Check-in-ul este, pentru noi, deconspirarea doi

Eu am una tare de tot dar nu pot s-o spun public :))) Iti dau un mesaj privat ca sa te amuzi 😀

Vorbeam cu un fost iubiyl intr o seara pe yahoo messenger si cu un prieten f apropiat. Amandoi aveau acelasi prenume. Si am scris in fereastra gresita : nu am chef sa ies cu (prenumele) in seara asta!

A doua chestie i am spus iubitului pe fb ca sunt plecata di localitate, dar uitasem k fb ii arata locatia.(evident i a aparut ca sunt acasa):-))

Si cred ca sunt mai multe chestii nostime.
Aaa odata am primit un sms de la o colega in care erau scrise numai lucruri urate despre mine:-)) evident nu trebuia sa fiu eu destinatarul

Una din timpul facultatii, cand telefoanelele mobile erau o raritate, YM abia pe la inceputuri iar Faceboock nu era nici in proiect, DAR… in ciuda acestor mari lipsuri tehnologice, eu tot am reusit un check-in de zile mari, bineinteles, din locul si la momentul nepotrivit. Pe scurt. Erau Floriile. Pe prietenul meu de atunci, care avea ganduri mai de casatorie in timp ce si eu aveam gandurile mele mari, dar despus PA, il chema Florin. Si baiatul, pus pe fapte mari, cum spuneam, ma invita acasa, la parintii lui, intr-un orasel langa Timisoara, sa-i sarbatorim onomastica. Eu. fireste, n-aveam niciun gand sa-i cunosc parintii si tot restul asa ca il mint frumusel ca sunt in tura taman in duminica de Florii. Lucram cu jumatate de norma la o pizzerie. N-are incotro baiatul si pleaca singur acasa. Eu, cu toata duminica la dispozitie numai pentru mine, o ard de dimineata prin targul de flori, dau un interviu pentru un post local de radio, ce frumoase sunt toate florile, ce bine ca a venit primavara, bla, bla… Seara, vine Florin al meu de acasa de la parinti si, ce s-auzi, in masina de ocazie in care era, mergea radioul. Deschis pe postul local de radio care, fatalitate, transmitea un reportaj din targul de flori. Si, dintr-o data, suava si gingasa, vocea iubitei lui: ce frumoase sunt toate florile, ce bine ca a venit primavara, bla, bla… Sa va mai spunce a urmat? Ce mi-am dorit, numai ca n-a mai trebuit sa spun eu PA!

In timpul liceului am avut o buna prietena care se amorezase in timpul verii de un constantean. Bibicu in sus, Bibicu in jos, auoooleu mor daca nu-l vad, schelalaieli si vaicareli din septembrie pana-n decembrie. Intr-o zi, ne-a venit o idee geniala: sa mergem la Bibicuuuu! Eu nu avusesem voie niciodata sa merg in excursii, pe principiul ca cine stie ce patesc printre straini, iar colega avea o mama care era obsedata de fiecare detaliu din viata copilului ei…se mai intampla:))!
Buuun. Acum ori niciodata! Noroc ca aveam o diriginta foarte dura, asa ca ne-am dus fiecare acasa si am anuntat ca peste doua saptamani mergem in excursie la munte cu diriga si colegii de clasa, ca plecam sambata la prima ora si ne intoarcem duminica seara si ca vom sta la cabana X.
Desigur, ai mei nu au fost de acord, asa ca am inceput sa plang si sa le reprosez ca voi fi ciudata clasei, ca diriga o sa-si faca o impresie proasta despre ei ca nu au incredere in ea, bla bla. Colega i-a propus mamicutei sa mearga si ea in excursie cu noi, apoi s-o mute la alt liceu pt ca ea nu o sa mai mearga dupa ce o va fi facut de rusine:))!
Am plecat sambata dimineata, nu inainte ca Bibicul sa ne confirme ca ne asteapta la gara, ba chiar a mentionat ceva de niste lumanarele in cada, timp in care eu urma sa ma plimb cu sora-sa pe malul marii (la inceputul lui decembrie).
Am ajuns la Constanta, ni s-au lungit ochii dupa Bibicu…ia-l pe Bibicu de unde nu e. Ce era de facut? Nuuu, cum sa ne intoarcem acasa? Poate patise ceva baiatu si n-a putut sa vina si nici sa ne anunte, ca doar ramasese fara baterie si avea telefonul inchis!!! Mergem la el acasa. Ajungem in fata blocului, ne ridicam privirea la geam si-l vedem pe Bibicu pupandu-se de mama focului cu o roscata.
Trebuie sa mentionez ca noi aveam un buget la limita (calculasem pana si biletul de troleu). La gara, cand sa cumparam bilete pt urmatorul tren spre Bucuresti, ne-am dat seama ca mai avem nevoie de 2 lei (la valoarea actuala a leului). Solutia: cersim si noi! Ne alegem tinta si mergem la un grup de 5 barbati (credeam noi ca ne vor percepe ca pe copiii lor), numai ca ne-a izbit din plin intrebarea “si ce stiti sa faceti pt banii astia???!!!”.
Am schimbat tactica si ne-am dus la o batranica insotita de fata ei….ne-au dat banii care ne lipseau!
Important era sa ajungem in Bucuresti, apoi nimic n-ar mai fi contat…eram acasa!
Drumul cu trenul a fost unul de neuitat. Pe vremea aia se putea fuma pe culoar si cum pufaiam eu ingandurata, m-am trezit izbita si lipita de un compartiment, cu mana stanga intoarsa la spate si in fata mea ranjea un pusti tembel: Buna! Numele meu este (am uitat), am 14 ani si vreau sa ne combinam! Esti frumoasa”. Mi-a luxat mana si-mi venea sa-l bat si pe el si pe cine l-a lasat sa umble singur prin tren.
Tot atunci am cunoscut si un arbitru international la handbal si pentru ca semanam mult cu prima lui iubita, am tot povestit pana la Bucuresti. La destinatie, ne-a dat un cozonac (il pusese nevasta-sa sa ii ia cozonaci dintr-un loc anume din Constanta), ne-a cumparat o cartela pt telefonul public si ne-a dat 20 lei sa avem de-o ciocolata calda sa ne incalzim (incepuse ninsoarea).
Cine topaia, chiuia si juca hora in mijlocul strazii pe la 11 noaptea? Nooooi :)))!
In noaptea aceea am dormit la cel de-al doilea iubit al colegei mele, aveau parintii lui si o casa la curte neincalzita de iarna trecuta. Ei au dormit intr-o bucatarie anexa si tinand cont de natura situatiei, ca sa nu raceasca, au pastrat ei radiatorul, iar eu am dormit in sufragerie, cu o plapuma pe mine si cu haina groasa:)).
A doua zi am dardait ca doua piftii prin oras, iar seara am ajuns acasa extenuate dupa o asa excursie.
Mama colegei a inceput s-o descoasa: ce ai mancat, cat ati facut cu autocarul pana acolo, cum era camera, cate etaje avea, in ce camera ai stat, etc! Dupa o ora de povestit minunatele activitati din timpul excursiei, jap-jap doua palme peste gura: cabana X arsese cu un an in urma :))!
Mama mea, mandra ca nu si-a facut copilul de rasul intregii clase, s-a trezit sa intrebe in gura mare la sedinta cu parintii despre excursia la munte. Diriga, fiinta scunda si cu ochii bulbucati, s-a transformat pe loc intr-o fiinta cu ochii si mai bulbucati :))!
Aia a fost prima si ultima mea excursie in perioada liceului.

Gafă nu tocmai de mine făcută dar la care am cam luat parte. Mă duc afară la o pauză de țigară cu colega de birou, nervoase tare pe șeful nesuferit și ne descarcam folosind multe apelative la adresa lui, toate furtunoase. Apoi am trecut la bodoganit iubitul prietenei care în tot timpul ăsta l-a apelat din greșeală, fără să știe, pe șef. A ieșit șeful afară să ne anunțe că aude detalii pe care nu prea ar vrea să le știe 😀

Simona draga, daca imi perimiti, mi-au facut vreo 8 injectii, practic mi-au ciuruit gingiile si cerul gurii si nu, nu erau pt ras, erau ca sa ma poata macelari linistiti si au reusit cred dupa fetele din spatele mastilor de plexiglas ( puse ca sa poata vedea si cand ii stropea sangele). Dar se pare ca au avut totusi un efect bun – mi-au dat curaj sa intru si sa scriu ceva nu numa’ sa rad. Si las’ ca maine stau acasa si ma umflu’ asa ca o sa bantui toata ziua pe blogul tau. Sper sa nu deranjez daca mai scriu cate ceva, macar acum cat sunt bolnava 🙁

Haha, foarte tari pataniile `antevorbitorilor`. De aici si zicala `Viata bate filmul`…
Am trait si eu ceva similar in urma cu cativa ani, atunci nu am ras deloc, acum ma amuz copios intrucat a trecut numarul regulamentar de ani necesar pentru ca o intamplare penibila sa se transforme intr-una de povestit la… un suc.
Altruista fiind din fire si constant batuta de sora mea (la cap, evident) sa o tin la curent in cazul in care apare la munca un post vacant (avea ea o prietena nascuta `expre` pt acest post indisponibil inca), m-am conformat staruintelor si am informat-o cand a venit vremea. I-am si promis ca o sa ii vorbesc sefei despre persoana in cauza.
Buuun! Senzatia impacarii cu sine la gandul ca tocmai ce-am infaptuit un gest umanitar nu a durat mult, si, pe cand contemplam eu linistita care mi-ar putea fi rasplata pentru bunavointa, m-a sunat fata respectiva cu o mie una intrebari navalindu-i din creier: despre activitate, sefi, colegi, program, salariu, `stiri` din culise, eu ce cred – recomand, nu recomand sa vina etc. Am raspuns punctual, timp de vreo doua ore pe putin, tuturor curiozitatilor ei rostite si nerostite, dupa care si-a dat seama ca are nu stiu ce treaba de facut, mi-a multumit pentru detalii si s-a apropiat de incheiere, concluzionand naiv: `Aaaa, si nici macar nu te-am intrebat la inceput daca ai timp sa stai de vorba sau nu… Un fel de `silly me` tardiv.
Cand am zis si eu ca pot reveni fericita cu picioarele pe pamant (uneori poate fi o trauma sa vorbesti doua ore la rand despre locul de munca) si turna un pahar de… ceva, primesc mesaj de la aceeasi aspiranta la post (subit, nu mai avea nicio treaba de facut). Isi daduse seama ca a omis sa ma chestioneze despre ce era mai important in viata: comportamentul sefei directe din departament. Intrucat ma durea deja capul, am zis sa-mi revin putin si-apoi sa reiau periplul informational solicitat.
Problema e ca, mai tarziu, dupa ce am redactat cu lux de amanunte un mesaj neiertator despre frumusetea caracterului si profunzimea sufletului sefei mele( sau invers, nu mai stiu), in care apareau destul de des cuvinte precum `dictatoare`, `Hitler`, `tulburari de comportament`, `aroganta`, `nimeni nu o suporta`, `bit*h` si altele la fel de plastice, directe si magulitoare, l-am expediat din greseala – previzibil – sefei, nu tipei. Eram la inceputurile relatiei mele cu un smartphone. Nabadaioase, de altfel.
Norocul meu a fost ca nu i-am pomenit numele, nu am mentionat nicio inalta functie (desi indirect se intelegea ca vorbesc despre o persoana sus pusa si destul de nedorita acolo), nu am fost atat de specifica incat sa-si dea seama. Zic (sper) eu. Puteam la fel de bine vorbi despre miss Nuti Udrea sau doamna Ana Pauker convertita la nazism, nu?
Am dres-o `subtil` cu un mesaj de retractare `Scuze, nu era pentru tine`, apoi m-am facut ca ploua. La fel si ea. Nu am inteles daca s-a prins de `magarie` si valurile de afectiune in care m-a invaluit apoi cu generozitate erau cele obisnuite, venite din preaplinul inimii, ori unele deosebite, determinate de insolenta mea rusinoasa. Oricum, nu cred ca ar fi existat diferente. Atat de mult ma iubea! 🙂