Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

A fi sau a nu fi mamă?

“A fi sau a nu fi mamă?”, aceasta-i întrebarea pe care ne-o punem prea rar cu voce tare, un pic mai des doar în cercuri foarte restrânse, și des, poate mult prea des, în deplină solitudine.

Cum e cu maternitatea? E un drept? Un privilegiu? Un sacrificiu? O obligație? Cât de important e să avem și acest rol? Suntem incomplete dacă alegem să nu îl avem? Avem dreptul să nu ne dorim să fim mame? Femeia care e mamă e mai femeie decât cea care nu e? Sau invers, când suntem mame, renunțăm la o parte din noi?

 Mi-am făcut curaj și am formulat această grea întrebare, după care am și adresat-o mai multor femei din preajma mea, de vârste diferite. Unele sunt mame, altele nu încă, iar altele nu vor fi niciodată, pentru că așa au ales. Apoi, le-am citit răspunsurile și m-am bucurat de ele cam cum te bucuri când îți pune cineva în brațe o mulțime de lentile diferite, după care te lasă să privești pe îndelete lumea prin fiecare dintre ele.

 Citiți-le și voi, în cele ce urmează:

 Alexandra, 37 ani: Nu mi-am dorit niciodată copii. Glumeam că, dacă aș trăi 300 de ani, aș face copii, așa, pe la vreo 200 de ani. Credeam că sensul vieții se dobândește de sine stătător, pe cap de individ. Nu îmi doream copii pentru că îmi era frică, eram comodă, eram fericită cu viața mea. Mi-era teamă că nu aș fi putut să fiu atât de generoasă pe cât părea că o cere ideea de mamă. Mă îngrozea că trebuie să învăț pe cineva să vorbească. Ăsta era punctul în care mă blocam de fiecare dată. Cum să înveți pe cineva să vorbească? În ciuda a toate astea, acum 5 ani, am făcut saltul acesta asumat. Nu eram pregătită și nici nu cred că aș fi fost vreodată, însă, pentru mine, rolul acesta s-a dovedit cel mai important: m-a făcut un om mai bun. Dintre toate cele de mai sus, cred că aș alege cuvântul “privilegiu” pentru a-l descrie. Mi-am dat seama că sensul vieții nu se dobândește pe cap de individ, ci doar fiind conștient de legătura cu ceilalți. De când sunt mamă, am renunțat la somn, am devenit mai sinceră cu mine însămi și m-am ocolit mai puțin. Dar a fi sau a nu fi mamă e un lucru personal, cea mai intimă alegere a unui om. Așa că nu pot vorbi la modul general despre ce înseamnă asta, toate poveștile sunt diferite. Indiferent de ele, nu cred că există mai multe categorii de oameni și cu atât mai puțin de femei. Cu sau fără copii, suntem toți aici, prinși în chestia asta, încercând să supraviețuim, învățând să iubim, căutând să dăm sens lumii din jur, să prindem din când în când momente de fericire, să simțim că avem rost printre ceilalți, să privim dimineața și să bem cafea :).

 Diana, 42 ani: Cred că drepturile sunt puține. Sunt cele pe care le garantează orice stat rezonabil, prin legi, prin justiție. Restul sunt libertăți. Opțiuni. Și speranțe legate de ele: că sunt deciziile corecte, că nu fac “victime colaterale”, în schimb te vor face pe tine fericit. Când fericirea ta e întreagă în doi (sau, cine știe, de una singură), ai libertatea să nu aduci altceva în ecuație. Sau pe altcineva. Un copil. Nu e ca și cum, dacă hotărăști să ai unul, te-ai mai putea răzgândi ulterior. Nu există termen în care poți returna “produsul”. Și-atunci e preferabil să nu faci copii doar pentru că asta așteaptă alții de la tine. Oricine ar fi ei.

Eu nu am ales maternitatea și știu că e posibil ca, într-o zi, să îmi pară rău. Prefer însă oricând varianta asta regretelor unei cunoștințe întâlnite întâmplător într-un mall. Într-o conversație de 5 minute, a strecurat, cu aer firesc, că-și iubește, fără îndoială, cei doi copii, dar că, dacă ar fi să aleagă din nou, nu i-ar mai face.

Incompletă ești, nefiind mamă, doar în măsura în care te simți așa. Maternitatea e un rol important doar dacă ți l-ai dorit. Dacă te străduiești să-ți iasă, dacă nu impecabil, măcar peste limita “rezonabilului” . Altfel e un rol la normă, ca la actorii angajați, care iau aceiași bani, indiferent dacă sunt distribuiți în zece spectacole sau în niciunul. Indiferent dacă joacă Hamlet sau scăfârlia bufonului. Nu zic că-i cazul să fii Hamlet, în “piesa” maternității, dar să faci doar figurație e de-a dreptul contraindicat.

O mamă îi este clar superioară celei care nu e. În ochii copilului ei. Asta ar trebui să-și dorească. Pentru asta ar trebui să lupte. În rest, o competiție între mame și “celelalte” e ca una între dromaderi și dropii: cu ce-ar fi mai brează o dropie cu cocoașă?

Mihaela D., 50 ani:  Cunosc femei minunate și absolut “complete”, fără să fi parcurs experiența maternității. Pe mine, ea m-a luat pe sus, neplanificat, dar îi datorez o transformare de profunzime, fără ca asta să însemne că am devenit “mai femeie” sau că am atins vreo treaptă superioară pe vreo scară de evoluție. În viziunea mea, mamele sunt, devin sau învață să fie modele, iar copiii se simt inspirați și îndreptățiți să le urmeze de-abia când sunt și ele mulțumite de ele însele. Devenind mamă, am devenit, probabil, și mai pricepută în a purta discuții argumentate în legătură cu școli, materii extracuriculare, jocuri și multe alte subiecte. Când copilului, aflat în clasa I, i-au spus colegii că sunt “o mamă de luat acasă”, m-am simțit mai mult decât flatată. Una peste alta, cred cu tărie că maternitatea e de trăit și de bucurat, de plâns și de gustat în toată “adevăraciunea” ei, atunci când îți este dată sau când o cauți cu determinare. Condiția princeps este să înțelegem un concept simplu, în legătură cu omuleții mici: “Nu e vorba despre mine, e vorba despre el, dar eu îi sunt importantă și pentru el voi fi cea mai bună devenire a mea.

Alice, 38 ani: Sunt fix în acea perioadă a vieții mele în care simt că am ajuns acolo unde trebuie, devenind mamă, dar și că ceva din mine s-a pierdut pe drum. Să mă explic: nicio secundă în viața mea nu mi-am pus problema că aș putea să nu devin mamă, era ceva embedded în mentalul meu. Nu a fost însă ușor. A durat mai mult de 5 ani, a însemnat investigații invazive și dureroase, multe dezamăgiri, puțină anxietate, dar și o reevaluare constantă a vieții mele pusă în perspectivă. Așa încât, la momentul în care infertilitatea devenise un fapt de necontestat, am suferit un moment salvator, de iluminare. Mi-am spus că, și dacă nu voi deveni mamă, viața nu se va opri, pentru că ea nu înseamnă doar asta. Am devenit conștientă de imensitatea vieții și de infinitele posibilități de explorare. Și m-am liniștit.

Între timp, mi-am împlinit visul și m-am așezat confortabil în acest loc călduț, cu obrajii între palmele fetiței mele, mirosindu-i ceafa bebelușească și gândind că asta e o formă nouă de iubire, pe care nu o pot compara cu nimic din ce am cunoscut anterior. Sigur, maternitatea nu e ușoară și nu e pentru oricine. Primul an a fost de frici și oboseală, al doilea de nervi și oboseală, iar al treilea e de bucurie și mult râs.Știu femei care nu au dus bine anii ăștia, femei care au realizat că nu erau făcute pentru asta, pe care le înțeleg perfect și le susțin no matter what. Cunosc femei despre care și eu cred  că era mai bine să nu devină mame. Am rumegat mult subiectul și motivele pentru care, totuși, facem copii: ne dorim cu adevărat sau suntem derutate de programarea pe care o avem din familie? Este peer pressure, este realizarea vieții sau o banalitate care se întâmplă oricum de câteva mii de ori pe zi, pe glob?

Pentru unele femei, a fi mamă e un privilegiu, pentru altele e o obligație, iar pentru altele e sacrificiu pur. Pentru mine, personal, e o ocazie să-mi reevaluez viața și alegerile: sâmbetele mele nu mai sunt despre ieșit în oraș, ci despre ieșit în parc. Vacanțele mele nu mai sunt la fel, lecturile mele se concentrează pe alte lucruri, felul în care gătesc s-a schimbat, până și felul în care mă îmbrac e influențat de calitatea mea de mamă. Corpul meu nu mai e al meu, trebuie mă împac cu noile mele cicatrici, sunt mândră de ele. Am fost în război și am răzbit.

N., 45 ani: Am crescut cu certitudinea că a fi mamă e un (mare) sacrificiu și un privilegiu sacru. Așa a fost la mine acasă. Privind în jur, la generația mea, îmi place să cred ca e o opțiune. Și tare aș vrea să pot fi sigură cândva că e așa pentru orice femeie. Cred că singura noastră “datorie” pe lumea asta e să descoperim cine suntem cu adevarat și să trăim cît mai mult și mai bine în propria piele. Dreptul unei femei de a refuza maternitatea ar trebui să fie intangibil pentru că eu o vad ca pe o chestiune strict personală. Nu sunt mamă, nu am hotărât eu să fie așa, dar am ales să îmi accept propriile limite și să trăiesc în pace cu mine însămi

Z., 46 ani: Rolul de mamă are (sau ar trebui să aibă) exact importanța pe care fiecare femeie i-o acordă în viața ei, deci nu poate fi cuantificabil decât la nivel individual și subiectiv. Mie, de exemplu, îmi place la nebunie să călătoresc și cred că apariția (ipotetică și improbabilă, de altfel) a unui copil în acest moment al vieții mele mi-ar afecta grav libertatea de a zbura teleleu spre diverse destinații exotice, ceea ce probabil m-ar întrista nespus. Dar mi-ar aduce și emoții nebănuite și neimaginate, care m-ar bucura nespus.

Suntem incomplete fără copii? Poate, dacă ne raportăm la rolul pe care ni-l atribuie cu insistență societatea, insistență care mie mi se pare o agresiune la libertatea individuală. Cred că societatea, cu alaiul ei de cutume, multe rămase intacte de pe vremea Evului Mediu, n-are ce căuta într-o chestiune atât de delicată. Avem tot dreptul să nu ne dorim maternitatea, chiar și dacă, la un moment dat, ne-am dorit-o și nu s-a putut. Din păcate, uzând de acest drept e posibil să stârnim o mini-revoltă în rândul unui anume subset de mame ori între mătușile și bunicile care, acum 10 ani, ne ofereau tinctură de brânca ursului pentru stimularea fertilității, acum 5 ani ne sfătuiau să schimbăm cocoșul, iar, între timp, s-au resemnat și ne privesc cu o vagă compasiune, amestecată cu dispreț. Exagerez, desigur. Ce vreau să spun e că dreptul de a alege dacă vrem sau nu să fim mame (și de a nu fi judecate pentru alegerile noastre) ar trebui să fie sacrosant, pe același palier cu dreptul la viață, la libertate și la educație.

O., 38 ani: A fi mamă pare, într-adevăr, un privilegiu atunci când te gândești la femeile care se luptă să aibă copii și nu reușesc, și poate părea un sacrificiu doar dacă îți pui problema că, pentru câțiva ani, n-o să mai mergi la toaletă singură. Nu este însă obligatoriu și nu te face mai femeie, ci te face mai… părinte, iar asta e o provocare incredibilă. Îți exersezi zilnic răbdarea și disponibilitatea de a dărui mult, însă primești și șansa de a reînvăța să te bucuri de lucruri extrem de simple, așa cum copiii, deși au, uneori, cele mai sofisticate jucării, se bucură și de o pungă sau de o sticlă goală. Nu renunți la părți din tine, ci, poate, la a-ți îngriji niște nevoi (mâncare, somn etc.), pentru o perioadă, iar asta se compensează cu bucuria de a vedea un bebeluș care râde ca nebunul când faci “cucu-bau”.

 Oana, 33 ani: Pentru mine, maternitatea a venit când eram destul de tânără, așa că am crescut împreună cu fiică-mea, iar asta mi-a oferit un context lărgit și un alt ritm pentru a înțelege lumea. Aș zice că, exact ca viața, maternitatea e pe etape și perioade și, dacă o înțelegem așa, avem mai multe șanse să nu ne pierdem pe noi în toată povestea asta. Totul începe, într-adevăr, cu o cufundare în maternitate ce poate însemna nopți nedormite și plâns care trebuie consolat, cu împrietenirea cu un om mic, 100% dependent, care are multe nevoi despre care trebuie să înveți, cu plus de responsabilitate, din aia cu R mare, cu solicitare fizică și psihică și multe altele care te pot ușor copleși. Ăsta e startul. De cele mai multe ori ți-e greu (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori uiți de tine (dar nu neapărat) iar, de aici, lucrurile intră pe un drum al transformărilor și al schimbărilor. Îți dai seama, la un moment dat, că maternitatea devine un dans de la perioade aglomerate, în care ești ca un vârtej, la unele în care poți să și respiri, de la momente stresante la altele, pe care nici nu le simți, de la petreceri de copii la întâlniri de adulți, până noaptea târziu. Un dans pe care, dacă îl vezi, îți va permite să te bucuri realmente de ce ți se întâmplă. Și, doar atunci când îți percepi copilul ca entitate separată și când bucuria din viața ta nu ține exclusiv de calitatea de mamă, poți spune că n-ai renunțat la tine. În situația contrară va apărea ideea de sacrificiu, iar, de aici, mai e doar un pas până la judecata aplicată femeilor care nu au copii. Maternitatea e acum parte din mine și îmi place, însă nu o cred obligatorie pentru o viață împlinită. Sigur că experiența creșterii unui copil poate fi transformatoare, însă mi-ar plăcea ca asta să nu înscrie subiectul în lungul șir de credințe și judecăți pe care le aruncăm unii spre ceilalți.

Florina, 49 ani: Vorbim de o alegere foarte personală. Sunt foarte mulți factori care determină această alegere și nu cred că există un răspuns valabil pentru toată lumea. Eu, personal, mi-am dorit foarte mult să am copii, iar altă femeie poate să nu-și dorească și să fie foarte mulțumită și fericită cu această decizie. Faptul că am copii nu cred că mă face mai femeie decât cea care nu are, pentru că a fi femeie înseamnă mult mai mult decât a fi mamă. Pe de altă parte, o femeie care este și mamă poartă în ea amintirea unor senzații, emoții, sentimente, trăiri care sunt unice și greu, dacă nu imposibil, de atins altfel decât prin maternitate.

D., 40 ani: A nu avea copii este o hotărâre cu care cumva am venit pe lume și care nu s-a schimbat niciodată, iar acest refuz este un drept, în viziunea mea. Avem dreptul de a fi sau a nu fi ceva, pentru că nu putem să fim, toate, “all în one”. Suntem ceea ce alegem să fim, iar o alegere exclude alte alegeri. A alege reprezintă libertatea și dreptul fundamental al oricărui individ, din păcate încă grav încălcat în multe locuri din lume, chiar și în Europa, în ciuda faptului că trăim la începutul secolului 21. Firește, aici mă refer la legiferarea avortului. Orice femeie trebuie să poată alege pentru ea însăși dacă își dorește sau nu un copil. Probabil că a fi mamă reprezintă și un drept, și un privilegiu, și un sacrificiu, este probabil suprema împlinire pentru multe femei. Nu pot vorbi însă despre ceva ce nu am experimentat. Le las pe mame să vorbească despre ceea ce le-a adus (și le-a luat) maternitatea. Eu nu m-am simțit niciodată incompletă în lipsa copiilor. Mă simt un individ împlinit pentru că am trăit și trăiesc după propriile valori și nu în funcție de ceea ce s-a așteptat vreodată de la mine.

Cătălina, 35 ani: Ar trebui să vorbim de o alegere personală, dar din păcate natura și societatea exercită o presiune foarte mare asupra femeilor și-atunci e foarte greu să spui “Nu vreau să fac asta”. Nu cred că a fi mamă te face mai femeie, dar probabil că, atunci când ești mamă, dezvolți niște zone pe care numai maternitatea și grija față de ființa care e parte din tine ți le scoate la iveală. Eu am ales să nu fiu mamă și nu mă simt mai puțin femeie, ci un pic mai liberă și mai preocupată de ce-i în lume, decât de ce-i în ograda proprie.

Dana, 38 ani: Nu am fost pregătită pentru asta. Nici nu mi-am pus problema că ar trebui să fiu. Era cumva în firea lucrurilor: te căsătorești, apoi devii mamă. Nu cred că vorbim nici de un privilegiu, nici de un sacrificiu. Cred însă că ar trebui să fie o alegere, o consecință a unei introspecții, un rezultat al unei maturizări mai degrabă decât o cauza a maturizării.

Suntem diferite și ne raportăm diferit la acest rol. Eu m-am simțit și mă simt mai femeie după ce am devenit mamă, dar nu cred că are legătură cu maternitatea în sine, ci mai degrabă cu ceea ce am devenit în urma procesului de adaptare la asta. Într-o primă fază a fost destructurant și chiar am renunțat la o parte din mine. În prezent însă, cred că m-a transformat într-un mod care mă face să nu îmi mai doresc nici fața de dinainte de a avea copil și nici măcar sânii de atunci. 🙂

Andreea, 32 ani:  Până pe la vreo 24 de ani, m-am imaginat mereu mamă. Cu burtica pââââână la cer, cu ființa aceea mică-mică devenind în mine. Aveam impresia că așa mă voi împlini. Că așa voi deveni ceea ce trebuie să devin. Că, pentru a fi femeie până la capăt, trebuie să cunosc și să trăiesc maternitatea. Astăzi, nu mai e chiar așa. Poate că, în secret, acolo, undeva, în colțul sufletului meu, încă îmi mai doresc. Mă sperie, însă, gândul de a fi responsabilă pentru cineva care îmi va decide viitorul mâine. Mi-e frică pentru destinul pe care l-aș crește și l-aș dărui lumii. De ce sunt eu mai bună decât altcineva să aduc pe lume un copil? Cu ce sunt mai specială și ce mă face să cred că pot să fiu responsabilă de creșterea, de devenirea, de destinul cuiva. Nu cred că de această experiență îmi depinde feminitatea, dar undeva, în adâncurile ființei mele ancestrale, cred că mă mai întreb câteodată “Cum ar fi oare…??!?!”

 R., 43 ani: Ca mai toate adolescentele românce, la începutul vieţii mele de femeie auzisem clişeele şi mantrele tradiţionalismului românesc retrograd, care imi picura în urechi convingeri conflictuale. O vreme, am privit maternitatea ca pe o obligaţie, ca pe o condiţie a fericirii şi a împlinirii. Pe de-o parte, auzeam continuu, de la propria mea mamă, că o femeie nu e împlinită până nu are copii. Dar tot ea îmi spunea că, pentru ea, singura fericire e aceea a noastră, a fetelor ei, şi că suferă când ne vede suferind. Asta nu prea se împăca, în minţişoara mea, cu ideea că rolul de mamă aduce fericirea aia completă, propovăduită de mama. Ce pricepeam eu era că, pe undeva, rolul de mamă îţi condiţiona fericirea de fericirea altui individ. Şi am început să observ cum libertăţile celor din jurul meu care aveau copii se întindeau până la limita libertăţilor copiilor, iar alegerile lor ca părinţi depindeau de copii. Şi atunci maternitatea a devenit un sacrificiu. Care merită făcut, fără nici o îndoială, doar că eu am început să cred mai mult în celălalt sacrificiu, în sacrificiul de a nu avea rolul de mamă.

Acum cred în mine ca fiinţă completă și în dreptul meu de a-mi manifesta feminitatea şi altfel decât prin maternitate. Cred că suntem oricum prea mulţi pe pământ și că există suficient de multe mame pe lume care se pricep foarte bine la ce fac, așa că nu mă simt ca și cum aș fi tras chiulul de la ceva ce era musai treaba mea. Și sunt, oricum, aproape convinsă că rolul meu în lume e în altă parte… Probabil, salvarea albinelor ori curăţarea oceanelor de plastic. Cum m-aş fi putut împărţi între toate astea?

Dana O., 39 ani: Drept, privilegiu, sacrificiu, bucurie, responsabilitate, satisfacţie, muncă… Probabil că a fi mamă înseamnă toate astea şi încă ceva pe deasupra. Pentru mine, a avea un copil este, în primul rând, o mare responsabilitate. Nu mă atrag însă experienţa sarcinii și aceea a naşterii. Mă atrage aceea de a oferi ceva din ce-am strâns şi am învăţat eu până acum cuiva care are nevoie, care se poate bucura de lucrurile astea din partea mea, de dragoste, de îngrijire, de sprijin, de un umăr pe care să plângă, de acceptare, de ghidaj… Mi-am ales o meserie în care chiar asta fac, iar asta mă face să mă simt completă.O femeie poate fi completă şi cu şi în absenţa unui copil. Depinde ce îşi doreşte. Depinde cum îşi doreşte să îşi petreacă viaţa şi ce este important pentru ea. O femeie poate să aibă atâtea roluri! Doar să şi le găsească pe cele potrivite. Cele care o fac să se simtă împlinită, valoroasă, fericită. Cele care o fac să zâmbească, atunci când se gândeşte la ele. Asta implică, desigur, să trăiască într-o atmosferă şi într-un context social care să-i permită să facă alegeri.

Cristina, 34 ani: Lucrurile sunt atât de diferite de la o femeie la alta și exprimă o paletă atât de largă de convingeri și valori asociate, încât îmi este imposibil să le încadrez într-o schemă unică și de neclintit. În plus, sunt atât de delicate și intime, încât apropierea de acest subiect e inacceptabilă fără respect și înțelegerea contextului de viață personal. Pentru mine, decizia de a fi sau nu mamă aparține în exclusivitate femeii. Este corpul ei, viața ei, dorința ei, alegerea ei, o alegere care trebuie să împlice asumare, pentru că nu există garanții, viața e mult mai complexă și mai imprevizibilă decât niște norme sociale dezirabile. Cât despre împlinire, ea e ceva foarte personal și subiectiv. Nu văd maternitatea ca pe un atribut sau rol definitoriu. Noi, ca oameni, bărbați sau femei, ne dorim să lăsăm o amprentă în lumea asta, datorită efemerității noastre (suntem vremelnici, aia e), iar a naște copii e ca o prelungire a existenței noastre după ce nu mai suntem fizic. Putem însă avea rolul de mentor, de părinte, fără să fim biologic mame, dacă acest lucru face parte din planul nostru de viață. Dacă ne legăm valoarea ca femei de sacrifiicile sau privilegiile cu care investim rolul de mamă, înseamnă că acest fel de a ne vedea face parte din repertoriul nostru de credințe și valori, însă ele nu au cum să fie general valabile sau normative pentru femeile care aleg altfel. Fiecare femeie alege cum să se raporteze la acest lucru și își construiește astfel o viață coerentă valoric pentru sine.

Gabriela, 40 ani: Am devenit mamă la 34 de ani. Abia atunci am reușit să mă învăț pe mine, să mă împac cu mine și să-mi dau voie să devin mama copilului meu.

Ajunsesem, în sfârșit, într-un punct în care mi-am spus “Cred că te va plăcea, ar fi momentul să-l lași să vină în viața ta și să continuați drumul împreună.” A fi mamă e un drept, dar nu o obligație. Este privilegiul și responsabilitatea de a fi alături de o altă ființă, căreia să-i oferi tot ce ești și ai mai bun, tot ce ai învățat și acumulat în experiența vieții tale. Este iubire necondiționată, dăruire, emoție, timp, îngrijorare, este fascinația de a fi alături de un pui de om crescând. Este disponibilitatea de a renunța la tot, fără să simți că ai renunțat la ceva. Este o opțiune personală, un angajament pentru toată viața, când și dacă ești pregătit.

Alina, 43 ani: Sentimentul de a fi părinte poate apărea în diverse situații, nu doar în situația clasică în care ești mama biologică a unui copil. Am “crescut”, timp de 6 luni, un copil care mi s-a aciuit în suflet și în brațe, pe canapea, seară de seară. L-am învățat cum să meargă singur cu tramvaiul, i-am arătat lucruri, a venit la mine plângând, cu chiloții în vine, după o sesiune de diaree, ca să îl mângâi pe burtă, că îl doare, m-a întrebat ce se va întâmpla cu el după ce eu mor, m-am dus să îi scot mingea din curtea vecinului, i-am explicat de ce e nasol dacă își mănâncă mucii, l-am primit cu noi în pat când i s-a făcut frică, noaptea, de zombies, m-a întrebat cum se masturbează fetele, că, de băieți, deja știa, a trebuit să mă trezesc dimineață de dimineață, deși nu voiam, să îi fac sandwichuri pentru școală, pe care, mai apoi am aflat că le schimba pe ciocolatele de la colegul, mi-a venit să îl gâtui, când se strâmba la tot ce făceam de mâncare și să îl mănânc, de drag, când adormea la mine în brațe, am fost mândră când, la serbare, dansa mai frumos decât toți copiii și furioasă, când am crezut că o profesoară l-a nedreptățit. Am fost mama lui, deși el nu este copilul meu. Dar puteam și să nu am experiența asta cu nepotul meu și tot cred că ar fi existat alte momente când, fără să fi dat naștere, am fost părinte.

Ți-aș fi povestit, poate, de Institul Alfred Rusescu, unde am făcut voluntariat pentru o fundație în 2001 și, zilnic, țineam în brațe bebeluși abandonați de mamele lor biologice și încercam, atât cât mă pricepeam atunci, să le alin durerea. Dacă nu aș fi avut nici experiența asta, poate că ți-aș fi vorbit despre animalele mele de companie și despre ce înseamnă ca, timp de 10 ani, zi de zi, să ai ore fixe când trebuie să le hrănești și să le scoți la pipi. Iar, dacă nu ar fi existat nici aceste animale, ți-aș fi vorbit despre grădina pe care o cresc, an de an, de la niște semințe mici mici de tot, până la niște plante imense, cu fructe mari și gustoase. Toți, indiferent de starea civilă, vârstă, gender sau orientare sexuală, suntem, de-a lungul vieții, și mame și tați, în anumite situații. Unii accesează, poate, acele sentimente foarte puternice, doar de câteva ori în viață, altora poate nu le plac deloc acele sentimente, și le evită, iar alții, poate, se trezesc zi de zi să facă sandwichuri copiilor lor biologici și să îi ducă la școală, dar nu ajung niciodată, cu adevărat, să le fie părinți. Zi-mi tu cine este mai complet sau mai incomplet.

Dana P., 60 ani: Uff, complicată chestie. Cine are răspunsurile astea? Cine sunt eu să judec și să dau edicte, să emit generalizări, judecăți și diatribe? Acum ceva ani, rula pe canalul Diva (Diva, chiar ea!) un serial nătâng, având în centru o cucoană de profesie medium, care descoperea, grație harului propriu, mii de criminali, violatori, incendiatori și abuzatori. Mă amuza teribil promo-ul serialului, care se repeta compulsiv: „Alisson, soție, mamă și medium.” Așadar, cum sunt doar soție și mamă, nicidecum medium, nu-mi permit să vorbesc decât în nume propriu.

Nu mi-am dorit maternitatea. Cel puțin nu la 26 de ani, când s-a produs. La vremea aia, mă gândeam că va veni și momentul când o să fac un copil, dar nu așa, nu într-o perioadă când făceam navetă săptămânală, nu eram căsătorită și nici nu intenționam să fiu, când anii 80 ne îndepărtau violent de rosturile unei vieți cumpănite și ne făceau să trăim doar din cârpeli, din crâmpeie existențiale. Da, fata noastră este rodul ultimului impuls ceaușist de a produce patriei decreței. Am rămas însărcinată și așa a fost să fie. Maternitatea a venit pe cale naturală. Fără cursuri speciale, fără cultură în domeniu, fără să cred în capacitățile instinctive ale mamei de a-și urma biologic vocația. Altfel, nu cred că o femeie care e mamă devine mai puțin femeie și invers. Pe o scală jungiană, unde, la un capăt este arhetipal „mama” și, la celălalt capăt, „târfa” (o metaforă, desigur!), suntem toate aliaje și compoziții diferite, dar niciodată situate la vreo extremitate.

 Acest text a fost scris la invitația Remington, care ne îndeamnă să avem curajul și încrederea de a fi noi înșine, în cea mai bună versiune a noastră, indiferent care ne sunt valorile, alegerile și stilul, și ne pune la dispoziție o gamă largă de produse, potrivite pentru orice tip de persoană, care să ne ajute să ne simțim și mai bine în pielea noastră. Sunt adunate toate, sub sloganul Îndrăznește să fii tu, pe www.remington.ro, puteți arunca un ochi peste ele oricând doriți.

Voi ce răspuns ați avea la întrebările mele pe tema maternității?

Foto Enmewp| Dreamstime.com

71 comentarii

  1. Nu mi am dorit niciodată copii. Eram suficient de traumatizată de faptul că sunt secretele si ca primisem lecția: copil înseamnă sărăcie,gtiji,inchidere,impisibilitatea divorțului. Efectiv nu am vrut.
    Eram prea independenta pentru asta. Nu eram nici partizana avortului si nici nu voi fi vreodată. 7 ani am trăit ok căsătorită fără copil. A urmat un an în care soțul parcă luase pastile de maternitate,zilnic îmi spunea cât își dorește un copil,el care nu luase în brațe pe vreunul.
    Într un final am spus că dacă e să fie,atunci să fie.
    Ce a urmat e parcă din filme,unele de groază,o lupta surda că sa mi trăiască strumful,ne am vândut tot, ne a ajutat mult Simona Tache,nu uit niciodată cât de disperata am fost în ani aia.
    Ce pot spune este că l iubesc pe strumf dincolo de Univers. Nu simt că m am împlinit,ca nude asta e vorba,eram iminita si înainte,simt că am primit un uriaș și prețios dar: să l însoțesc în călătoria care e viața lui. Nu e privilegiu,e ceva cu mult mai mult,este irespirabil de frumos,de haios,de inteligent. Am avut noroc sau poate am primit în dar un copil perfect? Cerere dacă i făceam lui Dumnezeu nu ieșea așa de fain si daca nu ar fi fost al meu,l as fi înfiat. Da,inca adormim îmbrățișați,abia are 8 ani.

    • Decretel nu secretele

    • nike
      il stiu, e tipul acela cu care am mancat impreuna 14 mici , la H…
      bere nu a vrut, cred ca se rusina de maica-sa.
      dar sti ce mi-a zis ? (acum cred ca pot sa-ti spun, ca nu ne mai aude nimeni, nici matrixu macar)
      mi-a zis ca isi doreste nespus un fratior, da sa fie unu mai mic , ca sa poata sa-l invete diverse chestii si pe care sa poata sa il articuleze atunci cand are chef.
      in nici un caz o surioara, ca astea sunt plangacioase si paracioase.
      pe bune, asa mi-a zis…

  2. Simona, draga mea! Rezonez cu toate femeile care au raspuns intrebarilor tale, fie ele mame sau nu! Nu sunt mama, nici nu imi doresc. Am 37 de ani. Mi-as fi dorit candva, cred, inainte de maritis (inainte de 30), cand ma gandeam ca tre’ sa ma marit si sa fac un copil. Mai apoi, dupa casatorie, niciodata nu mi-am mai dorit. Nu stiu de ce. Nu imi surade ideea de sarcina, nastere, alaptare, nici primii 2-3 ani de dupa nastere, chiar daca imi plac foarte mult copiii. Vorba cuiva: daca l-ar aduce barza direct mare! Insa, precizez ca in multe alte feluri am “apucaturi de mama”. Sunt cadru didactic universitar, le duc studentilor bomboane la examen, le ofer adesea sfaturi de viata (nu stiu de ce mi se adreseaza, oi fi avand eu o fata asa, mai prietenoasa…). De asemenea, am “discutii de viata” cu copiii si adolescenti familiei, care cica “nu pot vorbi de-astea” cu parintii, la fel cu copiii si adolescentii prietenilor. Ce sa fac? Poate asa e sa fie la mine. Sigur, ca si prietenele tale care nu-s mamici, mai vad si eu priviri compatimitoare, chiar dispretuitoare, si mai aud fraze de genul “lasa ca nu stii tu, ca n-ai copii”. Atunci tac. Nu pretind ca stiu, insa observ multe la altii, iar daca pot ajut mereu. Am auzit de multe ori si aia cu “inviata trebuie sa sapi o fantana, sa zidesti o casa si sa faci un copil”. Nu se poate pune aici la “copil” si ajutorul petru copiii altora? Si, sa nu uitam, la un moment dat, copii devin parintii nostri, atunci cand, prea batrani, nu se mai descurca si ne revine noua sarcina sa-i ingrijim…
    Cine stie cum e mai bine? Cred ca cel mai bine e sa fii multumit cu tine. Nu fa copii ca te obliga rudele, societatea, morala. Fa pentru ca iti doresti! Ajuta cat poti si pe altii! Daca poti! Si traieste dupa propriul tau “ceas”, nu dupa ce zic altii! 😉

    • Si, asa cum spun tot prietenele tale, am intalnit si eu mame care si-au dorit mult-mult si au facut multe sacrificii (materiale si fizice); mame care si-au dorit si, dupa ce i-au avut, au zis ca, desi ii iubesc nespus, daca s-ar intoarce in timp, nu i-ar mai face; femei care si-ar fi dorit sa fie mame si nu a iesit treaba (unele s-au resemnat, altele inca mai spera); femei care nu si-au dorit copii; femei care si-au dorit, dar nu au avut sot si le-a fost teama de judecata sociala, poate si alte tipuri de femei si mame de care nu imi amintesc acum. Dar recunosc ca cel mai tare m-au socat cele care isi regretau viata de dinainte de copil/copii…

  3. Am 40 de ani si-am ales sa nu fiu mama. Am crescut si eu, ca multe altele, cu ideea ca “daca n-ai copii traiesti degeaba” si, cumva, acceptasem fara sa-mi pun intrebari ca asta e cursul firesc al vietii: te casatoresti apoi faci copii.
    Dar de fiecare data cand suspectam o posibila sarcina primul meu gand era: cand e primul zbor spre Romania (unde stau eu avortul e interzis), imi vedeam prietenii cum isi fac programul de iesiri si vacantele in functie de copii, vedeam cum li se duce mancarea cu noduri ca trebuia sa se ocupe de copil, vedeam cati bani se cheltuiesc cu un copil, am auzit prietene sau cunostinte spunand “aoleu, sunt toata ziua pe mine copiii astia, am momente cand efectiv nu-i mai suport” sau “aoleu, ma asteapta doua saptamani de vacanta singura cu copilu’, ma gandesc cu groaza” si am realizat ca nu e ceea ce-mi doresc. Mi s-a spus foarte doct ca nu vreau copii pentru ca inca n-am intalnit un barbat cu care sa-mi doresc sa-i fac. Ba l-am intalnit si tot nu-mi doresc sa fiu mama, desi ma intreb cateodata cum ar fi daca…, da-mi trece repede.
    Nu vreau sa renunt la libertate si independenta, nu am disponibilitatea emotionala si psihica si rabdarea sa cresc si sa educ un copil, iar sa-i pun tableta in fata de la 6 luni iese din discutie. Si nu cred ca asta ma face mai putin femeie. Sunt fericita, ma simt bine cu mine insami si in pielea mea si nu am nici un motiv sa schimb asta.
    Da, parintii mei isi doresc nepoti si eu sunt singurul lor copil, dar am decis sa ma pun pe mine si dorintele mele pe primul loc, nu pe ei. Cred ca ei inca mai spera, desi le-am spus foarte clar sa-si ia gandul.
    Este alegerea fiecarei femei si doar a ei daca devine mama sau nu si are dreptul sa nu fie judecata pentru alegerea ei.

    • Da, si eu sunt singurul copil si parintii mei spera. Dar eu simt ca nu-s facuta pentru asta. Iar un copil nefericit sau care sa simta cumva (desi nu as arata in mod voit niciodata!) indoielile mele, ei bine, asta iese din discutie! Dar cu drag ma ofer sa stau cu copiii altora, iar unii dintre apropiati mai rad “Ce fain ii cu copiii cateva ore pe zi sau pe saptamana! Da’ sa vezi cum e 24/24, 7/7…” 😈 😈

    • Iti trebuie un fratior de la parintii tai, chiar si infiat. Ai fost cam rasfatata… 😛

  4. Am citit cateva din “raspunsurile” doamnelor intrebate. Sunt prea romantate, prea filozofice, prea adanci. Din pacate imensa majoritate a femeilor din tarisoara draga nu au nicio legatura cu gandurile respectivelor si nici nu se afla in publicul tinta al Simonei. Deci nu stiu daca lamureste ceva “sondajul” acesta…

    • nu este un sondaj national, am spus de la inceput ca am intrebat femei din preajma mea.

    • Se vede clar ca sunt persoanele educate / studiate… nu aveam nicio indoiala ca sunt din anturajul tau Simona 🙂

    • Evident ca raspunsurile sunt ” educate”. De altfel cred ca doar de la un anumit nivel iti pui problema cu maternitatea ca standard de implinire. In rest….faci copii ca sa intri in randul lumii, ca sa aiba cine sa-ti dea o cana cu apa la batranete…si alte clisee.
      Si tu, om care consideri ca nu crescutul unui copil e indispensabil pentru sentimentul datoriei efectuate ajungi sa inghiti alte clisee de genul : ” tu cand faci un copil ca xsuleasca e mai mica ca tine si are deja doi”, ” fa si tu ,draga , un copil, nu conteaza cu cine ca te rade lumea pana uita dar tu ramai cu el”, ” auzi, tu esti bolnava de nu faci copii”, sau , si mai durul ” intai sa feti si apoi sa ma-nveti cum se traieste in lume” , desi nimeni nu dadea lectii. Mai vrei? ” mai stai tu mult si-l faci handicapat” sau ” o sa-l faci de ras cand o sa-l duci la scoala si o sa creada lumea ca e cu mamaia”
      Am fost in partea aia, mi-am luat portia de filosofie ieftina de taraba de la oameni care chiar au facut copiii numai sa intre in randul lumii.
      Am un copil, facut la 34 de ani pentru ca atunci am simtit noi ca suntem pregatiti. Pentru ca credem ca nu copilul e responsabil pentru noi ci invers. Si n-o invat ca scopul ei principal in viata e sa-mi fie mie bona la batranete.

    • Ach,Dr.Quinn, ai uitat de: “da’ cum poti trai asa!? Nu iti este urat!?”

  5. Am citit cu mare interes articolul acesta, mai ales ca m-am regasit in multe dintre situatii. Am fost in situatia de a-mi dori copii si a nu ii putea avea, apoi, printr-o foarte fericita intorsatura a sortii am devenit in sfarsit mama, cu toate fatetele acestui “rol”, inclusiv cu nostalgia de a putea avea uneori cateva clipe doar pentru tine. Mi se umple sufletul de fiecare data cand copiii imi zambesc sau imi spun ca ma iubesc. Cu toate astea, inclusiv prin prisma anilor de infertilitate, nu consider ca o femeie este “mai femeie” pentru ca devine mama. Cred de asemenea si ca fiecare om este dator sa isi creeze singur fericirea, asa cum crede el de cuviinta, cu sau fara copii. Prea mult timp ni s-a spus ca vom fi fericiti numai daca ne “sacrificam” pentru cineva (familie, sot, copii, etc), in loc sa ni se spuna ca fericirea o putem gasi numai in noi insine (insene), adanc in suflet, daca o cautam si o intretinem cum trebuie. De aici trebuie pornit, restul nu conteaza.

  6. Si mie mi-ar fi placut sa fiu mama, poate reusim acum cu referendumul.. ca mult mai bine e sa fi mama decit tata. Mamele sunt cintate de poieti, primesc concediu de maternitate, au tot felul de drepturi la care noi visam. Ele, vezi Doamne, sufera, se implica, alapteaza, au colici, au pofte de nesuportat, se-ngrasa, mai nou au probleme existentiale, vaz pe aici, chiar filozofice, isi pun intrebari, dragele de ele, au un repertoriu de cuvinte pretioase, chestii, mari emotii, vai, copilul tuseste, noi mergem la circiuma, ne uitam la meci…

    Chiar si aceasta postare pune intrebarea daca sa fi mama, de parca mama e asa o floricica si vine fluturasu si, stiti cum e, pistilu si stamina si gata. De ce nu se intreaba “a fi sau a nu fi tata?”, sau “a fi, sau a nu fi parinte?”

    Ca vorba aia “Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
    De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!”
    ….
    Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
    Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!

    Ia sa zica un tata asa ceva…

  7. What does it mean to be whole? “It means your oars are in the water. You’re steering your craft, against the tide, trying to be what you were meant to be before you die,” Jane Fonda says.

    Ce înseamnă să fii completă? “Înseamnă să ai vîslele în apă. Tu decizi direcția bărcii, împotriva curentului, încercînd să devii ceea ce ti-a fost dat să fii, înainte de a muri” zice Jane Fonda (intr-un interviu acordat de curind revistei The New Yorker)

  8. Baieti, va maninca- n tastatur?
    Ar fi bine sa ramanem un pic folosofi

  9. Baieti, va maninca- n tastatur?
    Ar fi bine sa ramanem un pic folosofi !

  10. A fi sau a nu fi mama in Romania.. mai e si asta.. Foarte bun articolul:)

  11. cica dupa referendum spitalele nu vor mai putea pune doi bolnavi intr-un pat decat daca sunt de sex opus.
    e de bine, zic eu….
    aoleou, trebuia la postarea precedenta….

  12. Inainte sa am copil imi era foarte bine si fara.cred ca pentru a-ti lipsi ceva trebuie sa il fi avut anterior si sa il fi pierdut asa ca sub nicio forma nu pot spune ca ma simteam incompleta fara copil.eram centrul universului personal si ocazional mai contau si restul:sotul,parintii,fratele meu etc.😁,in general am cam facut ce am vrut,am mers incoace încolo,mi-am satisfacut capricii…Maternitatea poate fi foarte diferita de la caz la caz,cunosc mamici care s-au autoanulat ca ființe in parcursul devenirii celui mic si mamici care sunt cel putin la fel de preocupate de propria persoană ca inainte de nastere.nu sunt nici de condamnat nici de admirat,nici unele nici altele.din experienta mea personala pot spune ca dinafara se vede altfel toata treaba asta cu maternitatea,până nu o traiesti habar nu ai ce inseamna,cu bune si cu rele.in general am observat ca a fi mama este considerat fie absolut necesar fie ca e o alegere garantata de conventii internationale samd.pentru mine e un dat,mi-a fost dat sa fiu mama baiatului meu,lui i-a fost dat sa fie copilul meu si dintr-o infinitate de variante noi suntem mama si copil.Si ma emotioneaza in feluri despre care nu stiam ca exista

  13. Ce bine ai ales parerile, imi place mult
    Din jurul meu, am observat ca daca o femeie isi asuma decizia (sau situatia), atunci e fericita, cu sau fara copii
    Am 40 de ani si un copil de 8, mi-am dorit dintotdeauna filmul, copil /copii, sot, catel, pisici, purcel :))) daca nu as fi putut sa am copilul, as fi fost ok, tot eu, dar mai putin fericita. Nu e mereu o poveste cu inimioare cresterea unui copil, dar e tare frumos. Purcel nu am. Inca 🤪

    • costicămusulmanu

      păi dacă ai fost chitroasă și nu i-ai cumpărat maker permanent acum 4-5 ani…ai fi avut purcelul, pe perete…

    • Oooo, dar avem porci pe pereti si markere Permanente. El ii denumeste mama en papa, eu ii scriu pe haine cum il cheama cu adevarat, nu e ca si cum ar fi totusi simplu :))

  14. costicămusulmanu

    recomandă andu mai sus, bo(iș)ilor, să fim filozofi…da’ de-acu’ mă știți…nu mă poci abține…
    am făcut musulmănița la 40+ (ambii amîndoi) pen’că așa a vrut EL; știu că nu sunteți toți fanii LUI dar în cazul nostru este efectiv o minune pentru care suntem recunoscători dincolo de cuvinte;
    ce voiam să zic…ah, treaba asta cu maternitatea șede așa: fuserăm în vacanță, 1200km cu mașina într-un sens, iar a mea e încă neînțărcată, la aproape 2 ani…și la 5 minute după ce o dezlipește de la sîn, o punem în scăunel (cu eforturi de wrestleri) și începe să emită pe niște tonalități atît de înalte că nu cred să fie pămîntene: TIII-TAAA!!!! minute în șir, zeci de minute…o văd pe maică-sa în oglinda retrovizoare cum schimbă culorile mai ceva ca la NORAD…o aud cum blestemă…nu zic mai mult…opresc, o pune din nou la sîn…și gînguresc amîndouă…și subrutina se reia, nu de multe ori da’ cam des…
    cam asta-i maternitatea…
    cît despre mine, cum umblu mult plecat de-acasă, cînd sunt uneori la volan și mă apasă dorul, țip o dată: MAU! (că nu poate spune normal, miau) și parc-o am alături…

  15. Am citit ce s-a scris despre acest subiect si am regasit si parerea mea pe care o reiau rezumata: ca e o alegere personala, intima si indiferent care este alegerea ( a fi sau a nu fi mama) trebuie si merita respectata.

    Chiar daca sunt mama – si mi-am dorit cu ardoare asta ( daca nu as fi avut copil as fi adoptat- aveam planul B pregatit 🙂 nu accept ca o femeie care nu are copii sa fie blamata in vreun fel, indiferent de motivul pentru care nu ii are.
    Si da, trebuie discutat si despre tati. Ei vor sa fie tati?

  16. O parte din populatie, aia chipurile citita, toba de carte din colectia “romanul de dragoste”, aia care-l asculta pa Cohen cu lacrimi in ochi, aia care are pisici si chiar si ciini, care merge noaptea la psihologul de pisici ca d-neaei, pisica, are depresie, aia care socoteste pe power Point si in tabele macro Excel, cind ar fi potrivit sa faca un copil, aia care merge la psiholog, aia care aproape ca uita care-i tehnologia de facut copii si o cauta pe Google, ei bine aceasta parte e in scadere si in citiva ani va dispare.

    Ramine partea ailalta care nici nu prea stie sa citeasca si la care copilul, mai bine zis copiii, sunt ceva natural, ceva de la sine inteles, care vin. Ei bine aceasta parte din populatie se inmulteste, absolut natural.

    • “aceasta parte din populatie se inmulteste, absolut natural.” – corect. 7 miliarde and growing. Eh, o să fie bine, o să vedeți… :))))))))))

    • Fiu-meu ne-a intrebat cand era mai mic si incepuse sa studieze Zoologia daca noi l-am facut din instinct sau ca am vrut. Era si el curios asa….

    • Neamțu țiganu,
      Până una alta suntem 7,5 miliarde de oameni pe planetă.
      deci volens-nolens, au fost 7.5 miliarde de nașteri, ce atâta analiză cuantică.
      parcă-ți vine să zici prea multă carte …

    • andu yy, nu cred ca ai inteles ce am vrut sa spun… in clar text:

      Daca cei care se considera intelectuali nu fac copii, ceilalti fac oricum, deci procentul copiilor proveniti din familii care-i pot educa corespunzator scade in detrimentul celor care-i trimite la cersit, la furat etc.

    • Mda…si fie-mea a vrut sa stie daca am vrut-o pe ea im mod special sau am vrut pur si simplu un copil. Si daca pe copil il intreaba cineva daca vrea acei parinti.

    • baitul cel mare al unei prietene a intrebat-o daca i-au facut o sora pentru ca nu le-a placut cum a iesit el 🙁

    • Exact ca in filmul ”Idiocracy”.

  17. Da’ pe Eba sau pe Firea sau pe Udrea nu le întreabă nimeni de ce au devenit mame? Sau pe Veorica? 😀

  18. Eva,
    are instinct de cercetător științific 😛
    ( cam la ce vârsta te-a întrebat)

  19. Eva,
    precoce fiul, are ”instinct” de cercetător 😛

    • Dap. Cand imi amintesc de dorinta lui de a avea pleoape pentru urechi pentru cand il cert incep sa iti dau dreptateLOL

    • Evao,

      iiiaaaahahahahahahahahahahhahahahaaaaa
      dacă cineva moare de râs cine e vinovat ?
      😛 😆 😈 😉
      cum pleoape pentru urechi 😕
      așa ceva superfain nu am mai auzit în ultima sută de ani

    • era precoce, i-a trecut cu varsta – adica acum e doar destept , furmos si asa mai departe 😆
      ( am o agenda plina cu perle, cele mai simpatice pe cand avea 4 – 5 ani)

  20. Mă gândesc eu că domshoarili care zic că nu vor copii de fapt ele nu știu cu se face chestia asta…
    Tot eu mai știu că cel mai plăcut e să faci copii dar sa nu îi faci.

  21. Acum 9 ani am adoptat 3 fete ( care acum sunt adolescente iar cea mare majoră peste o lună ), am trecut peste întrebările uneia dintre ele ( “Mami, tu ești mama mea dacă nu m-ai avut în burtică ?” ), le-am alinat traumele și le-am învățat să fie mândre pentru ceea ce sunt ele, am acceptat ideea că trăiesc sub același acoperiș cu o hoață și îmi încui ușa de la dormitor chiar și când sunt acasă ( da, cea mare mi-a furat bani din portofel de când era în gimnaziu iar acum 2 luni s-a “servit” direct din seif ), am fost cea mai fericită femeie când îmi zicea vreuna din ele că sunt cea mai faină mamă, mi-am simțit stomacul în gât în fiecare zi când traversau strada în drum spre/de la școală, nu m-am gândit nicio secundă că aș fi putut să am o viață muuuult mai ușoară și mai frumoasă după divorț dacă ele nu ar fi fost, am fost la nenumărate ședințe cu părinții că doar am fost șefa comitetului de părinți, am fost mereu cu ochii pe ceas și mereu contra cronometru să fiu la timp acasă sau la diverse activități, am cărat în mașina mea cu 7 locuri copii, role, biciclete, trotinete, bagaje, dulapuri, părinți, m-am simțit vinovată că nu am decât 2 mâini iar ele erau 3 și voiau toate să meargă de mână cu mama…
    Ups and downs…
    Iar acum, la 43 de ani, chiar astăzi, am început stimularea ovariană pentru o fertilizare in vitro.
    Nu sunt și nu mă simt mai femeie decât cele care au născut și și-au abandonat copiii sau mai puțin femeie decât cele care au crescut copiii lor.
    Sunt un om obișnuit și simt că acum am ajuns la momentul potrivit pentru a da naștere unui copil. Nu știu dacă e un drept sau o obligație, un privilegiu sau un sacrificiu, știu doar că acum mă simt mai femeie ca niciodată.

  22. mi-amintesc de un trainer dintr-o viata ( profesionala) anterioara: se apuca el sa ne povesteasca, la cei nici 30 de ani ai lui, becher, ce solutie a gasit pt un mai bun time/ responsability management: si-a luat caine; il plimba ( numai e de capul lui la sculare/culcare/chestii) ii da de mancare, il duce la doctor, etc ; trebuie sa se organizeze cand pleaca mai multe zile de-acasa, etc.
    Eu si o colega, femei (mai) trecute prin viata, in ultima “banca”, ca elevii obraznici, ne uitam una la alta si ne bufneste rasul: noi am facut copii! suntem organizate pe tot restul vietii!


  23. Car sunt copiii mici te simti Zeus Viata lor depinde de tine.Ai controlul Absolut si esti fericit . Aminteste-ti doar ca prometeii cresc . 😊

  24. https://m.youtube.com/watch?v=hi4pzKvuEQM.
    Asta e pentru tatici. Ca e cu mesaj de dragoste si cu fete frumoase.
    Aia de mai sus era pentru Mame plictisite.

  25. https://m.youtube.com/watch?v=m3yqgRyHkSU Eu zic sa va ganditi bine inainte sa vreti copii

  26. “ Pe femeia eliberată de îndatoririle familiale, dacă ajunge să trăiască pe cont propriu pentru plăcere şi frumuseţe, nimeni nu o va putea opri de la poftele oarbe şi cruzimile egoismului . “ ( G. Ferrero – Femeile Cezarilor)

    “ Tot ceea ce sînt , tot ceea ce aș vrea să fiu, îi datorez mamei mele “ (Abraham Lincoln)

  27. se vorbeste mult despre analfabeti functionali, adica de aceia care stiu sa citeasca dar nu sunt in stare sa priceapa, mai ales cind textul care urmeaza a fi deslusit e cumva mai ironic, mai complex, mai subtil.
    Ana are mere.

    • costicămusulmanu

      iar bagi bățul prin gard…în loc să-ți vezi de avioanele și tramvaiele matale…
      1. de unde are ana mere? cîte mere are ana? doar 2, cum e normal sau mai multe? un TIR? de unde vine TIR-ul?
      2. are ana certefecat fitosanepid pentru mere?
      3. de ce are ana mere? că mie-mi plac mai mult perele la ane…paregzamplu…

    • cu tramvaiele parca matrix era masterChef, hmmm, sorry.

  28. eu am fost ca prima doamna care a raspuns, Alexandra. Nu mi am dorit, n aveam nicio suferinta si nicio neimplinire, probabil ca n as fi avut nici peste 10 ani. si cu toate astea fii mea mi se pare cea mai mare smecherie de pe planeta. asa ca nu stiu daca e neaparat adevarat ca te poti simti neimplinita doar daca ti ai dorit copii si nu i ai facut. de fapt chiar nu stii, e cu totul si cu totul altceva.

  29. E reconfortant sa citesti articolul asta in care cartile se dau pe fata de ambele tabere si sa constientizezi ca pana si mamele sunt constiente ca asta e o alegere, nu o obligatie. Si ca atata timp cat nu simti chemarea si iti preferi viata asa cum e, nu ai de ce sa fii blamata. Asta dovedeste si ca blogul asta e un loc unde se aduna oamenii deschisi la minte. Am inceput ziua cu un vibe bun.

  30. […] Am pus, recent, câtorva dintre femeile din preajma mea, întrebarea extrem de grea “A fi sau a nu fi mamă?”. Dacă nu ați citit răspunsurile lor, vă invit să o faceți aici. […]

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green