Povestea romanțată a unei facturi

Primul lucru pe care l-am văzut a fost un inel de chihlimbar în care fusese înghețată o floricică mov. În continuarea mâinii albe, cu degete subțiri, o blonduță butona computerul. Imprimanta zumzăia. Laura cred că o cheamă pe fată. Parcă așa a strigat-o o colegă. E masterandă la Psihologie, lucrează doar după amiezile. Asta am dedus din niște discuții. Practic, ea a vegheat venirea mea pe lume. Nu, nu mi-a tras o palmă la fund, ca să orăcăi, doar mi-a aruncat o privire scurtă de verificare, să vadă dacă m-am tipărit întreagă. Părinții mei sunt… părintele meu e un soft, nu-mi dau seama dacă mi-e mamă sau tată. În ziua nașterii mele, Laura avea pe masă un covrig mușcat, în geantă un referat despre experimentul Stanford, și în căsuța de mail o cerere în căsătorie. Foarte tare a enervat-o mailul acela. Am tras cu coada ochiului de-acolo, din teancul în care stăteam, strivită de alte facturi nou-născute. Am văzut-o cum i se bulbucă ochii-n cap și cum se-nroșește. După care a început să vorbească singură. E nebun! Adică toți anii ăștia în care am stat departe se șterg cu o cerere în căsătorie? Mă simt ca în cel mai prost film posibil, ca într-o telenovelă de doi lei, i-aș trage 60 de perechi de palme scenaristului, i-aș rupe toate facturile astea-n cap. Și ne-a rupt. Nu știu dacă pe toate, dar pe mine sigur da. Nu a durut, m-am trezit doar că mă împrăștii prin birou în sute de bucăți. Eram, în același timp, și în cana de cafea, și pe cuier, și într-o cutie de bomboane lăsată deschisă, și peste o umbrelă pusă la uscat, și în gaura covrigului. Eram peste tot. M-a adunat și m-a condamnat la moarte, trântindu-mă în coșul de gunoi. N-apucasem să mor bine că, din imprimantă mă nășteam a doua oară, precum Afrodita din spuma mării. Am adormit.

****

Când m-am trezit, eram din nou într-un teanc, rătăcită la litera D. O mână brunețică, de data asta, mânuia agilă șoarecele ăla cu care se strunește computerul. Cred că mă obsedează mâinile sau ceva… Click pe o iconiță și au început să iasă din imprimantă tot felul de tabele. Borderouri parcă se cheamă. Mi-era dor de Laura, dar ceva îmi spunea că aveam să n-o mai văd niciodată. Mâna brunețică (da’ ce-am, băi, nene?) avea la capătul ei un umăr brunețel, care se continua, spre dreapta, cu un gât brunețel, peste care trona, delicat, un cap brunețel. Cu breton. Sub breton, niște ochi albaștri. Peste ei niște ochelari negri, alungiți, cu ramă de baga. Ring, ring. Sunetul se zbătea într-un sertar închis, izbindu-se de pereții de pal ai biroului. Mâna negricoasă a scotocit, febril, prin întuneric. Gata, ai ieșit? Cum a fost? I-ai dat pe spate? Oaaau! Și când îți vor face oferta financiară? Ce mă bucuuuur! Hai, mă, că e ca și luat! Te pup, trec pe la tine diseară! Zgomotul telefonului aruncat la loc, în sertar, m-a speriat un pic. Bretonelul țopăia vesel prin încăpere. Soră-mea e pe cale să ia un job supermișto!, i-a explicat unei colege care tocmai ieșea. După care a înhățat receptorul telefonului fix și a format un interior: Liviu, poți să vii la recepție, ți-am pregătit toate facturile pentru poștă.

****

Mulți ani trăiascăăă, laaa muuulți ani! Cine să trăiascăăăă, la muuulți ani. Doamna Rodica să trăiaaaascăă, laaaa muuuuulți ani! Doamne, să se oprească odată că mă doare capul! Oi fi eu doar o factură aruncată într-un sac, într-un oficiu poștal, dar am nervii și sensibilitatea mea. Din discuții, m-am prins că e ziua șefei. Toți subalternii se perindă gălăgioși pe la ea cu flori și complimente. Dacă ar fi să mă iau după câte chestii gogonate se spun, sărbătorita e cam cea mai tare divă din univers. De-abia aștept să mă scoată de-aici, din sac, să o văd. Simt cum mă smotocesc singură de curiozitate. Ah, ba nuu, e o mână care se înfige în noi și ne extrage, sub formă de snop. Sunt pe la mijlocul snopului. Nu știu ce mă doare mai tare: faptul că mă strânge un bou în mână sau că n-am văzut-o încă pe doamna Rodica? Înainte să fiu aruncată, împreună cu colegele, într-o geantă mare, de piele, o zăresc, în sfârșit. E grasă și arată ca o zgripțuroaică, așa cum bănuiam. Factorul poștal îi sărută lăboanța plină de inele, îi mai trage un “La mulți ani, șefa!”, își îndeasă în gură două fursecuri și iese mestecând. Afară e cam noroi și burnițează, dar nu pare să-l intereseze. Primul drum îl facem acasă la el, unde-l așteaptă nevastă-sa cu copilul îmbrăcat de școală. I-l dă în primire, să îl ducă. Pe drum, ăla micu’ ciripește zglobiu. Aproape că învăț și eu poezia pentru serbare. Al doilea drum, după ce lasă copilul, îl face acasă la o tipă brunetă, între două vârste, care se fâstâcește toată când îi deschide. Poștașul își agață geanta în hol. Intră amândoi în sufragerie, privindu-se tâmp. Nu-i mai aud ce fac și ce vorbesc, pentru că au închis ușa. Mă ia somnul. Nici măcar nu știu cum îl cheamă pe poștaș.

****

Când mă trezesc, sunt într-o cutie rece de tablă. Nu sunt singură, mai sunt cu mine un aviz de la ANAF și un pliant de la un supermarket căruia nu pot să-i pronunț numele. Avizul e într-o pasă proastă, nu vorbește mult, se vede că are mari probleme de încredere în sine, din când în când își amintește că destinatarul o să se enerveze foarte tare când îl va găsi. Crede că toată lumea îl urăște. Pe el și pe tot neamul lui de avize mici, pătrate și terne. Are dreptate. Pliantul în schimb, e lucios, colorat și arogant. Vorbește enorm, numai despre el. După vreo oră, mă invită brusc la o cafea. Ciudat, nici nu mă prinsesem că m-a observat. Iar mă ia somnul. Ce-a, băi, nene, sunt doar o factură, de ce mă comport ca o pisică?

****

Iubiiiiiii, am veniiiiiiit! Tipa a intrat ca o furtună. Tropăie încălțată, pe covor, până în dormitor, fluturându-mă în mână, alături de încă un plic. Ne-au ajuns biletele la Metallicaaaaaa! A, și a venit și factura de telefon.

****

Au trecut 2 săptămâni de când zac aruncată pe o măsuță. Între timp, ăștia s-au certat și s-au împăcat de două ori, a trecut mama lui pe la ei și le-a gătit, a mai venit o verișoară cu un copilaș de 2 ani, care le-a pictat pereții cu ciocolată, au chemat pe unii să le repare mașina de spălat și și-au cumpărat o mașinuță de popcorn. M-am plictisit de moarte. Am încercat să mă sinucid aruncându-mă de pe măsuță, dar am rămas vie. Fiindcă zăceam pe parchet, m-a văzut el și și-a amintit că sunt neplătită. A făcut repede plata online, după care m-a mototolit și m-a aruncat. Acum sunt în coșul de gunoi, între o coajă de banană și o conservă goală de ton. M-am umplut toată de ulei, e întuneric aici și scârbos. Pute. Aș fi putut fi un origami sau o pagină dintr-un caiet pe care să deseneze un copil. În loc de asta, sunt doar o factură, într-un coș de gunoi. Simt că m-am risipit. Ce destin inutil am avut, ce existență jalnică și fără sens! Vreau să adorm și să mor.

Textul de mai sus a fost scris la provocarea Telekom România, care ar vrea să vă propună să treceți de la factura de hârtie la factura electronică (e-Bill). E mult mai simplu și mai eficient. Puteți vizualiza factura în contul vostru de client (My Account) sau o puteți primi pe e-mail. Clienții care își activează această opțiune câștigă automat un voucher de 100 de lei și pot câștiga, prin tragere la sorți, 6 tablete iPad Mini și 2 smartphone-uri iPhone 6. Detalii aici.