Fantoma salopetei bleumarin
Nu înţeleg de ce criza s-a oficializat de-abia acum. Eu o trăiesc de când m-am născut. Sau, hai, de pe la 8 ani, când am conştientizat că sunt fată, că una dintre raţiunile de a exista ale fetelor e să se îmbrace frumos şi că e absolut imposibil să te-mbraci frumos atunci când nu ai cu ce.
Am o prietenă care, bebeluş fiind, avea o garderobă fabuloasă. Maică-sa îi cumpăra atât de multe hăinuţe încât era nevoită, atunci când o scotea la plimbare, să se oprească din când în când să i le schimbe, ca să poată arăta lumii cât mai multe, înainte să devină prea mici. Era un fel de Ramona Bădescu pe scena Cerbului de aur, la fiecare ieşire în public, cu diferenţa că stilista ei nu punea accentul pe decolteu şi scoaterea în evidenţă a feselor, ci pe volănaşe, fundiţe şi dantele. Acum e, evident, fashionistă, însă nu-şi cumpără multe haine. Ar fi în stare să-şi pună şi-o găleată cu mop în cap dacă aşa s-a stabilit pe podiumurile de la Paris, dar nu şi-ar cumpăra mai multe găleţi. Una singură, de calitate, i-ar fi de ajuns. Accentul nu se pune pe “mult”, ci pe trendy.
La mine, lucrurile s-au întâmplat altfel. Săraci fiind, ai mei nu mă puteau aborda ca pe Ramona Bădescu. Aveam haine puţine. Când am mai crescut, am descoperit că erau şi urâţele. Sau, în orice caz, departe de ce mi-ar fi plăcut mie. Zadarnic am încercat să-i conving că aş prefera să fiu consultată înainte de orice achiziţie, la fel cum zadarnice au fost toate încercările de a-i convinge că nu vreau să fiu tunsă băieţeşte. Fiecare excursie la frizer se lăsa cu lacrimi (o dată, a vărsat şi frizeriţa câteva, din solidaritate, riscând s-o tundă taică-meu şi pe ea) şi fiecare hăinuţă nouă era o dezamăgire.
Prin clasa a VI-a am început să mai capăt dreptul la o opinie. Mi-am lăsat părul să crească, însă hainele, chiar dacă erau uneori alese de mine, tot puţine erau.
Revoluţia m-a prins cu şifonierul gol. Când am aflat că s-au desfiinţat uniformele, mi s-a făcut rău. Era iarnă şi nu aveam “de bună” decât o salopetă groasă de fâş pe care o uram. Îmi făcuse taică-meu o surpriză neplăcută, aducându-mi-o într-o zi. Dacă aş fi avut de ales între ea şi Ceauşescu, Ceauşescu ar fi fost acum un bătrânel vioi de 91 de ani, iar chimia n-ar fi rămas orfană de un savant de renume mondial. Dar n-am avut de ales. În uniformă, nu puteam continua să merg la şcoală, fiindcă aş fi arătat ca de pe altă planetă, aşa că, în timp ce mai toţi colegii îşi etalau fericiţi blugii, am purces a căra după mine o stimă de sine tot mai aproape de moarte, pe zi ce trecea. Pe mine, căram oribila salopetă. Nu era doar urâtă, ci şi groasă şi grea. Şi fâşâia înfiorător. Am scăpat de ea, după o vreme, când mi-a cumpărat tata dintr-un talcioc primii blugi, dar fantoma ei grasă şi bleumarin, cu două dunguţe albe şi una grena, pe piept, mă urmăreşte şi azi.
Nu mă cafteşte şi nu-mi fură telefonul din buzunar, ca alea de la OTV, dar îşi face simţită prezenţa de fâş când mă aflu în preajma anumitor magazine. Mă împinge uşor înăuntru, îmi pune în braţe rochii şi fuste, după care mă conduce cu fermitate la casă. Nici măcar nu face cinste, mi le cumpără pe banii mei. Aşa am ajuns să deţin două dulapuri burduşite de haine, dintre care pe unele nici măcar nu mai ştiu că le am, fiindcă nu le-am folosit niciodată.
Fantoma salopetei bleumarin mai apare, în fiecare dimineaţă, fix în momentul în care încerc să mă decid cu ce să mă-mbrac. Scoate limba la mine, dintre umeraşe, după care îşi extrage fâşâind trupul gras din şifonier. Se aşează, picior peste picior, pe un fotoliu imaginar, îşi aprinde o ţigară bleumarin, îmi suflă fumul în ochi şi îmi face rânjind semn din cap: “Hai, îmbracă-te!”. Mă îmbrac, apoi îi cer tacit aprobarea. “Nţţ, nasol!”. Mai încerc o variantă. “Beahh!”. Pe la a patra, cedez eu nervos şi o dau afară din cameră. Iese, scârbită, târşâindu-şi picioarele bleumarin, nu înainte de a-mi arunca un “Tu nu vezi că n-ai deloc cu ce să te-mbraci? Mai cumpără-ţi şi tu o haină, ce naiba…”. Partea nasoală e că chiar are dreptate! Nu am cu ce să mă îmbrac! Chiar nu am! Trebuie neapărat să-mi mai cumpăr câte ceva, că aşa nu se mai poate!
Din Almanahul Academiei Caţavencu, 2009
Am incercat sentimentul, numai ca nu era o salopeta albastra, erau niste pantofi din piele.
Abia scapasem , sa-mi dai banii de terapie inapoi 😥 😥 😥
i feel your pain, aveam o salopeta albastra de ski cu cateva dungulite rosii….. *le sigh*
eu am terminat liceul in opsopt da si io am fost traumatizata, si io, si io! pai pana mi s-a dat dreptul la opinie in materie de moda a trebuit sa port tot felu de oripilaturi pe care mi le facea croitoreasa la indicatiile lu mama. care are o obsesie cu vestutele si plastronasele si dantelutele. bai, imi strica naibii tot chefu de a avea o haina noua. si acum o face, da pe banii mei.
obsesii cu freza avea un fost prieten de-al meu. nu ma lasa sa ma tund decat intr-un anumit fel 🙄 inutil de spus ca dupa ce l-am trimis acasa la ma-sa mi-am lasat parul lung.
si nici eu n-am suficiente haine. oare si lemnu intra la apa?
ai ramas cu ceva sechele.
Înţeleg de aici că tu i-ai mazzat pe soţii Ceauşescu. Ai cumva barbă colilie şi privire transcedentală?
În altă ordine de idei, 2 sugestii:
1- Cumpără următoarele ţoale chiar de la tine, din fundul dulapului, din alea de care nu mai şti.
2- Pune-ţi soţul să stea cu spatele la tine şi întreabă-l cu ce eşti îmbrăcată. Dacă-şi merită numele de soţ, se admit maxim zero răspunsuri corecte.
Săraca fantomă… fuma și-n timpul vieții?
pe asta ai mai publicat-o o dată
unde, frate, in afara de almanah?
foarte misto scris. eu am suferit ca nu-mi luau ai mei pepsi. doar sifoane, pe care tot eu trebuia sa le duc la umplut
Nu-ti imaginez ce bine te inteleg. La mine erau niste cizme oribile din linoleum negru,tapene si labartoase.Si bocaneau,o minune pe coridoarele liceului…
Nu-i vorba,se potriveau de minune cu cele doua fuste si 3 bluze din inventar.
Acum,am o gramada de pantofi,moi si buni,si fiecare razbuna cate o clipa din cele in care as fi preferat sa plec desculta iarna la scoala.
miki, io primeam pepsi. cam o data pe an. decat ca mie nu-mi plac bauturile cu bule. adica alea carbonatate, pe intelesu romanului normal. mi se parea un fel de pedeapsa ca trebuia sa beau apa minerala cand mergeam la mare. urlam ca nu beau ca mi se suie bulele in nas. pepsiu il beau ai mei. apa o scuipam singura.
La faza cu tunsu’ te inteleg perfect.
Pana la 6 ani, aproape ca ma radeau in cap – aveau o obsesie ca altfel n-o sa am par des si frumos.
Dupa 6 ani, am trecut la stilul ‘ Mireille Mathieu s-a intalnit pe intuneric cu fata lui KimIr Sen’. Nici macar nu ma duceau la frizer, ca le era frica de scene in public, ma tundea mama. Pe un scaun de bucatarie, cu un servet legat la gat.
Cea mai nasoala era chestia cu bretonul – ma punea sa inchid ochii si il tot ajusta, pana cand aveam bretonul pe unde se termina suvita lui Base. Da’ macar aveam o frunte foarte inalta.
din solidaritate… Pentru a scapa de obsesii noi ne-am facut un magazin! 🙂
Cu fantoma asta ma lupt si eu, dar se itzeste de unde nu te-astepti. Intr-o noapte, buimaca, intr somn si realitate, butonam televizorul. Si dau la 0tv unde niste tantici isi dadeau cu parerea despre Elodia. Una zice ca Elodia avea multe haine si pantofi. Cam cite? intreaba un distins invitat. Pai sa fie asa, ca la vro 25 de perechi de pantofi.
Phoaaaaa…eu am un dulap intreg numai cu pantofi. M-a uns pe matze. Am adormit linistita.
te asteptam cu o povestire la fel de frumoasa despre fantoma pantofilor (sau a “tenisilor chinezesti”) pe care i-ai purtat pana s-au gaurit talpile 🙂
Aoleu, de la faza cu tunsu’ am niste chestii nerezolvate si in ziua de azi, motiv pt care mi-am lasat parul foarte lung, am o tona de sampoane, fixative, spume si balsamuri in baie, si chiar daca nu am bani, tot ma duc la coafor cam la o saptamana. Mama ma tundea acasa, si nu prea le avea la capitolul asta. La lipsa ei de talent se adauga si faptul ca eu incercam cu disperare sa scap, asa ca ieseau niste prasile prin capul meu…. Salopeta mea de fas era rosie ! La ea, ai mei asortau obligatoriu o caciula gen cosmonaut, cu gat, pe aia o uram mai mult decat pe salopeta, really, 😆 am si taiat-o o data cu foarfeca intr-o parte , ca sa scap de ea.
si pe mine ma tundeau scurt pe motiv ca aveam parul pisicos. apoi am luat paduchi si ca sa scap mai usor de ei, m-au trimis de rusine singura la frizer, care nu stia sa tunda decat periuta. ala a fost apogeul terorii din copilarie in materie de hairstyle.
sufeream ca purtam blugi sau raiati largi, dar ca itarii la glezna, asta pe sub uniforma. nu se poate ceva mai oribil. am vazut ca acum sunt la moda.
am avut insa noroc ca am intrat in lumea domnisoarelor destul de devreme, ceea ce i-a zguduit putin pe ai mei. asa ca am trecut la blugi drepti, poate si evazati si mi-am lasat parul sa creasca vreo 6 ani. tot nu aveam multe haine, insa cand alegeam o pereche de blugi era cel mai important lucru pt ca stiam ca o sa raman cu ea multa vreme.
hmm…eu aveam 3 salopete: una era verde inchis, alta verde deschis, si una kaki. mi-au placut la nebunie, asa incat pana pe la 17-18 ani am purtat multe alte salopete.
pe mine nu ma lasau sa ma tunddddd…..pana printr-a xi-a cand m-am tuns si frizat cu tepi, gel si fixativ. ce vremuri…
Salopeta mea era verde. Cateodata, eram pusa sa stau cu ea si in casa (na, la bloc adica) ca era friiiiiiiig cand se lua gazul iarna iar de caldura in calorifere nu e cazul sa pomenim. 😥
Frumooos paragraful final 🙂
Pft, eu am fost traumatizata de parul lung. Il aveam pana la fese si cand ma pieptana maica-mea era teroare, groaza si mister. Teroare era pe mine, groaza pe maica-mea ca o sa urlu si misterul… cum reusea sa ma traga atat de tare de par, cand taica-meu nu ma tragea deloc atunci cand apuca el sa ma pieptene. Si mai avea maica-mea o obsesie: sa imi puna in codite cele mai mari si mai pufoase fundite. Drept pentru care, in clasa a VII-a m-am dus la coafor cu o vecina de varsta maica-mi dar mai liberala in gandire, am taiat coada (pe care maica-mea o pastreaza cu sfintenie in dulapul cu lucruri ce se utilizeaza doar de sarbatori) si din ce a ramas mi-am facut un Bob :). In ziua de azi sunt tunsa periuta! Si ma simt atat de bine!
Nici eu nu am avut multe haine si, evident, erau urate. Dar tragedia era la chiloti si sosete, ca nu aveam decat vreo trei perechi din fiecare, pe care mi le spala maica-mea de mana sa iau in fiecare zi altele curate.
Rezultatul: nici in ziua de azi nu am haine frumoase si nici zeci de perechi de pantofi, dar am cate un sertar de 1 metru 20 pe 50 cm pline. Unul cu chiloti, altul cu sosete. Sic!
Simona…
Am zambit trist …
Scrii real, lucid si ai acea subiectivitate obiectiva, pe care o gasesc si regasesc atat de rar.
Simona, ce spui tu e din grabă & neatenţie. Absolut scuzabil. Problema devine jenibilă atunci când meltenii se iau unii după alţii şi iese altceva. Cazul celebrelor etichete cu care vin costumele bărbăteşti “de firmă” pe mâneca stângă.
http://www.sby.ro/eticheta-de-pe-maneca-costumului.html
Articolul tău mi-a aprins becul unor trăiri foarte recente pe tema din link.