chiar: mishto ideea de a avea chilotzi cu monograma!
sa fii sigur ca nu tzi-i incurci cu altzii!
( dar cum s-ar putea asta la …oasele regale? )
shi sa fie preaslavitzi shi la licitatzie bine privitzi cand i-ai scos din garderoba!
shi chiar: cum se ” caseaza” lenjeria regala?
da de ce crezi ca i-=a avut pa ea vreo clipa?
io cred ca erau kilotzii da protocol, care se imbracau festiv la coborarea din avion!
ca shtie toata lumea ca un zbor cu avionu’ poate provoca …emotzii!
shi-atunci ?
de ce sa-tzi mai pui kilotzi ca sa ai ce schimba?
asteptzi intai sa aterizezi!
shi-atunci, ori din graba, ori de fericire ca a ajuns cu bine, a omis sa-i mai imbrace!
sau, n-o fi avut camerista ( sau cum se cheama imbracatoarea regala de kilotzi) care s-o imbrace!
SAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAU,
o fi o chestie de traditzie in peninsula!
Un englez, un irlandez si un scotian joaca golf impreuna cu nevestele. Cand sotia englezului se suie pe o movila de unde trebuia sa loveasca mingea, vantul ii ridica fusta si o lasa in fundul gol.
- Doamne Dumnezeule, dar unde iti sunt chilotii ? – intreaba englezul.
- Nu am avut suficienti bani ca sa imi cumpar, raspunde nevasta.
Jenat, acesta scoate 50 lire si o roaga sa-si cumpere degraba o pereche de chiloti.
Vine randul nevestei irlandezului sa loveasca mingea de pe o movila. Bate vantul, ii ridica fusta, hop, nici asta nu avea chiloti! Sotul sau o intreaba:
- De ce nu ai chiloti pe tine?
- Nu mi-am putut permite cu banii pe care mi-i dai de cheltuiala, ii raspunde scurt sotia.
Tipul scoate 25 de lire din portofel si o trimite sa-si cumpere o pereche de chiloti.
Scena se repeta identic cu sotia scotianului. Nici asta nu avea chiloti pe ea. La care scotianul scoate un pieptene din buzunar si zice:
- Pentru Dumnezeu, du-te si aranjeaza-te un pic!
si pt ca e o noua zi , mai sa iecsxista o iecsxplicatzie!
Cică Făt-Frumos se duce şi el la o mică gargară pe la Ileana Cosânzeana, care devenise nevasta zmeului…
Calul îl întreabă ce o să facă dacă apare zmeu’
Făt-Frumos îi răspunde că imediat ce aude bătăi în uşă, o să sară cu paraşuta pe geam…
Zis şi făcut…Se duce Făt-Frumos la Ileana Cosânzeana, încep ei treaba… iar la un moment dat se aud bătăi în uşă…
Făt-Frumos sare pe geam iar Ileana Cosânzeana deschide uşa… Era calul lui Făt-Frumos:
- Spune-i prostului ăluia că a încurcat paraşuta lui cu sacu’ meu de ovăz!…Cică Făt-Frumos se duce şi el la o mică gargară pe la Ileana Cosânzeana, care devenise nevasta zmeului…
Calul îl întreabă ce o să facă dacă apare zmeu’
Făt-Frumos îi răspunde că imediat ce aude bătăi în uşă, o să sară cu paraşuta pe geam…
Zis şi făcut…Se duce Făt-Frumos la Ileana Cosânzeana, încep ei treaba… iar la un moment dat se aud bătăi în uşă…
Făt-Frumos sare pe geam iar Ileana Cosânzeana deschide uşa… Era calul lui Făt-Frumos:
- Spune-i prostului ăluia că a încurcat paraşuta lui cu sacu’ meu de ovăz!…
Făt Frumos îi zice calului:
- Bă, calule, stai aici pe loc, eu urc în turn la Ileana Cosânzeana, da’ dacă vine zmeul, să sar drept pe tine şi să fugim.
Calul, ce să zică, asta-i misia lui ingrată..
Făt Frumos urcă, după un timp aud ciocănituri la uşă. Făt Frumos se azvârle pe fereastră, Ileana se aranjează, deschide, când colo, la uşă, calul.
- Băi, spune-i lu’ Făt Frumos c-afară plouă, aşa că-l aştept aici.
A treia oară se duce Făt Frumos la Ileana Cosânzeana dar de data asta vrea să meargă la sigur şi îşi ia “chiloţi cu elice”. Calului îi spune:
- Aştepţi cuminte aici, dacă vine Zmeul eu sar pe geam ajung jos cu bine cu ajutorul chiloţilor cu elice şi apoi o luăm la goană să nu ne prindă bestia…
Zis şi făcut Făt-Frumos se duce la Ileana Cosânzeana, trag ei la rame şi deodată se aud bătăi în uşă.
Făt-Frumos sare pe geam Ileana se aranjează şi deschide uşa. Zmeul:
- Miroase a pământean! Cine a fost aici?
- Nimeni, nimeni zice Ileana Cosânzeana.
La care zmeul aruncă o privire împrejur şi zice:
- Da’ chiloţii ăştia cu elice a cui sunt?…A treia oară se duce Făt Frumos la Ileana Cosânzeana dar de data asta vrea să meargă la sigur şi îşi ia “chiloţi cu elice”. Calului îi spune:
- Aştepţi cuminte aici, dacă vine Zmeul eu sar pe geam ajung jos cu bine cu ajutorul chiloţilor cu elice şi apoi o luăm la goană să nu ne prindă bestia…
Zis şi făcut Făt-Frumos se duce la Ileana Cosânzeana, trag ei la rame şi deodată se aud bătăi în uşă.
Făt-Frumos sare pe geam Ileana se aranjează şi deschide uşa. Zmeul:
- Miroase a pământean! Cine a fost aici?
- Nimeni, nimeni zice Ileana Cosânzeana.
La care zmeul aruncă o privire împrejur şi zice:
- Da’ chiloţii ăştia cu elice a cui sunt?…
În anul 780 trăia în Dacia de atunci cel de-al 33-lea decheneu, pe nume Kesarion Breb. Într-un manuscris al cărui autor a fost profesorul Stamate, s-au consemnat viaţa, învăţătura şi povestirile lui Kesarion. Autorul primeşte în cele din urmă acest manuscris din partea profesorului al cărui elev a fost chiar autorul. Profesorul considera lucrarea ca fiind o poveste de dragoste.
În acelaşi an 780, preotul Zamolxis a decis că trebuia să fie schimbat cu cel de-al 33-lea. Acesta avea să fie în cele din urmă Kesarion Breb.
Preotul l-a ales, dar i-a încredinţat o misiune care însemna ca Breb să plece în Egipt. Misiunea era secretă, şi obiectivele ei erau aflarea dacă religia nou apărută, creştinismul, era mai bună sau putea înlocui în vreun fel vechile legi. În aceeaşi măsură, Kesarion a plecat spre Bizanţ deoarece acesta din urmă era sufletul creştinismului.
În călătoria sa de a îndeplini misiunea, Kesarion a fost urmat de un slujitor, un dac creştin. Kesarion Breb a urmat apoi învăţăturile preoţilor iniţiaţi în creştinism.
În anul 787, Kesarion împreună cu slujitorul său au plecat spre marele Bizanţ pentru a pune în aplicare planul bătrânului decheneu. În Bizanţ, Kesarion l-a cunoscut pe episcopul Platon care era foarte apreciat de Irina , împărăteasa şi mama lui Constantin.
Împărăteasa Irina domnea în Bizanţ, unde reuşise să se facă foarte cunoscută prin susţinerea de către aceasta a creştinismului.ea a fost ascultată de popor şi a stabilit creştinismul religia oficială în teritoriu. Pe lângă aceste lucruri, a reuşit să renoveze vechile biserici creştine precum şi icoanele din acestea.
Localitatea încotro Kesarion şi slujitorul lui se îndreptau a fost Amnia. Pe drum ei au poposit la un han de unde au aflat de cuviosul Filaret. Acesta era cunoscut în întregul ţinul pentru bunătatea dar şi sfinţenia acestuia. Kesarion avea de la episcopul Platon un dar pentru cuviosul Filaret; zece măgari încărcaţi cu grâu. La vederea darului, Filaret şi falimia lui s-au bucurat. Însă nu a durat mult bucuria deoarece casa a fost mai târziu încărcată cu cerşetori.
La casa lui Filaret, Kesarion a cunoscut-o pe Maria, nepoata lui Filaret căreia i-a dat să probeze conturul împărătesc, care i s-a potrivit perfect. Astfel Maria a fost dusă la palat spre a fi prezentată lui Constantin şi Irina. Scopul era o întrecer între fete pentru a deveni soţia lui Constantin. Astfel, la palat mai erau încă nouăsprezece fete frumoase de viţă nobilă. Însă acest lucru nu a înpiedicat-o pe Maria de la Amnia să câştige, care, după un lung concurs, a reuşit să ajungă lângă Constantin ca soţie.La nuntă a participat, firesc, şi familia Mariei care, în cele din urmă s-au mutat la curtea înmărătească.
Însă Constantin a fost necredincios soţiei sale dar şi mamei dale împotriva căreia a uneltit. Despre acest plan ştia şi Kesarion Breb care i-a povestit împărătesei Irina, aceasta închizându-l pe fiul ei şi pedepsindu-l. La aflarea ceştii varagii şi paznicii s-au răsculat şi au reuşit să-l elibereze pe Constantin care mai târziu a fost încoronat înlocuind-o pe mama sa, Irina.
Constantin a renegat-o pe soţia lui, Maria, şi s-a căsătorit cu Teodota.
Maria a fost alungată în insula Principelor unde aceasta a fost obligată să se prostitueze, timp în care bunicul ei a murit. Dar Maria a asistat numai la moartea şi priveghiul bunicului ei pentru că soţul ei nu i-a dat voie să se ducă şi la priveghiul bunicii ei.
Dar în tot acest timp, în Bizanţ poporul aflase de nelegiuirile lui Constantin şi l-au detronat în cele din urmă.
Când Kesarion Breb s-a întors în Dacia, Constantin geja îl omorâse pe episcopul Platon la fel ca şi pe Alexie Moseles. Kesarion a aflat despre detronarea lui Constantin dintr-o scrisoare primită în Dacia. Scria cum că fiului lui Irina i-a fost luat locul pe tron de către mama sa care l-a pedepsit. În acest proces, Irina a fost ajutată de varangii şi de popor. Astfel Irina a revenit pe tronul Bizanţului, iar Maria a aflat toate acestea de la un sol trimis la mănăstirea unde aceasta trăia.
Astfel Kesarion Breb devenise ultimul decheneu. El a ieşit pentru a binecuvânta oamenii Daciei, despre care auzise de la slujitorul său, Constantin , că mulţi susţineau ideea ridicării de mănăstiri creştine în Dacia dar că se temeau de forţa slujitorului lui Zamolxis.
În faţa arcadei susţinute de mici coloane duble de la intrarea mănăstirii din Mariabronn, foarte aproape de drum, se afla un castan, odraslă însingurată a sudului, adus odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu trunchi vânjos; coroana sa rotundă se întindea, mângâietoare, deasupra drumului, respirând cu tot pieptul în vânt, iar primăvara, când de jur împrejur totul era înverzit şi până şi nucii mănăstirii înfrunzeau roşietic, tinereşte, el îşi mai lăsa multă vreme aşteptate frunzele, apoi, la vremea celor mai scurte nopţi, împungea, dintre mănunchiurile de frunze, razele mate, alb verzui ale florilor sale exotice, care miroseau atât de pătrunzător, asemenea unei prevestiri neliniştitoare şi grave; şi în octombrie, după ce poamele şi via fuseseră culese, scutura din coroana sa îngălbenită, în vântul de toamnă, fructele ţepoase, care nu apucau a se coace în fiece an, fructe pentru care băieţii din mănăstire se încăierau şi pe care subpriorul Gregor, originar din ţara italică, le prăjea în odaia lui, la focul din cămin. Străin şi delicat, frumosul copac îşi fremăta coroa-na deasupra intrării mănăstirii, un musafir de pe alte meleaguri, cu firea gingaşă, răbdând cu greu frigul, legat, tainică rudenie, cu micile, zveltele coloane împerecheate, de gresie, ale portalului şi cu dantelăria de piatră ce înflorea în arcadele ferestrelor, pe cornişe şi pe stâlpi, iubit de francezi şi de latini, privit cu uimire de băştinaşi, ca un străin ce se afla.
Nu puţine generaţii de elevi ai mănăstirii trecuseră pe sub arborele pripăşit aici din ţări străine; cu tăbliţele la subsuoară, sporovăind, râzând, jucându se şi certându se, desculţi sau încălţaţi, după anotimp, cu o floare în gură, o nucă între dinţi sau un bulgăre de zăpadă în mână. Veneau mereu alţii noi, la câţiva ani chipurile se re înnoiau, cele mai multe semănând între ele: blonde şi cu părul cârlionţat. Unii rămâneau locului, deveneau novici, deveneau călugări, primeau tonsura, purtau rasa şi cingătoarea de frânghie, citeau din cărţi, îi instruiau pe băieţi, îmbătrâneau, mureau. Alţii, după ce le treceau anii de şcoală, erau luaţi acasă de părinţi, în castelele cavalerilor, în casele negustorilor şi meseriaşilor, cutreierau lumea, făcându şi mendrele şi meseriile, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire, bărbaţi în toată firea, îşi aduceau fecioraşii şi i lăsau aici, elevi la cuvioşii părinţi, ridicau privirea spre castan, zâmbind, căzuţi pe gânduri, şi apoi se pier¬deau din nou în lume. În chiliile şi sălile mănăstirii, printre arcadele rotunde, grele, ale ferestrelor şi vânjoasele coloane duble, cinstea şi perfidia, înţelepciunea evangheliilor şi înţelepciunea elinilor, magia albă şi cea neagră, toate înfloreau aici câte puţin, era loc pentru toate; era loc pentru sihăstrie şi mătăniile de penitenţă, ca şi pentru tovărăşie şi trai plăcut; depindea întotdeauna de persoana abatelui şi de curentul dominant al vremii, dacă precumpănea şi stăpânea una sau alta. Mănăstirea devenea vestită şi căutată când pentru exorciştii şi demonologii ei, când pentru muzica ei excelentă, când pentru un sfânt părinte care lecuia şi făcea minuni, când pentru ciorba ei de ştiucă şi pa¬teul de ficat de cerb, fiecare la vremea sa. Şi mereu s a găsit în ceata călugărilor şi elevilor, a celor cuvioşi şi a celor fără ardoare, a celor slăbiţi de post şi a celor mai rotofei, mereu s a găsit printre cei mulţi care veneau, trăiau şi mureau aici, unul singuratic şi deosebit, unul pe care toţi îl iubeau sau de care toţi se temeau, unul care părea ales, unul despre care se mai vorbea încă mult timp după ce contemporanii săi erau daţi uitării.
Şi acum se aflau la mănăstirea Mariabronn doi singuratici şi deosebiţi, unul bătrân şi unul tânăr. Printre fraţii numeroşi al căror roi împânzea dormitoarele, bisericile şi sălile de clasă, se aflau doi, pe care toţi îi ştiau şi îi priveau cu respect. Se afla abatele Daniel, bătrânul, şi elevul Narcis, tânărul, care abia îşi începuse noviciatul, dar care, din pricina darurilor sale deosebite şi împotriva tuturor obiceiurilor vechi, era folosit încă de pe acuma ca dascăl, îndeosebi de elină. Aceştia doi, abatele şi novicele, aveau trecere, erau luaţi în seamă şi trezeau curiozitate, erau admiraţi şi invidiaţi şi, de asemenea, bârfiţi în taină.
Cei mai mulţi îl iubeau pe abate, el nu avea duşmani, era plin de bunătate, de simplitate, de smerenie. Doar învăţaţii mănăstirii amestecau în dragostea lor o notă de condescendenţă, căci abatele Daniel putea fi un sfânt, dar un cărturar nu era nicidecum. Îi era proprie acea simplitate care e însăşi înţelepciunea, dar latineasca lui era modestă, iar elina n o cunoştea defel.
Acei, puţini, care ocazional mai zâmbeau pe seama simplităţii abatelui, erau însă cu atât mai vrăjiţi de Narcis, copilul minune, frumosul adolescent cu elina lui elegantă, cu purtarea sa impecabil de cavalerească, privirea liniştită şi pătrunzătoare, de cugetător, şi cu buzele subţiri, frumos şi sever desenate. Era îndrăgit de cărturari pentru că stăpânea minunat elina; era iubit de toţi ceilalţi, ba unii erau chiar de a dreptul fermecaţi de nobleţea şi de fineţea sa. Erau şi unii care îi luau în nume de rău faptul că era atât de tăcut şi de stăpânit şi avea asemenea maniere de curtean.
Abatele şi novicele îşi purtau fiecare în felul său destinul ales, dominând în felul său şi suferind în felul său. Fiecare dintre cei doi se simţea mai înrudit cu celălalt, mai atras de el decât de tot restul poporului din mănăstire: totuşi nu găseau calea unul spre altul, nu se puteau încălzi, unul alături de celălalt. Abatele îl trata pe tânăr cu cea mai mare atenţie, cu cea mâi mare consideraţie, îi purta de grijă ca unui frate rar, gingaş, poate pretimpuriu pârguit, poate primejduit. Tânărul primea fiece poruncă, fiece sfat, fiece laudă a abatelui cu o ţinută desăvârşită, nu l contra¬zicea vreodată, nu era nicicând supărat şi dacă judecata abatelui despre el era dreaptă şi singurul lui viciu era tru¬fia, atunci ştia să ascundă minunat acest viciu. Nu se putea spune nimic împotriva lui, era desăvârşit, era superior tuturora. Numai că în afară de cărturari, puţini îi deveneau într adevăr prieteni, căci nobleţea sa îl împrejmuia ca un suflu de aer îngheţat.
— Narcis, îi zise abatele după o confesiune, mă recunosc vinovat de o judecată aspră pe seama ta. Adeseori te am socotit trufaş şi poate că astfel te am nedreptăţit. Eşti foarte singur, tinere frate, eşti singuratic, ai admiratori, dar nu prieteni. Tare aş fi vrut să am pricină a te dojeni din când în când, dar nu am pricină. Tare aş fi vrut să fii câteodată necuviincios, cum sunt îndeobşte oamenii tineri, de vârsta ta. Tu însă nu eşti niciodată necuviincios. Uneori sunt îngrijorat din cauza ta, Narcis.
Tânărul îşi ridică ochii întunecoşi spre bătrân.
— Din suflet aş dori să nu vă pricinuiesc griji, milostive părinte. Se prea poate să fiu trufaş, milostive părinte. Vă rog să mă pedepsiţi pentru asta. Eu însumi simt câteodată dorinţa de a mă pedepsi. Trimiteţi mă într o sihăstrie, părinte, sau puneţi mă la treburi grosolane.
— Pentru amândouă eşti prea tânăr, iubite frate, zise abatele. În afară de asta eşti în mod deosebit dotat pentru limbi străine şi pentru gândire, fiule; ar fi o risipă a aces¬tor daruri de la Dumnezeu, dacă te aş pune la treburi in-ferioare. Probabil că vei deveni dascăl şi cărturar. Nu este asta şi dorinţa ta?
— Iertaţi mă, părinte, dar dorinţele mele nu mi sunt încă atât de limpezi. Ştiinţele mă vor încânta întotdeauna, căci cum ar putea altminteri? Dar nu cred că ştiinţele vor fi singura mea preocupare. Şi apoi, nu întotdeauna dorinţele hotărăsc soarta şi menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat.
Abatele luă aminte şi deveni serios. Totuşi, pe chipul său bătrân stăruia un zâmbet, când răspunse:
— În măsura în care am ajuns să cunosc oamenii, cu toţii suntem puţin înclinaţi, mai ales în tinereţe, să confundăm providenţa cu dorinţele noastre. Dar cum tu crezi că ţi cunoşti dinainte chemarea, spune mi un cuvânt în privinţa aceasta. Pentru ce crezi că eşti chemat?
Narcis îşi închise pe jumătate ochii întunecoşi, încât dispărură sub genele lungi, negre. Tăcu.
— Vorbeşte, fiule, îl îndemnă abatele după o lungă aşteptare. Cu voce înceată şi ochii plecaţi Narcis, începu să vorbească.
— Mi se pare a şti, milostive părinte, că înainte de toate sunt chemat către viaţa monahală. Voi deveni călugăr, aşa cred, voi deveni preot, subprior şi poate abate. Nu cred acest lucru pentru că l doresc. Dorinţa mea nu ţinteşte funcţii. Dar ele îmi vor fi impuse.
Tăcură amândoi, vreme îndelungată.
— De ce nutreşti această credinţă? întrebă, şovăind, bătrânul. Ce însuşire a ta, în afară de cărturărie, ar fi cea care se exprimă în această credinţă?
— Este acea însuşire, zise Narcis încet, care mă înzes¬trează cu un simţ pentru firea şi chemarea oamenilor, nu numai pentru ale mele proprii, ci şi pentru ale celorlalţi. Această însuşire mă sileşte să i slujesc pe ceilalţi dominându i. Dacă nu m aş fi născut pentru viaţa monahală, aş fi fost nevoit să devin judecător sau om de stat.
— S ar putea, încuviinţă abatele, dând din cap. Ţi ai încercat asupra unor exemple aptitudinea de a recunoaşte oamenii şi destinul lor?
— Am încercat o.
— Eşti gata să mi dai o pildă?
— Sunt gata.
— Bine. Cum nu aş vrea să pătrund în tainele fraţilor noştri, fără ştirea lor, poate ai vrea să mi spui ce crezi că ştii despre mine, abatele tău Daniel.
Narcis îşi ridică pleoapele şi se uită în ochii abatelui.
— Este porunca voastră, milostive părinte?
— Porunca mea.
— Îmi vine greu să vorbesc, părinte.
— Şi mie mi vine greu să te silesc să vorbeşti, tinere frate. Şi totuşi, o fac. Vorbeşte!
Narcis îşi plecă fruntea şi zise, şoptind:
— Ştiu prea puţin despre dumneavoastră, cinstite părinte. Ştiu că sunteţi un slujitor al lui Dumnezeu, căruia i ar fi mai drag să vegheze caprele sau să tragă clopoţelul într o sihăstrie şi să asculte spovedaniile ţăranilor decât să conducă o mare mănăstire. Ştiu că nutriţi o deosebită dra¬goste faţă de Sfânta Maică a Domnului şi că ei vă rugaţi cel mai des. Uneori vă rugaţi ca elina şi celelalte ştiinţe care se cultivă în această mănăstire să nu devină sminteală şi primejdie pentru sufletele celor daţi în paza voastră. Uneori vă rugaţi ca să nu vă pierdeţi răbdarea faţă de subpriorul Gregor. Uneori vă rugaţi pentru un sfârşit blând. Şi veţi fi, cred eu, ascultat şi veţi avea un sfârşit blând.
Anul e 1968 – Primavara la Praga, Mai 68 in Franta, miscari de strada peste tot in lume. Si regina Angliei, pe asa timpuri poarta si pierde astfel de chiloti.
Nici in baroni sa nu mai ai incredere !!! Eu nici nu voi sa stiu ce-a facut regretatul baron cu chilotii timp de 42 de anisori.
marinake:io creed ca era ca in povestea zanei!
o adaptare la aruncatul pieptanelui, al oglinzii si al sapunului!
a aruncat shi femeia ce-avea la-ndemana: kilotzii imparateshti!
S-a vandut o piesa de lenjerie intima a reginei Victoria.
Se va vinde o piesa de lenjerie intima a reginei Elisabeta.
Nu sare nimeni la licitatie si cu lenjeria intima a printesei Diana?
Un conte (gen Zambra Iosipescu) un duce acolo?
Da’ cand si-a cumparat regina acei chiloti dintr-o butica de pe bulevardul George V – crezi ca a strigat vanzatoarea dupa ea: doamna fetitooo ia chiloti de satin cu monograma si dantelaaa.
Ati cautat pe internet sa aflati ce poama a fost baronul?
Cine e personajul in mana caruia au zacut chilotii?
Zice pe ordinul jartierei “honni soit qui mal y pense” da’ dupa ce cititi ce ispravi facea raposatul Bicske numa’ ganduri la prostii va umbla prin cap.
vorba aia, “cacare regeasca”
Astept licitatia Maria Tereza.M-ar interesa dildo-ul…..pentru masina.Sa-l am acolo.Nu gasesc bate de baseball.
sunt dezamagita!
io shtiam ca chilotzii chiloteaza avioane!
asta sa fie iecsxplicatzia, ca chilotzii au fost gasitzi intr-un avion?
hmm… se vede ca sunt purtati. sunt patati cu albastru
E albastru de metil de la badijonajul amigdalelor
@ik: cam de autobază, dar bună, am râs
de autobaza , nu baga nimeni nimic cu parashute, daca tot au fost gasitzi in avion?
ssst, nu mai faceti atata galagie! vreti sa afle Lia de Romania? ca e in stare sa faca o colecta publica pentru asa ceva …
zana: da lu madama LIA ii trebe chilotzi da vorbitoare de engleza?ca ia sa da ” da Romania”?
sau daca barbac’su e printz din flori, ii trebe shi chilotzi din flori?
Cele doua dungi (galbena si maro) sunt incluse in pret?
Toma: dungile e autografu’!
ca monograma e inclusa!
chiar: mishto ideea de a avea chilotzi cu monograma!
)
sa fii sigur ca nu tzi-i incurci cu altzii!
( dar cum s-ar putea asta la …oasele regale?
shi sa fie preaslavitzi shi la licitatzie bine privitzi cand i-ai scos din garderoba!
shi chiar: cum se ” caseaza” lenjeria regala?
cruelo, io cred ca budigaii regali se autodistrug, asa, ca-n Mission Impossible. astia din poze erau probabil defecti …
Zana: sa fie ” fake”?
clone de chilotzi?
Botezatu ce parere are?
băi, da’ ce-a căutat să-şi scoată chiloţii în avion, io aia nu-nţeleg.
da de ce crezi ca i-=a avut pa ea vreo clipa?
io cred ca erau kilotzii da protocol, care se imbracau festiv la coborarea din avion!
ca shtie toata lumea ca un zbor cu avionu’ poate provoca …emotzii!
shi-atunci ?
de ce sa-tzi mai pui kilotzi ca sa ai ce schimba?
asteptzi intai sa aterizezi!
shi-atunci, ori din graba, ori de fericire ca a ajuns cu bine, a omis sa-i mai imbrace!
sau, n-o fi avut camerista ( sau cum se cheama imbracatoarea regala de kilotzi) care s-o imbrace!
SAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAU,
o fi o chestie de traditzie in peninsula!
Un englez, un irlandez si un scotian joaca golf impreuna cu nevestele. Cand sotia englezului se suie pe o movila de unde trebuia sa loveasca mingea, vantul ii ridica fusta si o lasa in fundul gol.
- Doamne Dumnezeule, dar unde iti sunt chilotii ? – intreaba englezul.
- Nu am avut suficienti bani ca sa imi cumpar, raspunde nevasta.
Jenat, acesta scoate 50 lire si o roaga sa-si cumpere degraba o pereche de chiloti.
Vine randul nevestei irlandezului sa loveasca mingea de pe o movila. Bate vantul, ii ridica fusta, hop, nici asta nu avea chiloti! Sotul sau o intreaba:
- De ce nu ai chiloti pe tine?
- Nu mi-am putut permite cu banii pe care mi-i dai de cheltuiala, ii raspunde scurt sotia.
Tipul scoate 25 de lire din portofel si o trimite sa-si cumpere o pereche de chiloti.
Scena se repeta identic cu sotia scotianului. Nici asta nu avea chiloti pe ea. La care scotianul scoate un pieptene din buzunar si zice:
- Pentru Dumnezeu, du-te si aranjeaza-te un pic!
ma scuzatzi da peninsula!
evident trebe extirpat “pen”ul!
si ramane:
in-SULA!
si pt ca e o noua zi , mai sa iecsxista o iecsxplicatzie!
Cică Făt-Frumos se duce şi el la o mică gargară pe la Ileana Cosânzeana, care devenise nevasta zmeului…
Calul îl întreabă ce o să facă dacă apare zmeu’
Făt-Frumos îi răspunde că imediat ce aude bătăi în uşă, o să sară cu paraşuta pe geam…
Zis şi făcut…Se duce Făt-Frumos la Ileana Cosânzeana, încep ei treaba… iar la un moment dat se aud bătăi în uşă…
Făt-Frumos sare pe geam iar Ileana Cosânzeana deschide uşa… Era calul lui Făt-Frumos:
- Spune-i prostului ăluia că a încurcat paraşuta lui cu sacu’ meu de ovăz!…Cică Făt-Frumos se duce şi el la o mică gargară pe la Ileana Cosânzeana, care devenise nevasta zmeului…
Calul îl întreabă ce o să facă dacă apare zmeu’
Făt-Frumos îi răspunde că imediat ce aude bătăi în uşă, o să sară cu paraşuta pe geam…
Zis şi făcut…Se duce Făt-Frumos la Ileana Cosânzeana, încep ei treaba… iar la un moment dat se aud bătăi în uşă…
Făt-Frumos sare pe geam iar Ileana Cosânzeana deschide uşa… Era calul lui Făt-Frumos:
- Spune-i prostului ăluia că a încurcat paraşuta lui cu sacu’ meu de ovăz!…
Făt Frumos îi zice calului:
- Bă, calule, stai aici pe loc, eu urc în turn la Ileana Cosânzeana, da’ dacă vine zmeul, să sar drept pe tine şi să fugim.
Calul, ce să zică, asta-i misia lui ingrată..
Făt Frumos urcă, după un timp aud ciocănituri la uşă. Făt Frumos se azvârle pe fereastră, Ileana se aranjează, deschide, când colo, la uşă, calul.
- Băi, spune-i lu’ Făt Frumos c-afară plouă, aşa că-l aştept aici.
A treia oară se duce Făt Frumos la Ileana Cosânzeana dar de data asta vrea să meargă la sigur şi îşi ia “chiloţi cu elice”. Calului îi spune:
- Aştepţi cuminte aici, dacă vine Zmeul eu sar pe geam ajung jos cu bine cu ajutorul chiloţilor cu elice şi apoi o luăm la goană să nu ne prindă bestia…
Zis şi făcut Făt-Frumos se duce la Ileana Cosânzeana, trag ei la rame şi deodată se aud bătăi în uşă.
Făt-Frumos sare pe geam Ileana se aranjează şi deschide uşa. Zmeul:
- Miroase a pământean! Cine a fost aici?
- Nimeni, nimeni zice Ileana Cosânzeana.
La care zmeul aruncă o privire împrejur şi zice:
- Da’ chiloţii ăştia cu elice a cui sunt?…A treia oară se duce Făt Frumos la Ileana Cosânzeana dar de data asta vrea să meargă la sigur şi îşi ia “chiloţi cu elice”. Calului îi spune:
- Aştepţi cuminte aici, dacă vine Zmeul eu sar pe geam ajung jos cu bine cu ajutorul chiloţilor cu elice şi apoi o luăm la goană să nu ne prindă bestia…
Zis şi făcut Făt-Frumos se duce la Ileana Cosânzeana, trag ei la rame şi deodată se aud bătăi în uşă.
Făt-Frumos sare pe geam Ileana se aranjează şi deschide uşa. Zmeul:
- Miroase a pământean! Cine a fost aici?
- Nimeni, nimeni zice Ileana Cosânzeana.
La care zmeul aruncă o privire împrejur şi zice:
- Da’ chiloţii ăştia cu elice a cui sunt?…
În anul 780 trăia în Dacia de atunci cel de-al 33-lea decheneu, pe nume Kesarion Breb. Într-un manuscris al cărui autor a fost profesorul Stamate, s-au consemnat viaţa, învăţătura şi povestirile lui Kesarion. Autorul primeşte în cele din urmă acest manuscris din partea profesorului al cărui elev a fost chiar autorul. Profesorul considera lucrarea ca fiind o poveste de dragoste.
În acelaşi an 780, preotul Zamolxis a decis că trebuia să fie schimbat cu cel de-al 33-lea. Acesta avea să fie în cele din urmă Kesarion Breb.
Preotul l-a ales, dar i-a încredinţat o misiune care însemna ca Breb să plece în Egipt. Misiunea era secretă, şi obiectivele ei erau aflarea dacă religia nou apărută, creştinismul, era mai bună sau putea înlocui în vreun fel vechile legi. În aceeaşi măsură, Kesarion a plecat spre Bizanţ deoarece acesta din urmă era sufletul creştinismului.
În călătoria sa de a îndeplini misiunea, Kesarion a fost urmat de un slujitor, un dac creştin. Kesarion Breb a urmat apoi învăţăturile preoţilor iniţiaţi în creştinism.
În anul 787, Kesarion împreună cu slujitorul său au plecat spre marele Bizanţ pentru a pune în aplicare planul bătrânului decheneu. În Bizanţ, Kesarion l-a cunoscut pe episcopul Platon care era foarte apreciat de Irina , împărăteasa şi mama lui Constantin.
Împărăteasa Irina domnea în Bizanţ, unde reuşise să se facă foarte cunoscută prin susţinerea de către aceasta a creştinismului.ea a fost ascultată de popor şi a stabilit creştinismul religia oficială în teritoriu. Pe lângă aceste lucruri, a reuşit să renoveze vechile biserici creştine precum şi icoanele din acestea.
Localitatea încotro Kesarion şi slujitorul lui se îndreptau a fost Amnia. Pe drum ei au poposit la un han de unde au aflat de cuviosul Filaret. Acesta era cunoscut în întregul ţinul pentru bunătatea dar şi sfinţenia acestuia. Kesarion avea de la episcopul Platon un dar pentru cuviosul Filaret; zece măgari încărcaţi cu grâu. La vederea darului, Filaret şi falimia lui s-au bucurat. Însă nu a durat mult bucuria deoarece casa a fost mai târziu încărcată cu cerşetori.
La casa lui Filaret, Kesarion a cunoscut-o pe Maria, nepoata lui Filaret căreia i-a dat să probeze conturul împărătesc, care i s-a potrivit perfect. Astfel Maria a fost dusă la palat spre a fi prezentată lui Constantin şi Irina. Scopul era o întrecer între fete pentru a deveni soţia lui Constantin. Astfel, la palat mai erau încă nouăsprezece fete frumoase de viţă nobilă. Însă acest lucru nu a înpiedicat-o pe Maria de la Amnia să câştige, care, după un lung concurs, a reuşit să ajungă lângă Constantin ca soţie.La nuntă a participat, firesc, şi familia Mariei care, în cele din urmă s-au mutat la curtea înmărătească.
Însă Constantin a fost necredincios soţiei sale dar şi mamei dale împotriva căreia a uneltit. Despre acest plan ştia şi Kesarion Breb care i-a povestit împărătesei Irina, aceasta închizându-l pe fiul ei şi pedepsindu-l. La aflarea ceştii varagii şi paznicii s-au răsculat şi au reuşit să-l elibereze pe Constantin care mai târziu a fost încoronat înlocuind-o pe mama sa, Irina.
Constantin a renegat-o pe soţia lui, Maria, şi s-a căsătorit cu Teodota.
Maria a fost alungată în insula Principelor unde aceasta a fost obligată să se prostitueze, timp în care bunicul ei a murit. Dar Maria a asistat numai la moartea şi priveghiul bunicului ei pentru că soţul ei nu i-a dat voie să se ducă şi la priveghiul bunicii ei.
Dar în tot acest timp, în Bizanţ poporul aflase de nelegiuirile lui Constantin şi l-au detronat în cele din urmă.
Când Kesarion Breb s-a întors în Dacia, Constantin geja îl omorâse pe episcopul Platon la fel ca şi pe Alexie Moseles. Kesarion a aflat despre detronarea lui Constantin dintr-o scrisoare primită în Dacia. Scria cum că fiului lui Irina i-a fost luat locul pe tron de către mama sa care l-a pedepsit. În acest proces, Irina a fost ajutată de varangii şi de popor. Astfel Irina a revenit pe tronul Bizanţului, iar Maria a aflat toate acestea de la un sol trimis la mănăstirea unde aceasta trăia.
Astfel Kesarion Breb devenise ultimul decheneu. El a ieşit pentru a binecuvânta oamenii Daciei, despre care auzise de la slujitorul său, Constantin , că mulţi susţineau ideea ridicării de mănăstiri creştine în Dacia dar că se temeau de forţa slujitorului lui Zamolxis.
În faţa arcadei susţinute de mici coloane duble de la intrarea mănăstirii din Mariabronn, foarte aproape de drum, se afla un castan, odraslă însingurată a sudului, adus odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu trunchi vânjos; coroana sa rotundă se întindea, mângâietoare, deasupra drumului, respirând cu tot pieptul în vânt, iar primăvara, când de jur împrejur totul era înverzit şi până şi nucii mănăstirii înfrunzeau roşietic, tinereşte, el îşi mai lăsa multă vreme aşteptate frunzele, apoi, la vremea celor mai scurte nopţi, împungea, dintre mănunchiurile de frunze, razele mate, alb verzui ale florilor sale exotice, care miroseau atât de pătrunzător, asemenea unei prevestiri neliniştitoare şi grave; şi în octombrie, după ce poamele şi via fuseseră culese, scutura din coroana sa îngălbenită, în vântul de toamnă, fructele ţepoase, care nu apucau a se coace în fiece an, fructe pentru care băieţii din mănăstire se încăierau şi pe care subpriorul Gregor, originar din ţara italică, le prăjea în odaia lui, la focul din cămin. Străin şi delicat, frumosul copac îşi fremăta coroa-na deasupra intrării mănăstirii, un musafir de pe alte meleaguri, cu firea gingaşă, răbdând cu greu frigul, legat, tainică rudenie, cu micile, zveltele coloane împerecheate, de gresie, ale portalului şi cu dantelăria de piatră ce înflorea în arcadele ferestrelor, pe cornişe şi pe stâlpi, iubit de francezi şi de latini, privit cu uimire de băştinaşi, ca un străin ce se afla.
Nu puţine generaţii de elevi ai mănăstirii trecuseră pe sub arborele pripăşit aici din ţări străine; cu tăbliţele la subsuoară, sporovăind, râzând, jucându se şi certându se, desculţi sau încălţaţi, după anotimp, cu o floare în gură, o nucă între dinţi sau un bulgăre de zăpadă în mână. Veneau mereu alţii noi, la câţiva ani chipurile se re înnoiau, cele mai multe semănând între ele: blonde şi cu părul cârlionţat. Unii rămâneau locului, deveneau novici, deveneau călugări, primeau tonsura, purtau rasa şi cingătoarea de frânghie, citeau din cărţi, îi instruiau pe băieţi, îmbătrâneau, mureau. Alţii, după ce le treceau anii de şcoală, erau luaţi acasă de părinţi, în castelele cavalerilor, în casele negustorilor şi meseriaşilor, cutreierau lumea, făcându şi mendrele şi meseriile, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire, bărbaţi în toată firea, îşi aduceau fecioraşii şi i lăsau aici, elevi la cuvioşii părinţi, ridicau privirea spre castan, zâmbind, căzuţi pe gânduri, şi apoi se pier¬deau din nou în lume. În chiliile şi sălile mănăstirii, printre arcadele rotunde, grele, ale ferestrelor şi vânjoasele coloane duble, cinstea şi perfidia, înţelepciunea evangheliilor şi înţelepciunea elinilor, magia albă şi cea neagră, toate înfloreau aici câte puţin, era loc pentru toate; era loc pentru sihăstrie şi mătăniile de penitenţă, ca şi pentru tovărăşie şi trai plăcut; depindea întotdeauna de persoana abatelui şi de curentul dominant al vremii, dacă precumpănea şi stăpânea una sau alta. Mănăstirea devenea vestită şi căutată când pentru exorciştii şi demonologii ei, când pentru muzica ei excelentă, când pentru un sfânt părinte care lecuia şi făcea minuni, când pentru ciorba ei de ştiucă şi pa¬teul de ficat de cerb, fiecare la vremea sa. Şi mereu s a găsit în ceata călugărilor şi elevilor, a celor cuvioşi şi a celor fără ardoare, a celor slăbiţi de post şi a celor mai rotofei, mereu s a găsit printre cei mulţi care veneau, trăiau şi mureau aici, unul singuratic şi deosebit, unul pe care toţi îl iubeau sau de care toţi se temeau, unul care părea ales, unul despre care se mai vorbea încă mult timp după ce contemporanii săi erau daţi uitării.
Şi acum se aflau la mănăstirea Mariabronn doi singuratici şi deosebiţi, unul bătrân şi unul tânăr. Printre fraţii numeroşi al căror roi împânzea dormitoarele, bisericile şi sălile de clasă, se aflau doi, pe care toţi îi ştiau şi îi priveau cu respect. Se afla abatele Daniel, bătrânul, şi elevul Narcis, tânărul, care abia îşi începuse noviciatul, dar care, din pricina darurilor sale deosebite şi împotriva tuturor obiceiurilor vechi, era folosit încă de pe acuma ca dascăl, îndeosebi de elină. Aceştia doi, abatele şi novicele, aveau trecere, erau luaţi în seamă şi trezeau curiozitate, erau admiraţi şi invidiaţi şi, de asemenea, bârfiţi în taină.
Cei mai mulţi îl iubeau pe abate, el nu avea duşmani, era plin de bunătate, de simplitate, de smerenie. Doar învăţaţii mănăstirii amestecau în dragostea lor o notă de condescendenţă, căci abatele Daniel putea fi un sfânt, dar un cărturar nu era nicidecum. Îi era proprie acea simplitate care e însăşi înţelepciunea, dar latineasca lui era modestă, iar elina n o cunoştea defel.
Acei, puţini, care ocazional mai zâmbeau pe seama simplităţii abatelui, erau însă cu atât mai vrăjiţi de Narcis, copilul minune, frumosul adolescent cu elina lui elegantă, cu purtarea sa impecabil de cavalerească, privirea liniştită şi pătrunzătoare, de cugetător, şi cu buzele subţiri, frumos şi sever desenate. Era îndrăgit de cărturari pentru că stăpânea minunat elina; era iubit de toţi ceilalţi, ba unii erau chiar de a dreptul fermecaţi de nobleţea şi de fineţea sa. Erau şi unii care îi luau în nume de rău faptul că era atât de tăcut şi de stăpânit şi avea asemenea maniere de curtean.
Abatele şi novicele îşi purtau fiecare în felul său destinul ales, dominând în felul său şi suferind în felul său. Fiecare dintre cei doi se simţea mai înrudit cu celălalt, mai atras de el decât de tot restul poporului din mănăstire: totuşi nu găseau calea unul spre altul, nu se puteau încălzi, unul alături de celălalt. Abatele îl trata pe tânăr cu cea mai mare atenţie, cu cea mâi mare consideraţie, îi purta de grijă ca unui frate rar, gingaş, poate pretimpuriu pârguit, poate primejduit. Tânărul primea fiece poruncă, fiece sfat, fiece laudă a abatelui cu o ţinută desăvârşită, nu l contra¬zicea vreodată, nu era nicicând supărat şi dacă judecata abatelui despre el era dreaptă şi singurul lui viciu era tru¬fia, atunci ştia să ascundă minunat acest viciu. Nu se putea spune nimic împotriva lui, era desăvârşit, era superior tuturora. Numai că în afară de cărturari, puţini îi deveneau într adevăr prieteni, căci nobleţea sa îl împrejmuia ca un suflu de aer îngheţat.
— Narcis, îi zise abatele după o confesiune, mă recunosc vinovat de o judecată aspră pe seama ta. Adeseori te am socotit trufaş şi poate că astfel te am nedreptăţit. Eşti foarte singur, tinere frate, eşti singuratic, ai admiratori, dar nu prieteni. Tare aş fi vrut să am pricină a te dojeni din când în când, dar nu am pricină. Tare aş fi vrut să fii câteodată necuviincios, cum sunt îndeobşte oamenii tineri, de vârsta ta. Tu însă nu eşti niciodată necuviincios. Uneori sunt îngrijorat din cauza ta, Narcis.
Tânărul îşi ridică ochii întunecoşi spre bătrân.
— Din suflet aş dori să nu vă pricinuiesc griji, milostive părinte. Se prea poate să fiu trufaş, milostive părinte. Vă rog să mă pedepsiţi pentru asta. Eu însumi simt câteodată dorinţa de a mă pedepsi. Trimiteţi mă într o sihăstrie, părinte, sau puneţi mă la treburi grosolane.
— Pentru amândouă eşti prea tânăr, iubite frate, zise abatele. În afară de asta eşti în mod deosebit dotat pentru limbi străine şi pentru gândire, fiule; ar fi o risipă a aces¬tor daruri de la Dumnezeu, dacă te aş pune la treburi in-ferioare. Probabil că vei deveni dascăl şi cărturar. Nu este asta şi dorinţa ta?
— Iertaţi mă, părinte, dar dorinţele mele nu mi sunt încă atât de limpezi. Ştiinţele mă vor încânta întotdeauna, căci cum ar putea altminteri? Dar nu cred că ştiinţele vor fi singura mea preocupare. Şi apoi, nu întotdeauna dorinţele hotărăsc soarta şi menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat.
Abatele luă aminte şi deveni serios. Totuşi, pe chipul său bătrân stăruia un zâmbet, când răspunse:
— În măsura în care am ajuns să cunosc oamenii, cu toţii suntem puţin înclinaţi, mai ales în tinereţe, să confundăm providenţa cu dorinţele noastre. Dar cum tu crezi că ţi cunoşti dinainte chemarea, spune mi un cuvânt în privinţa aceasta. Pentru ce crezi că eşti chemat?
Narcis îşi închise pe jumătate ochii întunecoşi, încât dispărură sub genele lungi, negre. Tăcu.
— Vorbeşte, fiule, îl îndemnă abatele după o lungă aşteptare. Cu voce înceată şi ochii plecaţi Narcis, începu să vorbească.
— Mi se pare a şti, milostive părinte, că înainte de toate sunt chemat către viaţa monahală. Voi deveni călugăr, aşa cred, voi deveni preot, subprior şi poate abate. Nu cred acest lucru pentru că l doresc. Dorinţa mea nu ţinteşte funcţii. Dar ele îmi vor fi impuse.
Tăcură amândoi, vreme îndelungată.
— De ce nutreşti această credinţă? întrebă, şovăind, bătrânul. Ce însuşire a ta, în afară de cărturărie, ar fi cea care se exprimă în această credinţă?
— Este acea însuşire, zise Narcis încet, care mă înzes¬trează cu un simţ pentru firea şi chemarea oamenilor, nu numai pentru ale mele proprii, ci şi pentru ale celorlalţi. Această însuşire mă sileşte să i slujesc pe ceilalţi dominându i. Dacă nu m aş fi născut pentru viaţa monahală, aş fi fost nevoit să devin judecător sau om de stat.
— S ar putea, încuviinţă abatele, dând din cap. Ţi ai încercat asupra unor exemple aptitudinea de a recunoaşte oamenii şi destinul lor?
— Am încercat o.
— Eşti gata să mi dai o pildă?
— Sunt gata.
— Bine. Cum nu aş vrea să pătrund în tainele fraţilor noştri, fără ştirea lor, poate ai vrea să mi spui ce crezi că ştii despre mine, abatele tău Daniel.
Narcis îşi ridică pleoapele şi se uită în ochii abatelui.
— Este porunca voastră, milostive părinte?
— Porunca mea.
— Îmi vine greu să vorbesc, părinte.
— Şi mie mi vine greu să te silesc să vorbeşti, tinere frate. Şi totuşi, o fac. Vorbeşte!
Narcis îşi plecă fruntea şi zise, şoptind:
— Ştiu prea puţin despre dumneavoastră, cinstite părinte. Ştiu că sunteţi un slujitor al lui Dumnezeu, căruia i ar fi mai drag să vegheze caprele sau să tragă clopoţelul într o sihăstrie şi să asculte spovedaniile ţăranilor decât să conducă o mare mănăstire. Ştiu că nutriţi o deosebită dra¬goste faţă de Sfânta Maică a Domnului şi că ei vă rugaţi cel mai des. Uneori vă rugaţi ca elina şi celelalte ştiinţe care se cultivă în această mănăstire să nu devină sminteală şi primejdie pentru sufletele celor daţi în paza voastră. Uneori vă rugaţi ca să nu vă pierdeţi răbdarea faţă de subpriorul Gregor. Uneori vă rugaţi pentru un sfârşit blând. Şi veţi fi, cred eu, ascultat şi veţi avea un sfârşit blând.
Roberto meritzi cafea!
muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulta!
@Simona – Pune o perspectiva:
Anul e 1968 – Primavara la Praga, Mai 68 in Franta, miscari de strada peste tot in lume. Si regina Angliei, pe asa timpuri poarta si pierde astfel de chiloti.
Nici in baroni sa nu mai ai incredere !!! Eu nici nu voi sa stiu ce-a facut regretatul baron cu chilotii timp de 42 de anisori.
simona: si sa nu uitam , in semn de omagiu:
da chilotzii doamna, chilotzii?
cat e chilotzii?
scump, doamna, scump!
dincolo era mai ieftin!
marinake:io creed ca era ca in povestea zanei!
o adaptare la aruncatul pieptanelui, al oglinzii si al sapunului!
a aruncat shi femeia ce-avea la-ndemana: kilotzii imparateshti!
S-a vandut o piesa de lenjerie intima a reginei Victoria.
Se va vinde o piesa de lenjerie intima a reginei Elisabeta.
Nu sare nimeni la licitatie si cu lenjeria intima a printesei Diana?
Un conte (gen Zambra Iosipescu) un duce acolo?
Da’ cand si-a cumparat regina acei chiloti dintr-o butica de pe bulevardul George V – crezi ca a strigat vanzatoarea dupa ea: doamna fetitooo ia chiloti de satin cu monograma si dantelaaa.
Marinake: greshit!
niciodata regina n-a cumparat!
sunt facutzi pe comanda, de croitorul regal!sa vedeeee ca n-ai…stofa!
Or fi pe comanda dar croitoru’ in general nu face chiloti bre! Lenjereasa ii face. Daca ma uit dupa cum arata poate ca i-a facut totusi croitorul.
Ati cautat pe internet sa aflati ce poama a fost baronul?
Cine e personajul in mana caruia au zacut chilotii?
Zice pe ordinul jartierei “honni soit qui mal y pense” da’ dupa ce cititi ce ispravi facea raposatul Bicske numa’ ganduri la prostii va umbla prin cap.
eu aştept licitaţia cu slipul elenei, cel purtat în fotografiile celebre, de la plajă, avînd brodată emblema primăriei capitalei.
cel mai potent site, din romania: http://www.koyos.ro/. o fi ştiind regina ceva?
O ardea cu “stuardul” in avion
hoasca batrana 
dezamagitor.sa nu vezi tu macar un diamant acolo! parerea mea ca nu-s chiloti de regina.
@Marius D: Bine ca nu a ars-o cu pilotul…