.In clasa a V-a s-a intamplat ceva, nu stiu cum si de ce, am devenit unul dintre cei mai buni elevi la matematica, limba romana, istorie, biologie , etc . si daca vreun coleg voia sa-mi faca ceva rau, aveam alti patru in spate care ma aparau pentru ca-i lasam uneori sa copie de la mine.Fenomenul acesta a tinut pana am terminat liceul.In facultate deja erau alte standarde, nu statea nimeni sa te umileasca pentru ca nu ai luat un examen sau pentru ca esti prea mic de inaltime.Poate aceasta povestire ajuta pe cineva desi ma indoiesc.
Prin anii 2000, in liceu, fiind homosexual, nu pot spune ca a fost greu. A fost imposibil de trait. Mergeam pe culoar, si din senin, ma trezeam cu o palma peste cap, un sut in spate…. Fara sa fac sau sa spun ceva….si nu aveam cu cine sa vorbesc, cu cine sa povestesc…Am tinut in mine multe rautati de-ale colegilor. Dar, acum sunt om mare, am reusit sa trec peste “dramele” din liceu si chiar ma bucur de viata si de cine sunt eu!
Un foarte bun articol, doamna Simona Tache insa colegul dumneavoastra de la Catavencii Radu Alexandru sau Mihai Radu (nu mai stiu exact care dintre ei) este de o parere diferita. El considera ca bullying-ul “este absolut normal”.
Pe vremea cand faceam eu scoala,prin anii 70-80,nu mai era niciun rahat de bulinga din asta si s-au descurcat copii de minune,n-a murit nimeni si au ajuns toti bine in viata.Pe vremea aia nu erau nici autisti,nu stiu din ce cauza,nici bulingisti din astia,intr-adevar se mai faceau mistouri,mai dadeai sau luai castane,da’n-a murit si nici n-a inebunit nimeni din asta,ca generatiile ratate din ziua de azi.Astia de acum sunt asa de sensibili ca zici ca-s facuti la incubator,in curand in viata vor cam muri de foame langa calculatorul pus pe feisbuc,asteptand-o pe maman sa vina sa le stearga mucii si sa le spele chilotii…
copIII!!!graba…
n-a murit nimeni, dar, dacă o să citești comentariile de mai sus, o să vezi că multă lume nici nu se simte prea bine 🙁
Nu pe bune?! Eu oi fi terminat scoala acum vreo cativa ani si nu am aflat inca, ca prea suna fantasmagoric ce scrii tu acolo… Vorba ceea, in 1976 am intrat in clasa I si mi-aduc aminte cu o claritate de cristal copiii artisti in ai hartui crunt pe ceilalti (in special pe cei din clasa mea cu care am avut de-a face OPT ani) si invatatoare sau profesori care umileau elevii ai caror parinti nu ofereau niciun interes material. Sau politic.
Da, nu existau copii autisti, existau copii “ciudati”, “inadaptati”, pentru ca societatea comunista nu accepta asa ceva, nu dadea bine.
Nu, nu am murit, dar chestiile astea lasa urme si lasa urme urate cares e vindeca foarte greu.
Hai sa nu picam in pacatul nostalgiilor de catelus cu memorie scurta!
PS. Simona, sterge, te rog mult, celalalt comentariu. Am apasat pre arepede pe “trimite comentariu”.
Deci dacă n-ai pățit dumneata nimic, atunci nu s-a întâmplat…
EU am facut scoiala in anii 80. Eu, aragaz cu 4 ochi, fata mamei care nu avea ce spaga sa dea…chiar daca taci, astea raman in tine si cu greu vei trece peste ele, DACA vei trece vreodata.
Mie mi se par triste relatările oamenilor care au ajuns la vârsta maturității și încă nu au reușit să uite chinurile fizice sau psihice la care au fost supuși. E păcat că traumele de acest fel ne afectează toată viața și că nu pot fi șterse cu buretele.
Eu nu pot să spun că am fost traumatizată chiar în halul acesta, dar sigur am fost martoră la suferințele altor colegi (dați cu capul de tablă pentru că nu știau să rezolve o ecuație, dezbrăcați în fața clasei pentru că erau „înalți și proști ca un cocostârc”, ochelariști și tot așa).
Nu se uită astfel de lucruri și, dacă o să stați să (vă) analizați un pic mai profund, o să vă dați seama că multe dintre gândurile voastre, dintre deciziile sau reacțiile voastre de azi își au rădăcina în acele momente triste petrecute în timpul copilăriei.
Eu, de multe ori, mă văd incapabilă să fac ceva de o simplitate absolută pentru că am sechele de când eram mică de felul „Noi suntem săraci și nu avem bani și nu o să ajungem niciodată acolo!”
Și da, cărțile ajută în depășirea acestor blocaje emoționale, dar, undeva în subconștient (sau inconștient, nu știu sigur) ceva ne oprește să acționăm sau să reacționăm corect.
Simona, recunosc că nu mă așteptam la atâtea comentarii și nu cred că am conștientizat până astăzi amploarea acestui fenomen. Cred că inițiativa celor de la Cartoon Network ar trebui să fie prima dintr-un lung șir de alte asemenea inițiative pe care să le sprijine grădinițele, școlile, psihologii, ministerele, ONG-urile etc.
Generatiile noastre au inghitit pentru ca pe vremea aceea nu exista asa ceva (a se vedea comentariul Civilizatu’-ului de mai sus) si daca nu exista nu aveai de ce sa vorbesti despre asta. Inghiteai, plangeai cu hohote acasa in fata unor parinti care fie nu stiau cum sa reactioneze fie considerau ca asta este si nu ai ce sa ii faci. Si as ai ramas cu niste sechele la maturitate pe care cu greu mai reusesti macar sa le ingropi daca nu sa scapi de ele.
Ma bucura ca sunt tot mai multe voci impotriva chestiei asteia. Poate asa se mai scutura si profesorii din amorteala si indiferenta cu care isi trateaza meseria si deschid ochii la ce se intampla in clasele unde predau. Din pacate insa multora le este si teama de ce ar putea sa faca X sau Y parinte de copil daca ei reactioneaza la comportamentul nepotrivit al odraslelor. Pentru ca fenomenul de “bullying” exista, din pacate, nu numai la nevoie de scoala, dar si de societate. Si pana nu vor exista legi clare care sa pedepseasca asa ceva, mizerabilii care fac asa ceva nu se vor potoli. Indiferent ca sunt ei romani sau de alta natie.
Nah, ca mi-am varsat si eu naduful, nu cred ca e alt subiect care imi face sangele sa fiarba in vene mai tare ca asta.
Incepusem ieri sa scriu un comentariu, m-am intrerupt si apoi, citind ce au impartasit ceilalti cititori ai blogului, mi s-a parut ca nu ma pot alatura cu exemplul meu la povestile asa de dureroase postate cu atata curaj. Desi am vazut/trait multe cazuri de agresiuni cauzate de alcool, de falsa impresie de superioritate etc. O sa vedeti de ce am revenit.
Initial voiam sa descriu un caz oarecum nevinovat, care-l are ca personaj pe Andrei (6 ani, timid, introvertit, fricos). La scurt timp dupa ce a inceput clasa pregatitoare, mi-a spus ca are un prieten, Matei, cu care-i place sa se joace, doar ca el il prinde de obraji si il trage pana il doare foarte tare. I-am spus atunci ca ii poate spune ca, daca vrea sa fie prietenul lui, sa nu ii mai faca asa, pentru ca il raneste. S-a rezolvat, Matei a inteles. In lunile urmatoare, Mara, o fetita cu probleme de comportament foarte vizibile, i-a terorizat pe toti (batai, furturi, sicane nenumarate). S-a rezolvat, prin mutarea ei in alta clasa (!). In peisajul comentariilor de mai sus, aceste probleme ale lui Andrei mi s-au parut minore.
Dar…
Aseara am ajuns acasa dupa 9. Cand citeam povestea de seara, imi zice: Nu vrei sa stii ce am facut la scoala? Eu intreb: Ce ai facut, Andrei la scoala? Raspunde: Azi m-au batut doi copii. In primul moment am crezut ca spune enormitati de ciuda ca nu l-am intrebat ce a facut. S-a dovedit insa ca n-a fost deloc asa. Unul dintre ei i-a fortat mainile ca sa se loveasca singur, apoi l-a rasturnat pe picioarele celuilalt si l-au lovit amandoi cu mainile in cap. In timpul orelor, in clasa, la “cea mai buna scoala din oras”. Am incremenit, apoi am dat-o pe gluma si i-am spus sa le spuna ca, daca nu se potolesc, il trimit la scoala pe unchiul lui (1.90, 120 kg), iar ei o sa faca in pantaloni numai cand vad umbra lui pe hol.
Dar…
Nu e prea mult? De 3 ori bullied, din surse diferite, in doar un semestru si un pic? La clasa 0? In scoala de fitze? Si cum va fi cand o sa creasca si nu o sa mai spuna, din motive diverse?
🙁
P.S. Azi l-am luat eu de la scoala, mi-a fost invatatura de minte – daca ganditi ca n-am fost acolo si ca era sa ratez confesiunea daca mai intarziam 30 de minute :).
🙁
Nu stiu daca ce am trait eu este bullyng sau nu, dar in cei opt ani de scoala generala aproape ca ajunsesem sa ma recomand cu porecla primita. Din cauza numelui de familie de origine germana, colegii mei ma salutau cu “Heil Hitler!” si ma strigau “Nazi”. Mai mult de atat, auzeam tot felul de povesti despre originea parintilor mai care, desi erau neadevarate, puteau sa le faca destul rau dat fiind regimul securisto-comunist de atunci. Din aceasta cauza am invat sa ma apar injurand si batandu-ma. Era un paradox sa fiu sefa clasei si, in acelasi timp, batausa scolii! Mi-a fost servita multa chelfaneala de mama, saptamanal, dupa sedintele cu parintii, in care parintii si nu profesorii se plangeau de comportamentul meu (norocul meu ca-mi placea cartea!). Abia cand am ajuns la liceu am scapat de tot si de toate.
scuze, trebuia sa scriu “bullying”.
Eu traiesc asta zilnic la scoala. Umilinta dusa la extrem. Am ajuns la anxietate, depresie din cauza asta… De ce nu faceti ceva? De ce nu luati masuri? sunt mii de copii romani in situatia mea. Cand i-am spus doamnei diriginta, a inceput sa rada si mi-a zis: ” tu oricum esti cea mai buna din clasa, ar trebui sa te obisnuiesti cu asta” Imi doresc din suflet sa se schimbe ceva in privinta asta, dar ma simt neputincioasa. Poate d-voastra, oamenii maturi, influenti puteti schimba ceva la nivel national. Ar putea fi introduse proiecte. Ore de dirigentie ar putea fi tinute pe tema asta. Ar putea fi raspandire pliante prin scoli sau orice altceva cu impact pozitiv. Trebuie facut ceva sau poate e doar o utopie visul meu 🙁
unde inveti?
stiu ca sunt tot felul d eproiecte sau ai putea incepe tu unul, un fel de campanie spune stop bullyingului in scoli si sa pledati tp asta. apoi sa faceti un tur al liceelor cu dezbateri pe tema. stiu ca afara se fac f des.
daca vrei, incercam si o vizibilitate in presa a evenimentului.
in felul asta s econstinetizeaza la nivel general, nu numai local si veti afla ca aveti si drepturi si care sunt instrumentele prin care va puteti apara.
ce zici?
Iulia, din pacate, asa cum ai vazut si in comentarii, asta nu este ceva ce a inceput acum…si nici nu se va termina curand.
Singura solutie este sa vorebsti din nou cu diriginta, daca nu reactioneaza, sa te duci mai sus, la directoare. parintii tai c eparere au, ai vorbit cu ei ?
Poate te ajuta…http://www.stopbullying.gov/
Sunt de acord, insa sunt singura impotriva morilor de vant. Nike esti jurnalist?
nu
O parte din mine imi spune ca trebuie sa nu-i iau in serios si atunci cand ma insulta, sa zambesc, sa rad. Sa-mi pot pastra linistea interioara, fara a pune la suflet rautatea lor. (Mereu ii compatimesc…) Dar cealalta parte, ego-ul imi dicteaza opusul: ” ei sunt niste jeguri umane, urla, arata-le ca suferi” si in felul acesta arat cat de slaba sunt si rautatea lor se accentueaza. Poate ca nu sunt suficient de coapta. Niciodata nu mi-am imaginat ca sa fii diferit, implica atata durere sufleteasca.
Nu cred ca exista solutie in ceea ce priveste comportamentul copiilor, uneori. De rautatea unora, m-am lovit si eu cand eram mica, pentru ca ma sicanau din cauza inaltimii mele. Astazi, constat cat de mult s-a accentuat rautatea elevilor, ii analizez cand folosesc mijloacele de transport in comun si imi ridica un mare semn de intrebare modul lor de a se comporta, ca sa nu mai spun de limbajul pe care il folosesc. Crec ca solutia se afla in mainile parintilor si ale profesorilor. Copii trebuie educati, nu instigati!
Fetelor,mame de baieti,greseala fatala pe care o faceti,involuntara de altfel ,este ca le dati sfaturi femeiesti la probleme ” barbatesti” ,si v-o spun din proprie experienta.Mama m-a invatat sa nu dau eu primu,cine da primu este vinovat,gresit,total,gresit,pentru baietelul vostru drag incepe iadul,orice incercare de evita un conflict v-a fi mirosit de micile bestii,drept slabiciune,si vor treacae imediat la urmatorul nivel.miros de singe,dominatie si cruzime fizica,psihica.Eram mai ,pirpiriu si au crezut ca sint mai slab decit ei,erau agresivi si incercau sa se impuna prin forta,orice incercare a mea de a evita cohflictul era mirosita ca slabiciune,este suficient sa-l provoace unu si sa dea inapoi ca imediat apare urmatorul si urmatorul si tot asa pina va cobori pe treapta cea mai de jos a ierarhiei din haita,da nu va mirati,este termenul cel mai potrivit. Remediu,dati-l la sport,se va dezvolta fizic,va capata incredere in el,cel mai important lucru,isi va rezolva problemele infruntindu-le,nu incercind sa le ocoleasca,franc,deschis,dintr-o bucata.ii spui o data cel mult de doua ori,n-a inteles,io tragi,repede,scurt,fara drept de apel,de fata cu toti ceilalti,va fi un exemplu pentru toti,vor gindi astfel,ba baiatu e super ok,da-i bine sa nu-l calci pe coada ca e bazat.SunA CINIC,SUNA CRUD ,DAR ASTA ESTE REALITATEA ,ISI CISTIGA RESPECTUL CELORLALTI SI ODATA CU ASTA SI UN LOC MAI BUN IN IERARHIE. Ginditi-va ca sta intr-o colectivitate in care foarte muiti copii sint abuzati in familie,barbatusu vine matol acasa,nu gaseste farfuria de ciorba aburinda pe masa,la doua noaptea si o bate pe ma-sa cu fi-su in cap in cel mai bun caz,daca nu i=o trage cu ciocanu de shnitzale.Banal,dar foarte putini constientizeaza ca un copil abuzat in familie va invata ca,la rindul isi va rezolva problemele abuzindu-i pe ceilalti,pur si simplu este singura metoda pe care a invatat-o sa-si rezolve problemele in societate.Conform invataturii mamei,eu stateam sa le explic,ba baiatu stai asa ca nu-i asa hai sa vedem,c-o fi c-o pati,nimic el venea sa se impuna in fata unuia mai slab si implicit in fata celorlalti,sarea la bataie si teapa i-o trageam,nu-i venea sa creada si lui si celorlalti,aparea urmatorul amator de scandal,de ceeee?,pentru ca in in continuare ma comportam normal si incercam sa evit conflictul.Noroc ca m-am prins repede ,si cum spuneam am transat problema din prima scurt repede si cuprizator.REZULTATUL DE ATUNCI NU AM MAI AVUT PROBLEME si au trait fericiti pina la adinci batrineti.
Niste amici imi povesteau ,oripilati,ca au plecat in vacanta cu o familie cu doi copii,baiat,al mare si fata,pe care ii plesneau din orice,una doua ii plesneau cel mai adesea cite una doua dupa ceafa,la un moment dat erau la masa de prinz,baiatu statea intre parinti,si nu stiu ce chipurile a facut,s-au intors amindoi si l-au pleznit dupa ceafa,in acelasi timp,eeeeee asa precizie nemteasca mai rar,ardel pe mocofan bataia e rupta din tai,unde da tata se rupe,unde pune mina mama…………creste,dospeste si se……….intareste,asa zice tata.
DIN PACATE ASTA ESTE LUMEA REALA.
Cristi, eu nu sunt omul care sa loveasca, sa raneasca pentru a castiga respectul celorlalti. O solutie pentru introvertiti nu ai? 🙂
Cristi, din pacate, ai mare dreptate. Asa functioneaza lucrurile in realitate.
Eu sunt mama de baiat si cred ca sportul poate fi cea mai buna solutie, cum spuneai. Sau o structura masiva care sa descuraje din start :))
E adevarat tot ce spui, copiii si adolescentii nu au nici o apreciere pentru abordari rationale. Sunt necopti emotional pentru asta (ca de altfel si multi adulti), si de cele mai multe ori, asa se castiga respectul, dovedindu-ti fizic superioritatea.
Iar in viata de adult, lucrurile nu se schimba mult. Am auzit recent un manager de institutie financiara foarte respectabila, scolit la Cornell, care a fost impins la sedinta cu parintii de la o scoala privata de catre un tip ale carui afaceri n-ar suporta o cercetare amanuntita :)) si fara BAC luat, dar care are, cum zicea “scoala vietii” :)))
Sunt genul de om solitar, vietuiesc in cutiuta mea, n-am prieteni, nu ies in oras cum fac copiii din generatia mea, prefer sa desenez, sa citesc sau sa scriu. . Apropo, cand i-am zis unui coleg ca e rau pentru ca ma face sa ma simt prost, el mi-a raspuns: “ce sa-ti spun doamneeee!!! nu stii de gluma”, apoi cand un alt coleg mi-a luat apararea, s-a luat cu el la cearta si l-a umilit si pe el. A rani in gluma….offff…. Dana, am fost si la directoare. Degeaba! Mi-a spus sa nu bag in seama. Cand au auzit colegii rai ca i-am parat, mai rau au reactionat. M-au simtit si mai vulnerabila… Unde sa mai merg???? La ministru invatamantului?
Vad ca acest post a deschis o cutie a Pandorei. Sunteti multi cei care ati fost batuti, umiliti si acum traiti cu acele traume, va afecteaza viata de adult.
Sa va spun si eu experienta mea?
-batuta de mama (tata plecat de acasa de la 3 ani) aproape zilnic, pana pe la vreo 14 ani. Nu va inchipuiti ca pentru cine stie ce prostii, ci pentru ca nu voia sa fie “facuta de ras” de o progenitura sub nivelul copiilor colegelor si prietenelor. Notele mele erau peste 9, dar nu era “suficient”.
-vorbe cum ca si-ar dori sa nu mai exist.
-refugiul in mancare (uite ca abia acum realizez asta), deci o fetita grasuta si sensibila.
-comparatia cu alti copii, toti fiind considerati mai buni decat mine.
-permisivitatea si dubla masura cand era vorba de alti copii, si strictetea in ceea ce ma priveste (povestea mamei singure, intotdeauna de compatimit, stiti) si cat de rea si nerecunoscatoare sunt ca imi doream sa ma joc ca orice copil in loc sa invat.
-in clasele I-VII n-a fost chiar de speriat, in afara de cateva glume proaste, batai de la invatatoare (incurajata de mama) care erau nimica toata pe langa traumele de acasa, totul a fost ok (daca as putea spune asa).
-liceul:horror, colegii razand de aspectul fizic (urata si grasa), vorbe urate pe la spate, jigniri, rautati gratuite, certuri cu mama acasa pentru ca uneori lipseam de la scoala (nemaisuportand rautatile colegilor) si nu ma mai ridicam la nivelul asteptarilor.
-incercarea de a-mi face prieteni a fost la un esec, pentru ca deindata ce simteau slabiciunea, neincrederea, plus aspectul fizic care nu ma ajuta deloc, eram din nou tinta glumelor proaste.
-plangeam aproape in fiecare zi, ieseam din casa cu frica de “oare ce mi se va mai intampla azi, ce jigniri voi mai primi”. Dezvoltasem o fobie de oameni, aveam impresia ca toti, mai ales cei tineri comenteaza in urma mea (uneori adevarat si acest lucru).
Am trecut prin facultate, apoi master, cu multa neincredere, marginalizata pentru ca eram prea timida si cam uratica, Am intalnit cateva persoane de calitate, cu care sunt si acum in relatii bune, care imi stiu povestea si m-au inteles.
Astazi:
-am ramas cu acel stigmat, si acea neincredere in mine
-am vazut copiii din ziua de azi, majoritatea foarte rai si egoisti. Pot spune ca generatia mea inca mai avea putina educatie, cu toate tarele de comportament. Astazi, am vazut copii instigati chiar de parinti sa fie rai. Stiti cum se intampla? Gigel care a fost copil prostut (dar plin de tupeu) in copilaria lui, el era invidios pe Ionel, “tocilarul clasei”. Fie pentru ca pe vremea aceea invatatura inca mai conta, iar asta il comlexa pe Gigel fie pt ca era batut acasa pentru ca era prost. Azi Gigel are un copil, Gigel 2, la fel de prost (probabil viitorul cocalar). Iar in clasa lui Gigel 2 exista cel putin un copil destept, care il face pe Gigel 2 sa se simta prost prin comparatie, iar lui Gigel tatal ii aminteste de Ionel cel destept pe care era invidios. De aici rezulta ca atat Gigel 2 cat si subconstientul lui Gigel 1 (care proiecteaza asupra copilului nevinovat inaginea lui Ionel ) au ceva cu baiatul destept. De aici comportamentul permisiv ba chiar instigator al lui Gigel tatal fata de copilul lui in ceea ce priveste copilul destept din clasa lui Gigel 2. Asta e doar un exemplu in care violenta copiilor este permisa in mod tacit.
-eu nu imi doresc copii, nu vreau sa sufere asa cum am suferit eu. daca ai adus un copil pe lume si acesta nu e prost, automat va suferi pe masura ce isi da seama in ce lume traieste si cate nedreptati i se fac. Singurul mod prin care el n-ar suferi este daca ar fi el agresorul, dar nu cred ca unui parinte cu capul pe umeri i-ar conveni sa aduca pe lume un copil pe care sa il invete agresiv, care sa aduca minus valoare. care mai e scopul atunci?
– sfatul meu pentru parintii de copii agresati: aparati-va copiii. nu minimalizati conflictele, fiti alaturi de ei, nu le insuflati si voi un sentiment de vina (ei oricum se simt vinovati desi sunt victime). invatati-i sa loveasca in autoaparare. certati-va si bateti-va cu parintii micului agresor daca e cazul (asa cum am spus mai sus, unii parintii chiar isi instiga odraslele sa loveasca anumiti copii- vazut cu ochii mei, deci nu raspund favorabil decat la bataie, la vorbe raspund cu tupeu).
-pt parintii de mici agresori: daca nu ii instigati chiar voi (am explicat mai sus e vorba de o anumita categorie de parinti), atunci cautati cauzele. nu tolerati comportamentul violent. vorbiti cu ei, nu ii rasfatati prea tare, nu veti mai reprezenta nici o autoritate in fata lor. puneti-va in locul copilului agresat, jignit. acel copil nu are nici o vina si nici voua nu v-ar placea sa va vedeti copilul batut de altii.cu multa rabdare si multa atentie ii puteti distrage atentia copilului de la violenta (cunosc cateva mamici care au reusit sa isi corecteze copiii).
– in final
@iulia stiu prin ce treci si daca mi-as da acum la maturitate un sfat mie, pe vremea liceului, ar fi sa dedic mai mult timp activitatilor extrascolare. sa continui sa imi caut prieteni, dar cu care sa am activitati comune. in timpul in care plangeam din cauza altora, sa fac ceva de suflet pentru mine. sa desenez, de exemplu. sa fac sport. am constatat ca suferinta trece mai usor, ba chiar uiti de ea daca te dedici unor activitati care iti aduc beneficii, adica sa nu duci suferinta dupa tine si acasa. cand esti in preajma lor, si nu ai ce sa faci, prefa-te ocupata (smartphone-ul e de mare ajutor si chiar si pe mine, la maturitate, ma salveaza de niste situatii penibile). profesorii nu iti sunt de nici un folos,.
iata un canal youtube, al unei fete care arata asa cum arata, dar a gasit puterea interioara sa lupte impotriva bullyngistilor. https://www.youtube.com/user/lizzitachickita/videos
Tin minte din liceu cum gasca de fete cool agresa pe colegele mai putin cool. Inclusiv pe mine, noroc ca din fire nu imi pasa de ce zicea lumea. Invatam imi vedeam de treaba si eram ok cu relatii putine dar bune. Nu pot uita o colega, de care incercam sa ma apropii si sa ii ofer intelegere si o relatie normala. Colega era mai “tocilara” si mai vorbareata, motiv pt care fetele sareau la batjocura. Uneori atacau verbal, alteori chiar si fizic… se apara si ea, dar jocul a durat in toata perioada liceului…dupa cativa ani ma suna sa ma intrebe daca mi s-a parut vreodata in liceu ca era bolnava psihic. Atunci nu mi se paruse, am cautat sa o incurajez… insa acum, la telefon, mi se parea.
Nu a venit la nici o reuniune de clasa. Nu am mai auzit de ea. In sufletul meu am convingerea ca toata acea agresiune pe care a suferit-o in anii vulnerabili de trasare a personalitatii si increderii in sine, a lasat-o cu rani psihice grave… stiu, cand vorbim de boala psihica implicam si genetica, si factorii sociali…dar… nu pot sa nu ma intreb… daca vulnerabilitatile ei ar fi fost tratate cu delicatete la acea varsta, poate destructurarea nu s-ar fi produs deloc, sau macar nu atunci, in anii adolescentei. E un zbor frant de mii de sageti, care a lasat si in mine durere. Si mai ales un “Dar daca..?”
am fost, 4 ani de zile (scoala generala). Eram cea mai buna din clasa, si, na, parintii mei au pus-o pe seama acestui lucru. Dar rautatile ma terminau psihic, porecle strigate in scoala, telefoane acasa (la ore tarzii, pana a raspuns tata si a urlat la ei cam cum ar urla la un adult), cate si mai cate. Pot sa zic sincer ca ii urasc inca si acum pe toti. Copii de bogatani, ajunsi mari patroni de firma si cu x5-uri la 18 ani, si analfabete ajunse avocate (ca parintii, ce surpriza). Sechele? Incerc cu orice putinta sa fiu pe placul tuturor, si inca imi trasare inima cand ma gandesc la idiotii din scoala generala. As da cu masina peste ei daca n-ar avea repercusiuni? Nu raspund 🙂
Iar copiii lor o sa fie la fel, pt ca nu ii duce capul sa ii invete altceva. Alte generatii chinuite, of of…
Si eu am fost agresata puternic emotional in liceu. Am fost acuzata de furtul unui telefon de catre o colega (f tupeista, cu gura f mare, fara pic de respect fata de nimeni) care avea trecere mai mare la diriginta doar pt ca fratele ei ii fusese elev inainte. M-am trezit ca sunt acuzata de furt, evident habar nu aveam habar de nimic. Povestea fusese atat de bine construita incat acea colega stia tot ce facusem eu in ziua respectiva, cu multe ore inainte de a-i „disparea” telefonul, astfel ca eu ma potriveam perfect in tiparul hotului. Practic fusesem urmarita toata ziua, mai apoi inscenandu-mi-se furtul. Zile la rand dupa acest episod am fost urmarita si hartuita, iar ea cauta sa ma incrimineze cu orice ocazie, asocia orice faceam eu cu telefonul disparut (de ex, am mers la un prieten pe care il asteptam de obicei in fata liceului, iar ea m-a acuzat mai apoi ca am mers acolo ca sa vand telefonul). M-a amenintat ca a fost la politie si mi-a deschis dosar (evident imposibil) si nu a dat inapoi pana cand nu i-a spus o profesoara ca ceea ce face ea este deja foarte grav. Diriginta noastra a fost de partea ei si daca pana atunci am putut tolera comportamentul ei, total nepotrivit, fata de mine, acela a fost momentul in care a inceput chinul meu emotional, eram constant discriminata si agresata verbal.
Nici astazi, cand reiterez ce s-a intamplat atunci, nu imi pot explica cum poate sa fie atat de diabolica mintea unui copil de doar 15 ani si cata rautate poate manifesta.
In adolescenta le-am urat f mult pe amanadoua, iar mai tarziu, cand eram deja la facultate, am aflat ca dirigintei ii murisera si fiul si sotul m-am gandit ca cumva a fost vina mea…si imi parea rau ca nu am stiut copil fiind sa imi gestionez ura. Urmarile au fost profunde, pe langa neincrederea in mine, am devenit foarte introvertita, nu sunt capabila sa socializez normal nici astazi, iar intentia suicidului a persistat in mintea mea foarte multa vreme.
O sa incerc sa fiu cat mai telegrafic.
Cei de la telefonul copilului au desfasurat un program de constientizare in scoala in care invata fiul meu. Profesorii si invatatorii au bifat si activitatea asta dar nu si-au insusit nimic. Sunt incapabili sa guverneze in vreun fel efectele.
Toti sau aproape toti copii din clasa au fost agresati de un singur copil, inteligent dar cu o viata de familie violenta. S-a recomandat consiliere psihologica dar nu a durat decat un trimestru. Apoi a luat-o de la cap.
Am incercat sa-mi motivez baiatul sa raspunda, sa nu mai stea sa incaseze. Rezultatul, anumiti profesori privind superficial problema au ajuns la concluzia ca el e de vina.
Ce am inteles:
Lasati-va copii sa fie rai. E mai usor sa-i tii in frau decat sa-i inveti sa se apere.
Colectivitatile umane sunt structurate foarte asemanator haitelor de lupi sau grupurilor de cimpanzei. Daca vrei o pozitie care sa te scuteasca de impunsaturi zilnice trebuie sa faci aliante si sa-i impingi pe altii in pozitii inferioare pozitiei tale.
In orice grup, un individ va ajunge in pozitia cea mai de jos. Cand liderul va dori sa dea un exemplu sau sa-si reafirme pozitia, ala o va lua pe coaja (again) – fara motiv. Si toate pozitiile intermediare vor participa la linsaj ca sa fie pe placul sefului. Se intampla peste tot.
Si ala, ultimul (omega) va da telefon si va fi consiliat cum sa faca sa nu se sinucida chiar in momentul ala. Sa astepte pana la urmatorul linsaj ca poate se mai indreapta lucrurile.
Din fericire, niciodata nu am fost in vreunul din cazurile enumerate mai sus. Nici victima, nici agresor. In scoala generala, (mediu rural) eram aproape toti prieteni, ne jucam impreuna, ne faceam temele impreuna. Eram ok impreuna. Abia in clasa a VIII-a au inceput rautatile legate de cine la ce liceu vrea sa intre. Dar nimic grav.
Am intrat la un liceu de prestigiu din Bucuresti cu multe sperante si vise. Ca orice copil de 14 ani care se vede doctor, scriitor, profesor. Nici in liceu nu am fost pusa in vreuna din situatiile de mai sus. Poate m-a ajutat foarte mult faptul ca sunt mai… miserupista. 😆
Dar in liceu am facut o alta mare greseala, pe care acum mi-o reprosez mai mult decat mi-ar putea-o reprosa altcineva. Am fost martor la sute de situatii in care as fi putut interveni si nu am facut-o. Nu mi-a fost teama niciodata de agresorii din liceu. La o adica, sunt fata crescuta la tara si am un frate mai mare care m-a invatat sa am grija de mine si care ar fi intervenit oricand, daca era nevoie. Dar m-am mintit singura ca nu imi pasa. Ca nu era treaba mea. Si acum regret pentru ca oameni foarte buni si-au pierdut increderea in ei si oameni foarte rai au devenit ratatii societatii. Si stiu ca as fi putut sa fiu eu influenta buna pentru ambele parti.
In facultate nu am repetat aceeasi greseala. Am invatat sa fiu o influenta pozitiva prin simplul fapt de a nu fi partasa la barfe, rautati si certuri. De fiecare data cand cineva incearca sa imi spuna “ia uite-o si p’aia” ii retez craca de sub picioare spunand ca “poate aceeasi parere o are si ea despre tine, vezi-ti de treaba. E o lume libera”. Si a functionat. In 5 ani de facultate am reusit, cel putin printre oamenii pe care ii cunosc (si sunt multi.), sa elimin orice invitatie la bullying.
Pentru parinti este cel mai greu. Se simt neputinciosi. Nu va pot da reteta succesului, nu o stiu. Dar daca tot mai multi oameni sunt sinceri cu copiii lor, daca tot mai multi parinti incearca sa le arate ambele fete ale monedei, copiii vor intelege. Daca ai un copil care e agresiv, explica-i tu, parintele lui, cat de greu este sa fii victima. Explica-i in fiecare zi, pune-l in situatia ipotetica de a fi victima la un moment dat. Va intelege! Stiu sigur ca va intelege. Daca puiul tau e o victima, invata-l sa fie puternic, sa aiba incredere in el indiferent de situatie! Spune-i ca viata e grea si nu ii vinde gogosi ca totul va trece de la sine! Invata-l sa se apere, daca e nevoie. Nu ii spune ca daca el e bun, asa vor fi si altii cu el. Dintr-o carte pe care am citit-o acum multi ani imi amintesc un lucru care mi-a ramas tiparit pe retina si pe inima: “leul nu o sa se opresca din atac doar pentru ca tu nu l-ai atacat pe el”. Asta e realitatea.
Copiii sunt mult mai inteligenti decat vrem noi, oamenii mari, sa acceptam. Si chiar daca nu invata acasa obiceiurile proaste, doar cei de acasa ii pot educa realmente. Puneti-le carti in brate! Multe carti! Orice fel de carti! Asa vor invata sa traiasca alte vieti. Asa vor invata sa se puna in pielea altcuiva. Eu sunt o tanara de 23 de ani si le multumesc parintilor mei ca au iubit cartile si ca mi-au transmis aceasta dragoste. Nu am citit cartile pe care mi le cereau la scoala decat din obligatie. Si sunt al naibii de urate cartile alea. Dar am citit tot ce am gasit in biblioteca din casa si asta m-a ajutat enorm.
Daca nu vor sa citeasca de bunavoie, oferiti-le o recompensa! “Daca citesti cartea asta, mergem in parc sa ne plimbam cu bicicletele” sau orice le place lor sa faca.
Intrebati-i in fiecare zi cum a fost la scoala! Vorbiti cu ei in fiecare zi! E greu dupa o zi de munca sa mai ai rabdare si cu problemele lor. Dar problemele lor minore de acum vor fi felul in care ei va vor percepe in viata lor mai tarziu. Daca nu ii ascultati, nu o sa va respecte niciodata. Nu o sa va ceara ajutorul. O sa se inchida in cel mai intunecat colt al sufletelor lor si va vor alunga. Mama are doua joburi si tata a lucrat toata viata din greu ca sa avem eu si fratele meu o viata mai buna decat a lor. Nu aveam cum sa inteleg asta atunci. Tarziu am inteles ce fel de sacrificii au facut ca sa ne fie noua bine. Dar intotdeauna si-au facut timp pentru noi. In fiecare zi, indiferent de ora sau de starea pe care o aveau si-au facut timp sa ne verifice temele, sa ne invete lucruri noi, separat de ce se cerea la scoala. In fiecare zi pareau fascinati de ce invatasem noi, chiar daca era vorba de lucruri banale.
Trebuie sa intelegeti, ca parinti, ca orice gest, orice mica atentie conteaza foarte mult pentru un copil.
Va mai dau un exemplu si gata! Si asa am scris o groaza…
De fiecare data cand ai mei isi luau concediu, aveau mult de munca in curte. Concediul nu era vacanta. Concediul era munca. Insa, in fiecare seara parintii nostri, obositi cum erau, puneau o patura pe iarba, ne asezam toti acolo si urmaream satelitii pe cer, ne aratau constelatiile si inventau tot felul de povesti despre cum au ajuns constelatiile acolo. O prostie poate parea pentru unii, dar pentru mine este una din cele mai frumoase amintiri alaturi de ei. Se auzeau pasarile, greierii si povestile lor. Asta a fost hrana pentru sufletul meu.
Oferiti-le hrana pentru suflet! Oricat de greu ar parea. Cele mai mici lucruri le pot schimba perceptia asupra lumii. Nu cred ca sunteti constienti, dragi parinti, ca totul pleaca de la voi! Indirect.
Va doresc multa rabdare! Si totul se va rezolva cu bine!
[…] serviciu, pe stradă şi chiar pe internet. Reacția citiorilor la textul de atunci, care se numea Răutatea nu e bună, a fost absolut neașteptată. Practic, au curs 143 de comentarii, cele mai multe fiind povești […]