Unde merg elefanții
Aş vrea să vă rog să nu ratați un film anume, pe care eu tocmai l-am văzut la TIFF. Se cheamă “Unde merg elefanții” şi e aproape o comedie, dar și aproape o melodramă, dar mai ales genul ăla de experiență care îți mănâncă limba. Ieși din sală într-o realitate care te deranjează prin simplul fapt că există și că te obligă, la un moment dat, să vorbești, deși ai fi vrut să mai taci.
Nu sunt elefanți în filmul regizat de tandemul Cătălin Rotaru- Gabi Sarga, dar sunt două povești: una despre dragoste, prietenie și coincidențe și una metatextuală, care te scurtcircuitează din când în când, ca spectator, amintindu-ți să nu o crezi de-adevăratelea pe prima.
E scris frumos tare filmul (tot de cei doi regizori), e plin-plin de replici și de momente-spumă, la care se râde în hohote, în timp ce conține, evident, și toate motivele de plâns din lume.
E surprinzător în fiecare milisecundă și, în același timp, te dărâmă prin firesc.
Cam cum ți-ar cumpăra o merdenea o fată pe care abia ai agățat-o (cu o replică cretină!) și ar lua și pentru ea una. Ar mânca-o în tăcere, pășind lângă tine, dar nu ar reuși să o termine și ți-ar da-o, până la urmă, cu cel mai natural gest din lume, să o termini tu. Există această secvență, la începutul filmului, între cei doi protagoniști-adulți, interpretați de Alice Cora Mihalache și Ștefan Mihai.
Și există un protagonist-copil, jucat de unul dintre cei mai talentați copii-actori pe care i-am văzut vreodată. Chimia dintre cele trei personaje care susțin povestea și jocul fiecăruia dintre actori sunt fabuloase, iar fetița Carina Lăpușneanu e imposibil de uitat, odată ce ai văzut-o cinci minute.
“Unde merg elefanții” e filmat ALTFEL, într-un București fără elefanți, care devine el însuși protagonist.
Vă las un trailer care nu promite nici 10% din cât o să vă dea filmul și vă mai rog o dată să nu îl pierdeți:
