Femeile și vârsta. Ce ne iau anii care trec și ce ne dau, la schimb?

Două întrebări grele am pus, recent, femeilor din preajma mea. Prima a fost “A fi sau a nu fi mamă?”, iar răspunsurile sunt de găsit aici.

A doua a sunat așa: “Ești o femeie-model, așa cum îți cere societatea? Frumoasă, deșteaptă, mamă, gospodină, elegantă, sexy și devreme acasă? Sau ești tu, așa cum ești tu? Și cum ești tu, de fapt?”. Pare ridicolă și inutilă în anul 2018, dar nu este deloc. Pentru că presiunea socială chiar există, nu e o ficțiune, și orice femeie o simte, indiferent de cât de “relaxat” alege să se raporteze la ea. Și pentru că, orice alegere am face, va presupune un mare consum de energie.Puteți citi răspunsurile aici.

A venit momentul unei noi întrebări: “Cum e cu vârsta? Te sperie? Te încurcă? O accepți? Încerci s-o ascunzi nu prea mult, dar măcar un pic? O porți senin și nu-ți pasă? Ce îți aduc anii, care tot trec, și ce îți iau?”. Am adresat-o tot câtorvadintrefemeile deștepte pe care am norocul să le cunosc. Nu prea există persoană de sex feminin care să nu simtă un junghiuleț în inimă, la o astfel de întrebare. Pentru că – din nou – oricât de relaxate am fi și oricât de în schimbare ar fi tiparele sociale cu care am crescut, ele încă pun ditamai presiunea pe noi.

Vedeți, mai jos, răspunsurile pe care le-am primit:

Alice, 38 ani:  E complicat. Mă apropii de un nou milestone și trăiesc cu aceeași frică, aceea de ratare a potențialului, frică de a nu fi trăit destul de intens, destul de cool, destul de multe. De a nu fi citit toate cărțile pe care mi le doream, de a nu fi învățat să cânt la pian, de a nu fi iubit cât trebuie și cum trebuie. Simt, extrem de acut, trecerea timpului. Mă sperie ratarea experiențelor, nu firele de păr alb. Mă sperie faptul că uneori mă lasă spatele, când fac anumite mișcări, că slăbesc mai greu, că încep să pierd din prospețime. Pe de altă parte, mă bucur să raportez că nu mai sunt ușor impresionabilă, că am dobândit gândire critică și destul sarcasm cât să pot duce viața la un nou nivel. În plus, am capacitatea de a privi cu matură detașare tâmpeniile pe care le făceam la 20 de ani și să mă bucur că le-am făcut. Mă bucur că am scăpat de balastul incertitudinii, care îmi dădea coșmaruri noaptea, că am renunțat la gândirea magică, și, cel mai mult, că am învățat să mă pun pe locul întâi și să nu mă mai las șantajată emoțional de alții. Sper să apuc vârsta la care voi fi învățat să mă îmbrac bine și să accesorizez corect, să flirtez dezinteresat, să pot cânta Gymnopedia 1 a lui Satie și altcuiva decât propriei mele persoane indulgente.

Alexandra, 37 ani: Vârsta asta mi se pare cea mai încăpătoare dintre toate de până acum. Nu mă sperie nici ea, nici bătrânețea. Cu siguranță nu m-aș întoarce la cele dinainte, în care încercam prea mult să fiu și să arăt că sunt. Dar mă simt uneori un dinozaur și mi se pare că privesc lumea ca un bătrânel confuz. Apoi, mă uit la riduri și încerc să îmi dau seama cât de mult m-am schimbat. Important e că încă mă recunosc 🙂 Și că îmi plac semnele călătoriei care au rămas să depună mărturie. Corpul, care s-a schimbat după naștere, conturul pe care l-a luat fața și cu care doar timpul știe ce a făcut. Într-un fel, anii au adus chiar asta: au adus timp. Asta e una din cele mai importante învățături în 37 de ani: să nu mai alerg după secunda următoare, să o accept pe cea în care sunt, chiar dacă ea implică o durere de cap sau o sală de așteptare. Și am mai înțeles că nu suntem singuri, iar asta, ca să citez din Spider Man, “e o mare responsabilitate”.

O., 38 ani: Nu îmi pasă de vârstă prin prisma ridurilor. Da, mi-aș fi dorit ca băiatul meu să fi avut o mamă tânără, dar, pe de altă parte, sigur pot fi alături de el mai consistent și mai cu sens decât aș fi fost la 20 de ani, când știam prea puține despre oameni și și mai puține despre mine. Asta mi-au și adus anii, faptul că am învățat și am crescut enorm. Chiar dacă nu au fost ușori, nu i-aș da înapoi.

Mihaela D., 50 ani:Acum niște ani, o colegă povestea că anii de după 40 i-au părut cei mai plini de satisfacții. Aducea femeia multe argumente, dar noi, auditoriul, aflat în unanimitate la puțin peste 30, zâmbeam cu simpatie și totală neîncredere. Acum, la ani distanță, îmi amintesc de naturalețea acelei doamne și o înțeleg, în sfârșit. Schimbările de cifre de prin buletine vin cu un supliment de maturitate. Atunci când îți e bună legătura cu tine însuți, anii te îmbogățesc și îți dau inspirație să mai ascunzi savant un rid, curaj să încerci ceva ce nu ai mai făcut, chef să porți lejer cele mai bune haine, acelea pe care nu prea te îndurai să le iei. Și constați tot mai mult că îți place de tine, așa cum ești! Dar rațiunea și înțelegerea mai profundă a vieții mai aduc și altceva, care se servește cu oleacă de melancolie. Aș rezuma așa: “Anii aduc trăiri și experiențe și îți iau din timpul de dat și împărtășit”.

Z., 46 ani: Aici m-ai lovit grav 🙂 Da, vârsta biologică (sau cronologică) mă sperie din cauza neconcordanței cu vârsta mea mentală (și fizică, zic eu!). Mă îngrozesc când văd în fiecare an, de ziua mea, implacabilele cifre care nu dau niciodată înapoi. Eu nu vreau să am 46 de ani, creierul meu nu mă crede când îi explic că am 46 de ani și jur că nu arăt de 46 de ani 🙂 Mă simt cu vreo 10 anișori mai tinerică și simt că nu e fair să-mi impună cineva în mod artificial vârsta aia biologică și cifrele alea care devin tot mai deprimante la fiecare aniversare. Deci, dacă vorbim de vârstă biologică, da, mă încurcă, pentru că nu simt că mă reprezintă. Și da, sunt într-un perpetuu maraton antiaging, în care încerc să maschez, finuț, ce se poate masca (riduri fine etc.), cu ajutorul unor touch-up-uri minime, discrete, și în același timp să scot în evidența trăsăturile mai frumoase, mai luminoase și mai adolescentine. O să las aici și o confesiune: îmi doresc să semăn un pic cu Jennifer Aniston, care mi se pare că arată senzațional de tânără și inocentă la cei 49 de anișori ai ei 🙂 E grav?:)

N., 45 ani: Hmm… cu vîrsta, situația e complexă… nu mă sperie, dar ma simt așa, cam ca în no-man’s-land… Anul ăsta am bifat 45. 40 a fost un prag important, de atunci am cam început să mă simt în zona de tranziție spre senectute. Sunt clipe cînd mi se pare o vârstă minunată, pentru că reușesc să privesc cu seninătate o mulțime de chestii care, pînă nu demult, mă tulburau. În același timp, observ cu mai puțină detașare (că, deh, mai am de lucrat la asta) schimbări în corpul și mintea mea cu care încă nu știu ce să fac. De pildă, cînd mă credeam mai zen la capitolul îmbătrînire, ce să vezi? Mi s-a năzarit să mă vopsesc, că nu prea îmi plăceau firele albe care deveniseră mult prea vizibile. Anii ce se tot duc “ca nouri lungi pe șesuri” – vorba poetului național – mi-au oferit cîteva ocazii importante (a.k.a. experiențe negative) să cresc și să devin eu însămi, plus șansa de a cunoaște și rămâne în preajma unor oameni minunați. La capitolul câștig, aș include și o ușoară hipermetropie care dă semne că vrea sa progreseze. Cu minus aș trece rezerva de energie și randamentul la studiu (a se citi “capacitatea de concentrare”).

Florina, 49 ani: Nici nu mă sperie, nici nu mă încurcă încă. Nu încerc să o ascund, o port senină și la vedere. Când am încetat a mă vopsi, acum 2 ani, multe femei din jurul meu s-au exprimat critic. Inclusiv copila mea, care nu voia să aibă o mamă “bătrână”. I-am explicat că, vopsită sau nevopsită, vârsta mea tot aia este și că ceva culoare nu-mi va tăia câțiva ani din buletin. Zilele trecute s-a uitat insistent la mine și mi-a spus că îi place cum îmi stă așa. 🙂 Anii care trec aduc mai multe experiențe, mai mult lucruri văzute, trăite, auzite, simțite, citite. Mie mi-au adus și multă flexibilitate, o mai bună cunoaștere de sine și o dorință mai mare de a înțelege lumea și pe cei din jurul meu. Am început să fiu mai atentă la interiorul meu și, luând putere de acolo, să încerc să fac mai mult decât până acum pentru ceilalți (familie, prieteni, clienți, oameni mai puțin norocoși decât mine etc.). Tot anii care trec au început, din păcate, și să îmi ia oameni dragi.

D., 40 ani: Cred că sunt optimistă. Simt că anii îmi tot aduc, și nu îmi iau. La 40 de ani sunt mai așezată în mine, mai liniștită, mai împlinită decât eram în trecut. Profesional, experiența de până acum a început să se coaguleze frumos, pot să fac cu ușurință lucruri pe care în anii trecuți visam să le fac. Fizic sunt în cea mai bună formă de până acum, această fiind, probabil, consecința mai multor factori genetici, a felului responsabil în care m-am purtat cu mine însămi (nu fumez, nu beau alcool, mănânc sănătos). Deloc de neglijat, probabil că și starea mentală de mulțumire cu propria ființă își are contribuția ei. Țin mult să precizez că mulțumirea cu propria ființă nu trebuie confundată cu mulțumirea de sine, care nu este deloc ceva de dorit; este bine și este sănătos să nu fim mulțumiți cu noi înșine niciodată pentru a putea crește necontenit. Mulțumirea cu propria ființă o văd ca pe o acceptare a propriilor priorități și valori și ca pe o încercare de a trăi cât mai mult în conformitate cu acestea.

Cătălina, 35 ani: Fizic, mă scoate din sărite moleșeala cărnii, așa că mă mai chinui cu un alergat, o sesiune de yoga, un masaj anticelulitic. În rest, mi se pare minunat că nu mai am mintea de acum cinci sau zece ani, că pot să mă bucur mai bine de unele lucruri sau de întâlniri cu anumiți oameni pentru că, undeva, știu că nu mai am toată viața înainte. Anii mi-au adus mai mult je m’en fichism, dar mi-au mai luat din oamenii dragi.

Oana, 33 ani: Am avut mereu o relație prietenoasă cu vârsta mea, în sensul că mereu mi-a plăcut de ea indiferent de cum erau așezate cifrele și am fost însoțită mereu de sentimentul asta de tinerețe, ceea ce nici nu e foarte greu având în vedere că am 33 de ani. Însă cred că nu are neapărat legătură cu vârsta fizică, ci mai degrabă cu ceva ce există în mine și care îmi spune că vârsta nu va fi niciodată un obstacol, că mereu o să am timp și spațiu în viața mea pentru lucrurile pe care vreau să le cunosc și descopăr, indiferent de numărul de ani care va trece. De altfel, cred că timpul e cea mai întâlnită scuză. Și cea mai falsă. În general mă gândesc la viitor cu entuziasm și curiozitate, cam ca la un cadou nedesfăcut. Anii următori cred că o să îmi aducă o și mai bună așezare în mine iar, dacă e ceva de care să mă tem totuși, într-un viitor mai îndepărtat, ar fi decolorarea treptată a amintirilor, ștergerea contururilor și estomparea lor progresivă.

Dana, 38 ani: Am 38 de ani. Aproape 39. Adică 40 din punctul meu de vedere. Dacă ai trecut de 37, chiar nu mai ai niciun picior în zona de 30, ci ești în goana spre 40. Cu cât vei înțelege mai repede asta, cu atât te vei relaxa mai bine. Nu mă sperie vârsta, am crescut cumva crezând că vârsta îți aduce plus valoare, că, după 40, suntem din ce în ce mai mișto. Dar mă preocupă faptul că mușchii nu mai răspund după o lună de sală ci după două, iar, dacă nu sunt constantă, le ia o lună să cadă, în loc de două. Nu mă sperie corpul îmbătrânit, ci mai degrabă felul în care el poate deveni o oglindă a noastră și a felului în care nu am avut grijă de noi. Prin asta nu înțeleg dus la masaj și stat prin saloane, ci grijă în sensul ăla cumva matern și prietenos: să mănânci cumpătat, să faci mișcare și să fii bun cu tine. Uneori lucrurile astea se întâmplă firesc, alteori e al naibii e greu.

Andreea, 32 ani: Vârsta nu mă sperie. Mi se pare că vine firesc. Nu regret niciun an din cei ce au trecut și nu regret că au trecut. Copilăria și adolescența mea… aș vrea să nu mi le amintesc. Ca puțini dintre noi, nu le regret, mă bucur că pot să răspund eu însămi pentru mine. Anii îmi iau doar ceea ce nu sunt și mă lasă mult mai aproape de mine însămi.

R., 43 de ani: Întrebarea vine cam în toiul ostilităților. Sau, mai precis, al negocierilor cu toate nivelurile fiinţei mele. Încerc să am un dialog cu fiecare părticică şi să aflu cam ce anume simt eu, în întregul meu, vizavi de vârstă şi, mai ales, de înaintarea în vârstă.Procesul este influenţat negativ de faptul că, în ultimii trei ani, am fost realmente martorul complet neputincios al unor schimbări majore şi nu prea plăcute ale corpului meu. Mai precis, acum 3 ani încă nu mă îngrăşam respirând pe lângă mâncare. Practic, acum 3 ani mi se spunea că “nu îmi arăt vârsta”. Acum e clar că mi-o arăt și nu mi-e prea uşor să accept partea asta din «deal».Partea cea mai dificilă a procesului, însă, nu e neapărat cea în care îmi accept schimbările fizice care îmi fură (simt eu) din feminitate şi sex-appeal, ci cea în care mă confrunt cu încetinirea unor procese fizice şi psihice. Ultimii trei ani mi-au furat “the mojo”, nimic nu mai e ce a fost. Nici sportul, nici gătitul, nici sexul, nici cititul, nici mersul în vacanţe. Nu e neapărat mai rău, doar că fac totul cu o energie diferită, mai calm şi mă judec mult mai puțin (spre deloc) pentru ceea ce consideram eşecuri până nu demult.Pentru că vârsta şi experienţa mi-au adus (ce surpriză!!!) înţelepciunea şi puterea de a trece la această nouă fază cu oarecare curiozitate dar şi cu dorinţa de a o lăsa mai moale (dorinţă care îmi era nu numai străină, dar chiar duşmană până nu demult) şi chiar cu creativitate. Da, încerc să îmi ascund vârsta chiar şi dacă numai prin vestimentaţie, dar mă bucur de fiecare emoţie şi gând nou pe care mi le-au adus anii. Cred că în perioada asta m-am eliberat de o mare parte din clişeele sociale şi am înteles că pot să îmi acord dreptul de a fi cine aleg eu să fiu.

Dana, 39 ani: Vârsta mă sperie şi mi-e indiferentă, în acelaşi timp. Mă sperie din două motive. Primul, pentru că fiecare an în plus mă apropie de final. De finalul meu, de care îmi este teamă pentru că nu pot să îmi imaginez ce înseamnă. Şi de finalul oamenilor din jurul meu, care înseamnă pentru mine pierderea unor bucăţi din viaţa mea. Al doilea motiv pentru care vârsta mă sperie e legat de modificările care au loc în corpul meu, de faptul că pot deveni din ce în ce mai vulnerabilă şi mai nepregătită să fac faţă, fizic, vieţii. Însă cum n-am de unde să ştiu cât şi cum o să trăiesc, am învăţat să nu-mi petrec foarte mult timp gândindu-mă la asta. Prefer varianta în care vârsta e doar un număr şi atât. Asta şi pentru că simt că trecerea anilor îmi aduce şi o grămadă de lucruri noi, frumoase, oameni noi, informaţii noi, idei şi situaţii noi, multe dintre aceste lucruri completându-mă şi schimbându-mă în bine, ajutându-mă să cresc.

Cristina, 34 ani: Sunt foarte puține momentele când mă gândesc la vârsta mea biologică. Cred că mă gândesc la ea cu teamă atunci când mă compar cu alți oameni de vârstă similară și mă gândesc la realizările lor în raport cu ale mele. Cât despre înfățișare, cred că o să mă minunez când vor apărea ridurile, probabil că voi suferi puțin. Pentru că – nu-i așa? -, tinerețea veșnică e cea proslăvită în societate și nicidecum grija de a îmbătrâni frumos și sănătos, persoanele în vârstă sunt invizibile, ele nu mai trăiesc, au doar probleme de constipație sau cu tensiunea arterială. Cred că vârsta începe să te deranjeze când observi că lucruri care funcționau într-un fel, până la un moment dat, se schimbă și se schimbă în rău. Sau când observi că elanul vital este la maximum, dar nu te mai ajută fizicul. Anii care trec îmi aduc așezare în cine sunt și felul cum manifest asta, îmi aduc satisfacția de a pune limite și a spune ce este ok și ce nu, cu o ușurință mai mare decât în prima tinerețe, când ai nevoie de validare, apreciere și admirație. Îmi aduc o mai bună și o mai rapidă capacitate de a selecta prietenii și activitățile cărora le dau curs. Legat de ce îmi iau, nu știu ce să zic, nu îmi vin în minte decât aspecte ce țin de funcționarea fizică și fiziologică. Dar sigur, pentru orice rid apărut, există cel puțin 10 tratamente de rejuvenare. dintre care unul sigur mi se potrivește și mi-l și permit :))).

Gabriela, 40 ani: Deși nu sunt de părere că “viața începe după 40 de ani”, cred totuși că toate experiențele acumulate până atunci te pot face să te distrezi binișor. Am “ars” toate etapele vieții mele de până acum, am iubit, am suferit, am dansat, am călătorit, am citit, am râs și am plâns. N-aș schimba nimic, iar, dacă aș lua-o de la început, aș face exact la fel. Și nu pentru că n-am făcut greșeli (ohooo!), ci pentru că sunt (și) ceea ce am trăit. Iar această Gabi de 40 de ani îmi place chiar mai mult decât îmi imaginasem, atunci când mă întrebam cum va fi.

Alina, 43 ani: Vârsta nu mă sperie deloc. Mai degrabă mă miră. Tind să uit câți ani urmează să împlinesc (de pe la 20) și, după ce calculez și aflu, mereu, mă mir. Moartea mă sperie rău, în schimb; dar nu știu cum de nu văd legătura evidentă dintre ele. Îmi vopsesc părul și cred că, vreau-nu vreau, asta se califică la “îmi ascund vârsta”, chit că eu nu cred așa. Mă enervează și încurcă teribil faptul că nu îmi mai pot duce piciorul la nas. Mă fascinează cum mi se lasă sânii și cumva îmi place cum arată așa. Anii care trec îmi iau din anii rămași aici. Uneori, mă supără rău asta, uneori, alteori, mă simț 100% împăcată. În afară de sâni lăsați, încheieturi anchilozate și apropierea morții, aș putea să îți zic despre cum, cu vârsta, mă simt mai liberă și mai relaxată, că îmi pasă mai puțin de ce cred alții, doar nu e cazul. Simt că am avut o mare baftă de un context de viață mișto și am putut să fiu destul de liberă, dintotdeauna. Cred că cea mai mare eliberare care a venit, pentru mine, cu vârsta, a fost diminuarea nevoii nebune de a îi elibera pe alții. M-am simțit întotdeauna confortabil și foarte în pielea mea, cu alți oameni, dar simt că înaintarea în vârstă mă învață să mă simt din ce în ce mai bine doar eu cu mine.

Dana, 60 ani: Anul ăsta am făcut 60-ul. E incredibil că am ajuns la stadiul ăsta. Vârsta vine probabil și cu o doză de ramolisment, pentru că, dacă la 30 am fost îngrozitor de deprimată, la 40 am dorit să nu fiu o babă care pute a tutun și m-am lăsat pentru vreo doi ani de fumat, la 50 am luptat eroic cu himera de “un fel de burtică” și am făcut trei milioane de abdomene, la 60, când spun unuia și altuia ce vârstă am și le văd reacțiile perplexe, nutresc o stare vecină cu narcisismul. Senilitate/seninătate, vorba poetului.

***

Acest text a fost scris la invitația Remington, care ne îndeamnă să avem curajul și încrederea de a fi noi înșine, în cea mai bună versiune a noastră, indiferent care ne sunt valorile, alegerile și stilul, și ne pune la dispoziție o gamă largă de produse, potrivite pentru orice tip de persoană, care să ne ajute să ne simțim și mai bine în pielea noastră. Sunt adunate toate, sub sloganul Îndrăznește să fii tu, pe www.remington.ro, puteți arunca un ochi peste ele oricând doriți.

Voi ce răspuns ați avea la întrebarea mea, doamnelor cititoare? Vă sperie vârsta? Vă încurcă? O acceptați? Încercați s-o ascundeți nu prea mult, dar măcar un pic? O purtați senin și nu vă pasă? Ce vă aduc anii, care tot trec, și ce vă iau?”

 Foto Transurfer343 | Dreamstime.com