“Astăzi, kimonoul este purtat cu chiloți…”

SmartWC-uri cu jet de apă dual core, pentru a fi sigur că ai terminat cu succes procesul defecației. 🙂

PS: Prințesa sunetelor, lmao.

Cine-a stat să scrie toate astea e nebun la cap 😆 😆

teza de doctorat, frate 😆

Andrei Plesu are dreptate………..
“Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.

Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate.

Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea…”

Dincolo de asta, eu consider normale textele astea. Sunt un fel de ghid de integrare.
In japonia este o comunitate de romani ( si romance ) care au nevoie de asa ghid, sa il citeasca din avion, uinainte de aterizare; dureaza mult timp pana ajung sa invete limba, iar un manual de folosinta in japoneza scris langa aceste butoane nu le va ajuta.

Exista povesti amuzante printre cei care au fost prima data in Japonia, si s-au trezit in toalete cu functie dubla, si de bideu.

Am citit întreg articolul de pe Wikipedia. Mi s-a părut fascinant, nu am râs deloc. Am mai citit despre subiect, dar niciodată atât de amănunţit. Remarc totuşi o mică scăpare a articolului, privind toaletele publice japoneze: jocurile video pentru pisoar. Controlerul jocului: jetul.

Partea cu “kimonoul este purtat cu chiloţi”… mi-a trezit câteva amintiri:

– dacă vedeţi ţigănci tradiţionale, cu fuste lungi, multicolore, nu-i o raritate să le vedeţi urinând pe stradă, din picioare. Se opresc sau îşi încetinesc deplasarea, îşi îndepărtează puţin picioarele şi îi dau drumul. Nu îşi ridică deloc fusta, dar aceasta are de regulă o palmă distanţă de la nivelul asfaltului şi vezi cum curge lichidul pe mijloc, se mai prelinge pe picioare, pe fustă, dar nu pare să le deranjeze. Chiar dacă ar curge perfect tot n-ar fi vreo diferenţă deoarece stropeşte.

– am citit pe undeva legat de istoria jucăriilor erotice că femeile japoneze aveau încă din secolele trecute penisuri sculptate din fildeş. Le considerau ca fiind “tot ce are mai bun un bărbat, fără nimic din defectele lui” sau ceva în genul. Între timp şi aceste jucării au evoluat, s-au răspândit, s-au diversificat. De exemplu strap-on pentru femeile care vor să se joace ca şi când ar dispune de un asemenea organ. Sau, şi aici doream să ajung de la început, dispozitive ajutătoare pentru femeile care doresc să urineze din picioare (altele decât ţigăncile), ca de exemplu Go Girl – female urination device. Mai sunt şi alte variante, le vedeţi mai jos pe pagina de pe Amazon, la produse similare.

Sustin portul lenjeriei intime, atat pt femei, cat si pt barbati, indiferent de continent 🙂

Pentru a te sterge la cur fie cu apa fie cu hartie e nevoie de explicatii de 15000 de pagini, cu multe adjective si comparatii. Cineva, pe lumea asta, trebuie sa-si fi facut si-un doctorat pe tema asta…