Femeile cumpără doar de nevoie

Umblă o vorbă prin târg, cum că femeile ar arunca banii, compulsiv, pe toate tâmpeniile. Ce răutate și cât neadevăr! Eu, personal, nu cunosc nicio femeie care să își cumpere lucruri de care să nu aibă neapărată și mai ales urgentă nevoie.

 Se întâmplă ca femeia să se plimbe alene pe stradă. Poate merge de la serviciu către casă, poate se îndreaptă către grădinița copilului, poate n-are copii, dar merge chiar la o întâlnire unde va concepe unul sau poate, pur și simplu, e invitată la o verișoară. Nu contează. Important e că, deși ea merge cu gândul la ale ei, dintr-odată, în fața ochilor îi sare un magazin. Magazinele sunt chestii care pur și simplu ți se bagă în ochi și încep să te cheme cu glas tânguitor: “Vinooo, vinooo, vinooo!”. Aceste tânguiri nu pot fi percepute decât de urechile femeilor și, desigur, de Bote.

Bun. Femeia știe că în magazine e loc de pierzanie, așa că, într-o primă fază, refuză să intre. Se agață de clanța ușii, decisă să reziste. Mai bine moare acolo decât să facă pasul înăuntru!!! Va rezista oricât va fi nevoie!!! O să sune pe cineva să-i aducă niște mâncare și ceva, e posibil ca rezistența să dureze zile, luni sau chiar ani! În manualele de istorie va purta numele de “rezistența cu mâna pe clanță”. Din păcate, în maximum o secundă, e împinsă din spate de alte femei, la fel de disperate, care ar vrea să intre și ele în mișcarea de rezistență cu mâna pe clanță. E luată de val și se trezește fix în mijlocul magazinului.

Primul lucru pe care îl face e să ducă disperată mâna la portofel. Un singur gând are: să-l îndepărteze de ea însăși. Oare să-l mănânce ori să-l incendieze? Să-l arunce pe geam sau într-o toaletă? Aproape că uită că toate astea ar însemna să distrugă și banii din el, atât de disperată e să nu ajungă să-i dea pe prostii. Îl scoate cu mâini tremurânde din geantă. “Da, o să-l mănânc!”, scrâșnește hotărâtă din dinți. Când să muște din el, prin perdeaua de lacrimi o izbește imprimeul lui cu floricele roz, pe fond prăzuliu. “Pffff, cât de urât e! NU! Chiar nu pot să mănânc un portofel atât de urât. Nu se mai poartă roz cu prăzuliu de… alaltăieri! Nici măcar nu mai pot trăi cu un portofel atât de urât! Nici măcar o secundă nu mai pot! ÎMI TREBUIE UN PORTOFEL NOU! ACUM!!!!! E URGENT!!!!”.

Simultan cu aceste gânduri, îi crește tensiunea, inima începe să-i bată ca nebuna, tâmplele îi zvâcnesc, iar transpirația i se scurge în șuvoaie pe spate. “Ori îmi cumpăr portofel, ori mor! Deja e o chestiune de viață și de moarte. Nino, ninooooooo!”. Scanează mediul ambient, până identifică raftul cu portofele. Se târăște până acolo, cu girofarul interior pornit, pe contrasens. Celelalte femei din magazin îi fac loc să avanseze rapid.

Imediat ce ajunge să pipăie exemplarele noi, frumoase, în ton cu noile tendințe, tensiunea i se stabilizează și, odată cu normalizarea ei, dispar și celelalte simptome.

După 45 de minute de deliberări, tot nu s-a decis între două portofele, așa că le ia pe-amândouă. Și-a salvat viața, dar a și tocat tot cash-ul, așa că e decisă să iasă rapid din magazin. Își trage o pungă pe cap, ca să nu mai vadă nimic altceva decât vârfurile propriilor picioare, și o ia spre ieșire. Dar, vai! Ochii îi cad pe oja de propriile unghii. E roșie, iar noile portofele sunt bleu, respectiv marsala, culoarea anului! Transpiră din nou, tensiunea crește, tâmplele pulsează, un cuțit i se înfige în stânga, sub stern. Bine că are și cardul la ea, altfel ar putea să sfârșească acum și aici, din motive de ojă roșie și lipsă de cash. Își aruncă punga de pe cap, răvășită. Câteva femei aflate prin preajmă îi sar în ajutor și o prind în brațe.

– Să-i dăm apă?, se întreabă între ele.

– Nu, dați-mi ojă!, șoptește eroina noastră stins.

O duc la raftul de oje. Își vine în simțiri, după ce-și cumpără vreo șase, după care se întoarce la raftul de portofele, să-și mai ia încă patru, ca să aibă câte unul pentru fiecare ojă.

Apoi, pornește din nou spre ieșire, hotărâtă să nu mai întoarcă capul în stânga sau în dreapta. Pășește cu furie, întrebându-se dacă nu cumva ar fi bine să fure o rochie, apoi să se dea singură pe mâna poliției. Să se autodenunțe, ca să fie băgată undeva, într-un beci rece, departe de acest loc de pierzanie. O rochie, DA, DA, DA! Uite-o, a și zărit-o! Merge perfect cu portofelul marsala și cu două dintre oje. Mă rog, nu că ar conta prea mult asta (oricum îi va fi confiscată), dar totuși trebuie s-o probeze. E recomandat să fure măsura perfectă, ca să fie credibilă în fața poliției. Zis și făcut. O probează, apoi se duce direct la casă. În timp ce stă la coadă, își trage una peste frunte cu portofelul marsala: “Ce tâmpită sunt! Am uitat că trebuia s-o fur, m-am așezat ca tuta la coadă! Acuma, dacă tot m-am așezat, o plătesc, ce să fac? Mi-e rușine să mă duc s-o pun la loc în raft!”.

O plătește, apoi o ia la coadă spre ieșire, dar se împiedică și pică cu nasul într-o sanda de pe un raft cu sandale. A murdărit-o cu nasul, deci nu mai are încotro, e pur și simplu obligată s-o cumpere…

(text apărut în Unica, în martie 2015)

Foto Photographerlondon | Dreamstime.com