Cine plânge pleacă acasă

Diana Marcu e jurnalist, dar ultimele luni și le-a petrecut la Inima Copiilor, un ONG pe care altfel îl știe bine de vreo 7 ani. Din acest motiv, am rugat-o, așa cum îi rog pe mulți dintre cei care stau prin preajma ONG-urilor care fac lucruri mari, să scrie un text despre ce a văzut ea în secțiile de la Marie Curie în care a investit organizația, cu ajutorul partenerilor ei. A ales să scrie despre secția de Terapie Intensivă și mi-a trimis un text emoționant și foarte frumos. Să-l citiți. O să vă rupă inima, dar tot el o să v-o și panseze.

“Cine plânge pleacă acasă

Plânsetul unui copil mic, din ăla abia ieșit din burta mamei, nu e deloc confortabil. Și nici imaginea aceluiași copil mic, care-și mișcă picioarele subțiri ca un vrej de fasole, dintr-o cutie transparentă. Și nici piuitul monitoarelor, ori zecile de tuburi, fire și firicele care-l îmbracă pe pitic ca pe un pom de Crăciun. Nu-s confortabile pentru nimeni, știu oameni care spun că-s de-a dreptul oribile. Dar, jur cu degetele bătând pe fiecare tastă, că plânsetul unui copil mic e strigăt de viață la terapie intensivă nou-născuți. Pentru că, cine plânge merge acasă, iar plânsul e semn clar că piticul care strigă se bate pentru viața lui.

Iar mersul ăsta „acasă” durează adesea săptămâni, alteori luni și uneori ani. Dar la final, când se trage linia, iese cu viață.

Mi-a fost frică să scriu rândurile astea. Frică că n-aș scrie onest, frică să fac abuz de cuvinte ori concepte precum salvatori, viață, medici, sistem, șansă, minune sau Dumnezeu.

Mi-a fost frică să nu.., dar hai să îți povestesc.

Trei imagini îmi vin în minte când vorbesc de secția asta de la Marie Curie: o pereche de sandale aurii gen ghetuțe primite de Erica anul trecut de ziua ei, (eu le zic condurii de zână), buricul Gheorghiței lateral (care nu e buric, e o gaură pe lateral, undeva sub coaste, prin care un capat al intestinului iese afară) și reacția unui medic ținându-și în brațe „fata”, pe Eli, când i-am zis că e slăbuță.

Ar mai fi mersul lui Cristi pe holurile de la Terapie, încercarea Ericăi de a-mi spune numele (un fel de „annna”), primele linguri de cereale cu lapte înghițite de aceeași Gheorghița, seringa cu 5 ml de lapte pe care un bebe a primit-o imediat după dializă, figurile lui Lilo – un fel de Rudolf Valentino al secției -, ori imaginea asistentei șefe, Ina, cu capul în jos, în fața pătuțului unui copil, lângă un preot..

Sandalele aurii ale Ericăi. Eri a împlinit anul ăsta trei ani și a avut ceva torturi la aniversare. A primit cadouri, a primit rochii, a făcut poze, a făcut fițe, i-am cântat „La mulți ani”.

Eri n-a fost Elsa, nici Anna, nici Prințesa Sofia, nici Minnie, nici… A fost Erica, cea cu condurii aurii. Aka sandalele Naturino, un fel de pantofi de sport cu talpă de spumă și alte fițe pentru noi. Umblătorii ăștia speciali, cu barete și cu călcâi înalt, care fixează gleznele copiilor, Eri i-a primit anul trecut de la prietena ei, doctorița Ileana Bărăscu. Paranteză larg deschisă: Spune-mi drept, câți copii știi tu, Simona, să primească cadouri de la medici? Eu știu acum câțiva. Și medici, și copii. Acum știi și tu.

Ericăi îi vin condurii abia anul ăsta, pentru că Brockovich, cum o alint eu, crește încet, dar sigur. Din a treia ei zi de viață trăiește în Secția de terapie intensivă de la Marie Curie, construită de Inima Copiilor. Lungana nu a părăsit nicio zi spitalul și, până de curând, nu părăsise nici cubul de sticlă în care trăiește. Aici se joacă, aici ascultă muzică, se uită la desene, aici își primește musafirii și crește sub ochii mamei sale, ai medicilor, ai asistentelor și ai îngrijitoarelor. Este mascota secției. Sau ambasadorul. Sau.. fără nici un sau.

Erica este primul copil din România cu sindrom de intestin scurt, care trăiește fără transplant. Imaginează-ți că Eri avea, la doua luni, DOAR 15 CM DE INTESTIN FUNCȚIONAL, în loc de 70 CM, cât are un bebeluș sănătos. Au trecut trei ani de când Erica e la Terapie intensivă nou-născuți. Și crește. Odată cu intenstinul.

Buricul Gheorghiței. Gheorghița face anul spre sfârșitul acestei luni. E o fetiță tăcută și bună. O fetiță are râde cu ochii. Are aceași problemă, de intestin, și până de curând a mâncat doar cu sondă. Apoi a trecut la seringă, de biberon nici n-a vrut să audă. O găseam zile în șir așezată în fund pe masa de înfășat cu o asistentă sau cu o infirmieră deasupra cântându-i în timp ce vârful seringii cu lapte îi intra în guriță. Fără grabă, fără nervi, fără zor. Într-o zi am văzut-o pe Gheorghița fără firicele la nas și fără seringa cu lapte. Stătea tot în fund și cu Vio alături (Vio e infirmieră și are un fluture colorat pe mână și fluturi are și pe halat) și mânca cereale cu lapte dintr-un castron.

Gheorghița a fost operată și mai durează până când se va face bine. Are scutec și are și stomă, pentru că face caca prin „buric”. În lateral, pe burta fetiței, are o pungă atașată, ca un sac mic de aspirator. Sacul acesta, stoma, se fixează în jurul unui capăt al intestinului care este scos nițel din stomac. Când îi atașează asistentele punga lipindu-i-o copilei pe piele zici că Gheorghiței i-a mai ieșit un buric. Sau un sfârc.

Asta se întâmplă de câteva ori zilnic. Se curăță locul, se spală, se dezinfectează, se usucă – la propriu, cu un furtun îngust, care suflă aer -, se cremuiește, se aplică diverse. Fără nervi, fără stres, fără zor.

O rutină a fiecărui mic pacient cu probleme digestive, nu doar a Gheorghiței. La fel e peste tot. Fiecare copil are kitul propriu, de la suzetă, tetină, jucării și până la borcanul cu cremă, ori pampersi.

„Fata mea”. Eli e alintul de la Elena. O cârlionțată cu cercei cu Hello Kitty. A făcut doi ani tot în spital, la Terapie Intensivă, dar mama ei spune că e cel mai bun loc în care se puteau afla. „Altfel fata mea n-ar fi în viață”, zice în timp ce o împachetează pe fetița cârlionț. Un pampers ca un chilot și apoi încă unul, în jurul burticii, ca un brâu. Pentru că Da, și Eli are probleme digestive – un intestin leneș și o vezică și mai și.

Eli are, asemeni majorității copiilor din Secție, cateter, pe care într-o zi și l-a scos. Știi, ca atunci când ne enervează o unghie ruptă, sau o pieliță pe care nu putem să o roadem. Ei bine, cateterul ăsta i-a dat motiv de nemulțumire Elenei, așa că și l-a tras singurică. Și l-a scos. Asta a echivalat cu câteva ore, puține la număr, de libertate, pentru că nelegată de fire, Elena a putut merge și în alte spații, nu doar în boxa proprie.

Atunci am văzut-o și eu în camera medicilor, în brațele doctoriței Luminița Nine, care o tot drăgălea. I-am cerut-o și am cântărit-o din ochi, în timp ce o prindeam în brațe: „Hmm, fată, ce ușoară ești..” –„Să nu ziceți așa de fata mea, că mă supăr”, a fost replica medicului Nine. Pentru că Da, Eli e „fata” ei și nu îi e pacientă.

O ia în brațe, îi schimbă scutecul, „e în locul meu când eu nu sunt aici”, îmi zice mama Elenei.

Secția asta e o poveste. De la cum arată, la tot ce se întâmplă și tot ce se trăiește în ea. De la reguli și curățenie, la aparatură, deschidere și la relaționare. Mamele pot veni zilnic la copii, la fel și tații. Cu halat și botoși și cu mâini curățate înainte de a atinge copilul din pătuț. Pleci un minut sau ți-ai scos o batistă, cureți din nou mâinile. Imediat. Dispensere sunt la fiecare metru distanță.

Nu se vorbește cu nimeni la pertu. Părinții sunt „mămica” sau „tată”, iar medicii explică totul cu calm, în secție, lângă boxa copilului, nu retras, într-un separeu. Asistentele și infirmierele sunt rugate să execute sau să aducă ceva de către medici. Nu li se ordonă, nu li se vorbește răstit. Nu strigă nimeni, nu urlă nimeni. A, uneori se cântă. Cel mai adesea celor mari – Cristi, Eli, Lilo, Erica. Pentru că ei sunt mari și ies „la portiță”, ținuți în brațe de părinți sau de personalul medical.

Aici vin și medicii de la alte secții să își vadă copiii care au un diagnostic complex. Se vine fără formalități menite să gâdile orgolii, fără telefoane de anunț.

Nu, nu curge miere la robinetele dotate cu senzori din fiecare boxă în care se află internat câte un copil și Da, uneori aici se și moare. Și Da, nu se găsesc pepite sub tălpile celor care calcă pe linoleumul special din secția construită de Inima Copiilor, cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România, dar cu adevărat aici se întâmplă acte medicale de excepție.

Și aici nu se dă șpagă. Pe bune nu se dă șpagă. Nimănui – fie medic, asistent sau infirmier. Asta nu înseamnă că părinții, ai căror copii sunt internați în secție, nu încearcă să afle „cum e mersul”. Iar când le spui „nici vorbă”, te privesc ca și cum ai trăi în altă lume. Apoi se obișnuiesc cu normalul. Același normal care se întâmplă și în secțiile Cardiologie, Neurochirurgie ori Cardiochirurgie. Nu e S.F., iar „sf” nu e prescurtarea de la „sfinți”.

Și Da, dacă știi pe cineva căruia i-ar sta în putere, aș vrea ca secția asta, cu oameni, dotări și cu valori, să fie clonată. Măcar într-un alt loc din țara asta. Pentru că știi bine că e atât de multă nevoie.

De ce Inima Copiilor. Nu e o îndrăgosteală de un subiect, copiii. E o relație de încredere construită în timp cu niște oameni și cu o organizație, Inima Copiilor, care și-a fixat obiective clare, pe care și le-a îndeplinit: construirea unui Departament de Cardiochirurgie, care să includă și o sală de Neurochirurgie, la „Marie Curie”, reconstruirea Secției de Terapie Intensivă nou-născuți din cadrul aceluiași spital, o Bancă de lapte matern, care urmează să devină funcțională în scurt timp.

De la întâlnirea mea cu Asociația au trecut șapte ani. Șapte ani care se măsoară:

• într-un corp nou de clădire cu patru niveluri, unde e găzduită și cea mai modernă secție de terapie intensivă nou-născuți din sud-estul Europei

• într-un Departament de Cardiochirurgie pediatrică, unde se și operează constant din 23 septembrie 2013, în cadrul misiunilor organizate prin Programul de Dezvoltare a chirurgiei cardiovasculare pediatrice inițiat de Ministerul Sănătății, în cooperare cu Clinica San Donato din Milano și cu Inima Copiilor

• în achiziționarea pentru Neurochirurgie, cu sprijinul Fundației Vodafone România, a unui sistem de neuronavigație, a unei coloane de endoscopie și a unui sistem de monitorizare electrofiziologică

• într-o secție de Neurochirurgie în care pot fi internați 10 pacienți

Șapte ani care se măsoară în viață, promisiuni îndeplinite, copii salvați, încredere și oameni care s-au strâns în jurul unei asociații, Inima Copiilor. Iar în jurul ei sunt parteneri și prieteni, Fundația Vodafone România, ministerul Sănătății, și românii de rând, care donează pentru Asociație, ori cei care ne dau share si like postărilor de pe Facebook.

Nici nu știi cât mă bucură fiecare share. Nici nu știi cum vânez fiecare like. Doar când plânge un copil la Terapie Intensivă mă bucur mai tare.

Diana Marcu

Voluntar de Profesie în cadrul programului inițiat de Fundația Vodafone România