Despre psihoterapie. Întrebări și răspunsuri

Din ce în ce mai des, în jurul meu, oamenii vorbesc despre psihoterapie. Își recunosc parcă mai ușor nevoia de ajutor și par din ce în ce mai dispuși să-l ceară. Mi se cer, în privat, tot mai des, recomandări de specialiști. Pentru că am scris de mai multe ori pe tema asta, mi se pun întrebări. Ce e, de fapt, psihoterapia? Ce-ți spune un psihoterapeut, ca să te facă să te simți mai bine? Îți spune ceva magic? În cât timp ajungi să simți că ești pe drumul cel bun? Ce e sindromul de stres posttraumatic? Cum se manifestă el? Cum e cu terapia de cuplu? Și așa mai departe…

Am pus și eu aceste întrebări mai departe psihoterapeutului Corina Georgescu, un profesionist în care am o încredere uriașă și pe care vi-l recomand cu ochii închiși. Corina are un Master în Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale și studii de formare în Terapie și Hipnoză Eriksoniană. În 2007-2008, a efectuat un stagiu voluntar în Spitalul Clinic de Psihiatrie Alexandru Obregia, pentru aprofundarea metodelor de diagnoză și tratament. A ajutat pacienți cu anxietate, depresie, diferite feluri de adicții, comportamente compulsive, stres, fobii, traume, atacuri de panică, probleme de cuplu și de familie, stimă de sine scăzută, tulburări alimentare, probleme legate de muncă sau de relaționare. 

Citiți în cele ce urmează răspunsurile ei:

Cum se mai raportează românii la ideea de psihoterapie? A crescut numărul celor care cer ajutor de specialitate? Cum arată situația față de acum 5 ani? Dar față de acum 1 an?

În ultimii ani, lucrurile s-au schimbat în bine. Ceea ce, acum zece ani, era ceva rușinos, adică să mergi la psiholog, acum este din ce în ce mai mult privit ca un lucru normal. Poate e într-o legătura cu criza economică. Nemaiavând cum să se dezvolte spre exterior, oamenii au început să se centreze pe ei înșiși, să facă mai mult sport, să mănânce mai sănătos. Vin, astăzi, la cabinetele de psihoterapie mulți oameni care vor doar să se cunoască mai bine sau să vorbească despre ei.

Cine merge mai mult? Femeile sau bărbații?

Femeile. În întreaga lume este la fel, nu doar în România. Bărbații încearcă în general să-și ascundă punctele slabe și să mizeze pe masculinitatea lor. Li se repetă de mici că bărbații nu plâng, deci cum ar putea să admită că au o problemă fără să se simtă vinovați sau inadecvați? Totuși, suferința psihică este cel puțin la fel de puternică pentru bărbați ca și pentru femei.

Ce face, de fapt, un terapeut? Am auzit oameni nemulțumiți de faptul că terapeutul nu le-a SPUS ceva care să-i facă să se simtă mai bine.

Depinde de terapeut și de tipul de terapie pe care îl practică. În cea cognitiv-comportamentală, se tratează simptomul, acesta fiind acuzat de către pacienți și considerat a fi problema. Sunt tehnici clare pe care un terapeut de acest tip le aplică, având scopul declarat de-a face simptomul să dispară. Accentul se pune aici pe “a face”. La polul opus avem psihanaliza, care consideră simptomul drept soluția pe care inconștientul nostru o găsește într-un moment dificil. De pildă, dacă mă tem să vorbesc în public, aș putea face preventiv, cu o seară înainte, o laringită. Psihanalistul nu acordă, așadar, mare importanță simptomului în sine, ci încearcă să afle ce anume îl activează. Aici, accentul e pus pe “a vorbi”. E mai ușor să-ți spun ce nu face un terapeut: nu dă sfaturi și nu-și propune să dețină adevărul despre pacient. Și ascultă, ascultă foarte mult.

Uneori, pacienții vin cu anumite așteptări despre cum ar trebui să decurgă lucrurile. Psihoterapia nu este un tratament de tip “cineva livrează ceva altcuiva, iar acesta se simte mai bine”. Este o relație care poate eșua, ca oricare altă relație, sau care poate merge bine. Atunci când merge bine, cei doi găsesc împreună tratamentul. O terapie nu seamănă niciodată cu alta.

Putem face terapie cu noi înșine? Să ne analizăm, să găsim rezolvări singuri, fără suportul unui specialist?

Putem face foarte mult singuri. Să corectăm o grămadă de neajunsuri, să vindecăm singuri diverse simptome, putem ieși din situații grele de viață fără ajutor specializat. Este tot o formă de terapie, dar nu seamănă cu ceea ce se întâmplă în cabinet. Înțeleg psihoterapia în relație cu altcineva, capabil sa te “conțină”, să te “hrănească”, să fie acolo numai și numai pentru tine, în toate cele 50 de minute ale unui ședințe.

Dar un psiholog? Poate face terapie cu el însuși? Doar e psiholog.

Mulți ar putea fi tentați să creadă ca un psihoterapeut se poate obiectiva și față de propria persoană. În realitate, nu poate. Și psihoterapeutul preferă să stea pe canapeaua altcuiva. Tot ceea ce aș putea eu să-mi spun știu deja. De aceea, prefer să aud ce știu și cred alții.

Care e cheia unei întâlniri bune între un terapeut și un pacient?

Relația terapeutică. Dacă ei sunt capabili să construiască o bună relație, psihoterapia își atinge scopul. Nu e ușor, dacă ne gândim că este, dintr-un anume punct de vedere, poate cea mai intimă dintre relațiile noastre, iar ea se petrece mereu într-un cadru formal. Sunt acolo doi oameni care împart pentru o vreme totul, care se bazează unul pe celălalt, care construiesc împreună și vor avea mereu un trecut important, dar care, în același timp, s-ar incomoda unul pe celălalt dacă s-ar întâlni, fie și întâmplător, în afara cabinetului. Nu cunosc un alt tip de relație care să semene cu asta, atât de puternică și atât de fragilă în același timp. Pentru că, dacă o continui în afara cabinetului, o distrugi. E o relație absolut specială.

După cât timp începem să ne simțim mai bine?

Adesea, după prima ședință. Se întâmplă tot datorită relației. Când ne conectăm bine cu cineva, ne simțim bine, adecvați, înțeleși, umani, acceptați. Respirăm un pic mai bine atunci când cineva ne acceptă exact așa cum suntem, fără să ne judece sau să ne umple de povețe.

Care sunt pacienții cel mai greu de gestionat?

Cei care amenință să iasă din terapie. Cei cu traume importante, de exemplu. Relația terapeutică, deși sigură, nu îi pune în siguranță, ba se poate întâmpla exact pe dos. Ei nu mai cred că pot fi în siguranță, iar ceea ce tu le oferi li se pare fals si ciudat. Atunci, pot deveni hipervigilenți și bănuitori.

Care e diferența dintre o experiență neplăcută și una traumatică? Ce este, de fapt, trauma?

Este aceeași diferență ca între neplăcere și pericol. O experiență devine traumatică dacă ne este afectată siguranța și dacă, în același timp, ne simțim complet neajutorați în fața ei. De exemplu, cum se întâmplă în prezent cu mulți dintre cei implicați în tragedia Colectiv. Nu orice situație traumatică duce totuși la instalarea sindromului de stres posttraumatic. Există un răspuns normal la traumă, care se descrie prin șoc, anxietate, somn tulburat, gânduri despre ceea ce s-a întâmplat. Dacă toate acestea dispar încetul cu încetul și persoana reușește să revină la viața dinainte, nu vorbim despre sindrom de stres posttraumatic (PTSD).

Care sunt semnele PTSD?

Tulburarea se constată atunci când simptomele nu dispar, ba chiar se accentuează. Vorbim despre izolare și detașare de cei apropiați, de pierderea sensului și a interesului față de viață sau de viitor, de gânduri intruzive și obsesive privind evenimentul, de simptome fizice, identice cu cele trăite în timpul producerii evenimentului, cum ar fi palpitațiile, tensiunea musculară, hiperventilația, de sentimente confuze de furie, rușine sau vinovăție. O persoană cu PTSD devine foarte vigilentă, ostilă și neîncrezătoare. Sunt multe complicații.

Ce ar trebui sa facă cineva cu PTSD? În ce constă terapia?

Este o tulburare care afectează toate aspectele vieții unei persoane, motiv pentru care și intervenția terapeutului trebuie făcută cu multă atenție. Trauma e percepută ca un eveniment exterior care a întrerupt brusc și definitiv viața pacientului, uneori distrugând orice mecanism de adaptare. Pacienții în faza aceasta încearcă, fără a reuși, să facă să dispară cumva acest eveniment. E ca și cum te-ai trezi într-o dimineață într-un alt corp, într-o altă viață, cu multă suferință emoțională. Nu vrei decât să fie ca înainte, dar asta nu se mai poate. Terapeutul are sarcina dificilă de a-l ajuta pe pacient să integreze evenimentul care i-a schimbat viața chiar în viața sa, să nu-l mai respingă, ci, dimpotrivă, să-l accepte. E un proces greu și de durată.

Orice om poate face psihoterapie? Orice terapie este un succes?

Din păcate nu, e necesar să existe chimie între cei implicați. Multi terapeuți preferă să aibă 2-3 ședințe de cunoaștere înainte de a stabili dacă se lucrează sau nu în formula respectivă. Milton Erickson spunea că, atunci când nu merge, deși pacientul e pregătit pentru terapie, aceasta nu e pregatită pentru el. Dacă nu merge, nu se renunță la terapie, ci la terapeut. Cu siguranță vom găsi pe cineva cu care să putem lucra.

Să vorbim puțin despre terapia de cuplu. A crescut numărul celor care apelează la ea?

Când suntem într-un conflict, obișnuim sa credem că vinovat este celălalt, că el este cel care ar trebui să-și schimbe punctul de vedere și să facă pasul înapoi. La fel este și într-un cuplu. Fiecare partener crede că problema este la celălalt și că rezolvarea ei nu-l privește deloc. De aceea cuplurile apelează mai rar la psihoterapie, iar, când vin, se întâmplă de obicei destul de târziu: când relația e gata să se rupă, iar cei doi suferă din acest motiv. Suferim foarte mult când se pune problema unui divorț sau a unei despărțiri. Se pierd, odată cu relația, și alte lucruri importante, precum șansa de a ne împlini așteptările sau un anume fel de suport, poate emoțional, poate financiar. Suntem dispuși, prin urmare, să încercăm și terapia de cuplu, dar abia în cel de-al doisprezecelea ceas. Alteori, când un cuplu merge în terapie, unul dintre parteneri are o agendă ascunsă. Practic, dorește să se despartă, dar nu știe cum să facă asta și speră că terapeutul îl va ajuta.

Ce se întâmplă când un cuplu vine la terapeut?

Cam același lucru cu ce se întâmplă și în afara cabinetului: cei doi vor să se certe sau să se pârască. Asta, în prima ședință. În timp, ei învață să schimbe centrul discursului de la “ce face celălalt” către “cum se simte el însuși” și învață să-l asculte pe celălalt. Din acel moment, se poate lucra.

Mergi la sigur cu terapia de cuplu? Te duci certat și pleci de mână, în deplină armonie?

Nu întotdeauna. Conflictul este un lucru normal în orice tip de relație. Nu ne putem aștepta ca doi oameni să cadă de acord mereu asupra tuturor lucrurilor. Doi oameni pot avea credințe, idei, dorințe, preocupări, valori diferite și pot crede că asta e cauza conflictului, dar, de fapt, să nu fie așa. Conflictul nu apare pentru că celălalt are alte valori sau idei, ci pentru că acest lucru ne face să ne simțim dezamăgiți, singuri, devalorizați. Conflictul apare pentru că nu ne mai simțim în siguranță alături de acea persoană. A ne pune în siguranță este o nevoie importantă. Dacă, în timpul terapiei, cei doi ajung la concluzia că relația lor nu mai e sigură din toate punctele de vedere, se despart.

Cum ai convinge pe cineva să apeleze la un psihoterapeut?

Făcându-mi treaba cât mai bine. Cu cât sunt mai bună ca terapeut, cu atât pacienții mei se schimbă în bine, iar cei care le sunt în preajmă observă progresele. Asta determină mai mulți oameni să aibă încredere în psihoterapie.