Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Donăm o amintire despre abandon pentru Muzeul Abandonului?

Acum 30 de ani, imagini cutremurătoare cu copiii din orfelinatele României făceau înconjurul lumii. Dezbrăcați, legați de pătuțuri, abuzați și tratați inuman, copiii aceștia sunt una dintre marile răni ale istoriei noastre. O rană nevindecată, deschisă, o traumă care nu doar că nu a dispărut, pentru că, ocupați cu altele, nu ne-am mai uitat la ea, ci, dimpotrivă, s-a adâncit, așa cum se întâmplă cu toate traumele care nu sunt recunoscute, privite cu ochii larg deschiși și procesate până la ultima picătură de durere, de vină, de rușine sau de frică.

Deși celebrul decret 770 din 1966, care instaura pedeapsa cu închisoarea pentru întreruperea unei sarcini, a fost, în decembrie 1989, printre primele abrogate, fenomenul abandonului ne bântuie până azi. Descoperirea căminelor-spital pentru copii bolnavi (în fapt, nu spitale, ci lagăre de exterminare), a fost urmată de drama adopțiilor internaționale din anii de după revoluție. Am asistat apoi, cu toții, la perpetuarea orfelinatelor, mult prea mult timp după anii 1990, iar, peste toate, a plutit și încă mai plutește incapacitatea autorităților noastre de a gestiona ieșirea copiilor instituționalizați din sistemul de protecție a  statului.

Din nevoia de a spune această poveste grea, dar și din aceea de a crea un spațiu sigur în care această traumă colectivă să fie recunoscută, privită frontal și discutată public, se naște, în aceste zile, Muzeul Abandonului. Va funcționa ca un forum digital și participativ și va avea în centru Căminul spital pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației, închis acum 20 de ani, care a fost deja conservat digital prin filmare, chiar înainte de a fi renovat și amenajat pentru alte scopuri. În urma digitizării ei, clădirea de la Sighet va deveni cadrul simbolic al istoriei fenomenului abandonului în România. Ne vom putea plimba virtual prin ea, vom vedea și vom auzi poveștile cutremurătoare care ne așteaptă de 30 de ani între pereții ei.

Dar își mai propune ceva Muzeul Abandonului. Să așeze, pe rafturile lui digitale, și poveștile noastre, ale celor norocoși, care nu am crescut în cămine. Pentru că, la umbra marilor abandonuri din orfelinate, au existat mereu micile abandonuri ale copiilor care au avut o familie.

Abandonul, văzut prin ochii unui copil, poate să îmbrace multe forme. Când, cu toată dragostea și cele mai bune intenții, părinții îl duc la bunici și îl lasă acolo cu anii, pentru ca ei să poată munci de dimineața până seara, pentru bomboane, hăinuțe și, poate, o locuință mai mare, se produce o rană de abandon. Când părinții divorțează, iar unul dintre ei nu mai ține aproape, se produce o rană de abandon. Sinuciderea, dispariția unui părinte într-o închisoare, plecarea la muncă în străinătate, moartea într-un accident pot produce, în sufletul fragil al unui copil, rupturi de atașament, care îi vor influența, mereu și mereu, comportamentul, relațiile, viața. “Frica de abandon” e una dintre cele mai des rostite frici, în cabinetele de psihoterapie. Nu ne-am născut niciunul cu ea, ne-a fost plantată în creier în copilărie și se traduce printr-o mai mare sau mai mică nesiguranță în ce privește rămânerea lângă noi a persoanelor de atașament.

Haideți, așadar, să donăm o amintire despre propriul abandon, pentru Muzeul Abandonului. Dacă l-am trăit, evident. O fotografie a unui obiect care ne amintește de el, însoțită de o scurtă poveste a acelui abandon. Vorbind despre rănile istoriilor noastre mici și foarte personale vom reuși să ne conectăm mai puternic și mai real la rana mare a unei întregi societăți. Vom putea avea o discuție publică extrem de necesară despre o apăsătoare istorie a abandonului. În afara ei, nu poate începe nici vindecarea traumei copiilor care au reușit să scape vii din orfelinate, nici vindecarea noastră, a copiilor abandonați doar la bunici, nici vindecarea unui întreg popor, profund marcat de abandon, la toate nivelurile.

Voi dona și eu amintirea propriului abandon, în zilele următoare. Nimic spectaculos, doar un banal abandon bine intenționat, la bunici, dar îl resimt până azi.

Suntem așteptați cu fotografiile și poveștile noastre, semnate sau anonime, până pe data de 10 octombrie, la adresa de e-mail muzeulabandonului@gmail.com. Cele mai puternice dintre ele vor face parte dintr-o serie intitulată MĂRTURII 21, care va conține 21 de scurt-metraje dedicate abandonului și manierei profunde în care acest fenomen ne-a marcat și modelat, la o scară mai mică sau mai mare. O altă parte va intra în arhiva muzeului, iar o alta va apărea, cu acordul expeditorului, pe paginile de social-media ale muzeului.

Numai explorându-ne împreună copilăriile marcate de abandon putem începe să ne vindecăm împreună. Ca victime directe ale decretului 770, ca indivizi care au cunoscut abandonul într-o versiune mai soft, dar și ca societate.

 

5 comentarii

  1. “Voi dona și eu amintirea propriului abandon, în zilele următoare. Nimic spectaculos, doar un banal abandon bine intenționat, la bunici, dar îl resimt până azi.”
    Aproape 90% din generația mea, anii ’80, nu are o relație sănătoasă cu părinții. De altfel nici părinți din anii ‘ 80 nu empatizeaza cu copiii lor, actuali proaspăt părinți. Spun proaspăt, deoarece lipsa părinților în educația timpurie a dus la punerea pe primul loc a mulțumirii parintelui și au manifestat un scop în a-și mulțumii părintele, în special mama, deoarece tatăl era lipsit din peisaj, astfel cei din generatia’80 si-au găsit târziu jumătatea și si-au întemeiat o familie, sau nu( sunt foarte mulți singuri sau foarte multi care sunt sprijin pentru acei părinți care i-au trimis la bunici.
    Din experienta, între varsta de 7 luni și 3 ani, am crescut la bunici. Un intervat de timp foarte important în relaționarea pe termen lung, între copil și părinte. Primul abandon a fost la vârsta de 7 luni( când m-au lăsat la bunici), al 2lea la vârsta de 3 ani( când m-au luat de la bunici). Parintii veneau o data pe luna sa ma vada( mai puțin iarna). După vârsta de 3 ani, când venea bunica la noi și nu mi se spunea ca urmează sa plece, ma întorceam de la gradinita, școală și nu o mai găseam, o cautam și în dulapuri, poate, poate, se ascunde în joaca. Copiii din generatia’80, actuali părinți, cred ca suntem cei mai preocupați de o buna creștere și comunicare cu copiii noștri. O data cu studierea unei bune comunicări cu copiii noștri ne tratam și pe noi de traumele din copilărie. Poate astfel ajungem la mai puține despărțiri în familie, între parteneri și o relaționare armonioasa cu copiii noștri. Da, m-am simțit abandonata de părinții mei. Dar, cred totuși ca dragostea bunicilor a fost un plus.

    • Inteleg trauma, insa nu a fost neaparat vina parintilor. Fiecare familie s-a descurcat cum a putut… Pe vremea cumunismului, aveai maxim 4 luni timp de stat cu copilul, timp in care trebuia sa-l intarci, sa-i gasesti cresa sau sa-l duci la bunici, apoi sa te intorci la serviciu cu coada intre picioare… Eu sunt nascuta in ’79, iar sora mea mai mica a venit pe lume dupa 8 ani, deci tin minte foarte bine acea perioada fiindca am inlocuit-o pe mama in foarte multe ocazii. Bunicii mei erau tineri, deci in campul muncii, asa ca o mai chemau pe strabunica sa stea la noi pe perioada vacantelor. Tin minte ca, atunci cand nu a putut ea sa vina intr-o vacanta de vara, ai mei au chemat o verisoara de gradul al II-lea. Bine ca aveam familie mare, ce sa zic… Asadar, ar fi pacat sa traim cu “traume” cand am putea, pur si simplu, sa le vedem ca pe experiente de viata si sa fim recunoscatori pentru partile bune…

  2. Un covor subtire, taranesc, lung si ingust strabatea sufrageria in diagonala iar la capatul lui, luminat direct de felinarul din strada – un scaun din lemn.
    N-am o fotografie dar inca vad nodurile “covorului” in care mi s-a blocat privirea. Si gandurile. Si inima. Tot.
    Asta am gasit acasa cand ne-am intors cu mama dintr-o vacanta, la mare. Aveam 5-6 ani, fratele meu aproape 9. Tata plecase cu tot cu mobila din sufragerie, covor, canapea, perdea… dar s-a gandit sa ne lase un scaun si un covor taranesc. 🙂 Nu, n-a pastrat legatura. Iar 5 ani mai tarziu a murit.

  3. Buna seara,
    Sunt Florin Mojoiu persoana cu dizabilitati in varsta de 47 de ani din Craiova una dintre acele persoane care desi nu a fost abandonata a trait multi ani multe perioade post operatorii in sanatoriul nalnear de la Gura Ocnitei unde desi au fost multe lucruri frumoase am trait 2 saptamani singur pentru ca mama nu a mai avut ce tip de concediu sa isi ia sa ramana cu mine pana la sfarsitul tratamentului am incheiat tratamentul dar fix in acea perioada un copil cu incontinenta si retard a fost bagat intr-o lada ce continea haine murdare de dejectii umane pentru “vina’ probabil de a fi singur acolo si de a fi avut retard. Iulian se numea baiatul. Asta ca sa nu mai spun ca imi bagasera in cap ca mama ma va abandona acolo dupa 2 saptamani ceea ce din fericire nu s-a intamplat dar eu dupa acea experienta i-am spus mamei ca nu voi mai sta nici o zi fara ea niciunde. Din nefericire asta a dezvolat un sentiment de supra protectie din partea ei dar mai bine asa decat abandonat. Si alt lucru bun este ca pornind de la cea amintire nefasta amn reusit sa devin asistent social absolvent de studii superioare si sa activez la un centru de zi caruia i-am pus bazele in craiova si care ofera persoanelor cu dizabilitati posibilitatea sa iasa din izolare si de asemenea le mai fac cunoscute drepturile lor si le mai dau alte sfaturi practice de viata. Intr-un context nefericit anul acesta cand ma luptam cu covidul la terapie intensiva respi8rand cu ajutorul aparatelor de venylastie mecanica mama ingerul meu pazitor de pe oamant a murit la 5 zile dupa internarea mea dar sunt optimisy increzator si plin de speranta fiind ferm convins ca de acolo de unde este inca ma protejaza. Va doresc tuturor sa aveti multa putere speranta si credinta, Si ca o concluzie cred ca noi cei supra numiti “cu nevoi speciale” existam in aceasta forma ca o piatra de incercare pentru nivelul de iunire care mai exita in lume. Altfel spus cine ne iubeste asa cum suntem poate iubi pe oricine si este cu adevarat open minded cine nu mai are inca de inteles anumite lucruri. Dar eu unul nu imi doresc ca Dumnezeu sa se supere pe acesti oameni care nu ne pot iferi iubire si intelegere ci le doresc sa ceara aceasta putere de la Dumnezeu pentru ca prin ea pot iubi pe oricine
    “Nu va lasati biryuti de ray ci biruiti raul prin bine” citat din epistolele sfantului apostol Pavel nu mai stiu exact care dintre acestea!
    Va imbratisez cu drag!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green