Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

“Not even Santa Claus” sau povestea Alinei, pentru care nu există uși închise

V-am povestit acum ceva vreme despre Monica Grigore, care își câștigă existența într-o bancă, dar își cheltuiește tot timpul liber, ajutând bolnavi de cancer să obțină o a doua opinie pe partea de anatomopatologie, opinie care, de multe ori, duce nu doar la schimbarea tratamentului pacienților, ci și la schimbarea șansei lor la viață. În bine.

Vestea bună e mai există și alte zâne, care, la fel ca Monica, ajută oamenii cu probleme medicale grave. De mult vreau să vă spun povestea Alinei Vasea, fondatoarea ONG-ului Dăruiește Aripi din Constanța, dar nu prea am știut cum s-o fac, fiindcă Alina face lucruri de nepovestit și e în stare să rezolve lucruri de nerezolvat, cu deadline-uri imposibil de respectat, și aliniind oameni imposibil de aliniat. Așa că am profitat de faptul că Monica și Alina sunt ca surorile și am rugat-o pe Monica să scrie povestea prietenei ei. Eu vă zic doar, cu vorbele Alinei, cum a început ea să lucreze ca voluntar și să ajute oameni:

“În ianurie 2010, băiețelul meu, atunci în vârstă de 10 luni, a fost suspectat de HIV… M-au internat… În prima noapte, până să se infirme boala, atunci când speranța unei vești bune mă depășise deja, atunci când răscrucea drumurilor era mai vizibilă ca oricând, când frica supremă mă cuprindea, simțeam că e timpul să scot Asul din mâneca și să îl folosesc… Dar ce AS?? De data asta, nu aveam niciun AS. Punct. În nicio altă situație nu I-aș fi promis lui Dumnezeu atât de hotărâtă, că, dacă o să mă ajute, o să fac ceva. Nu știam ce o să fac, dar îl imploram să mă ajute, eram disperată… S-a infirmat HIV ul, am plecat acasă, I-am multumit zâmbind…

 Peste o vreme, aflu despre Tony, un băiețel din Constanța, că are cancer. I-am scris unui medic român cardiolog din Germania, Tejas Alexander (auzisem de el de la „Dansez pentru tine”), să mă îndrume către un oncolog pediatru, să cer o altă opinie vizavi de tratamentul băiatului. M-a direcționat către Bonn, am găsit aici un alt medic inimos, Dr. Koeksal Muemtaz (MEDICLIN BONN), care m-a ajutat să îl duc pe Tony în Germania. M-am informat despre metodele prin care statul poate fi obligat să plătească tratamentele în strainate, atunci când el nu poate asigura asta în România. Am descoperit AMERICA: formularul E112 (astăzi, S2)!!! L-am obținut pentru Tony. Simplu. Știam legea. Muream cu ei de gât, dacă nu o respectau.

Mi-a plăcut foarte mult această experiență. A ieșit foarte bine. Mai voiam cazuri. Auzisem că mai sunt astfel de „exemplare” care se luptă necondiționat pentru copii bolnavi, în special de cancer, și le-am scris, să mă primescă cu ele, să rezolvăm cazuri. Este vorba de Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață. M-au chemat, am învățat multe de la ele, am intrat într-o lume nouă, cu îndeletniciri care satisfacții la care nu m-am gândit vreodată.

Tot aici am cunoscut-o și pe Monica, tot aici l-am cunoscut și pe Vlad, pe Bianca, tot aici sunt oamenii fără de care eu nu pot continua”.

 Frumos început de poveste, nu-i așa? Acum predau tastatura Monicăi, care nu doar că e un om cu suflet de aur, dar știe și să scrie foarte frumos.

foto alina

Monica Grigore despre Alina Vasea (în foto):

“Am auzit-o prima oară in 2011, seara, de Paști. Vorbea repede, cu tonul ridicat – să acopere vocile de copii care se auzeau pe lângă ea şi vocea fiică-mii, care ţipa pe lângă mine. Consiliam familia unei fetiţe cu o formă severă de scolioză, Denisa. Alina mă suna să îmi spună că mă poate ajuta – ştia o clinică în Germania specializată în chirurgie spinală şi un chirurg extraordinar care făcea acolo minuni pentru copiii cu scolioză.

Am terminat discuţia telefonică năucită – de Paşti, în timp ce amândoi copiii ei aveau varicelă și ţipau pe langă ea, ea trimitea mailuri și dădea telefoane, pentru că aflase că există un copil pe care l-ar putea ajuta. După, i-am scris un mail scurt, să o întreb dacă se căsătoreşte cu mine. A acceptat.  🙂

Două luni mai târziu, am reuşit să ne şi vedem. În aeroportul din Timișoara, înconjurate de gardieni care ţipau la ea. Alina venea din Germania, o dusese pe Denisa noastră cu scolioză la clinica minunată, unde chirurgul botezat de noi între timp „Lord of the spine” acceptase să o opereze. La întoarcerea în ţară, zborul avea escală la Timişoara, eu asteptam, sperând să o vad măcar prin geamuri, de la distanţă. Încă nu ştiam că nu există uşă prin care ea să nu poată trece, nici paznici care să îi poată sta în drum. Evident, a ţâşnit printre uşi spre mine, cu toată paza după ea.

După o săptămână eram la Constanţa, la ea acasă. Imediat după ce am ajuns, a murit tatăl ei. Rapid, șocant, în câteva minute. Eu, mută. Ea, plângând, îşi tot amintea: “Sună acum translatoarea, mâine are Denisa programare la cardiolog. Sună secretara clinicii, sună medicul, trimite hârtia aia, cere hârtia cealaltă”. M-am gândit că e şocul atât de mare, încât nu realizează încă ce se întâmplă – doar aşa îmi puteam explica coerenţa ei în momentele alea, faptul că la câteva ore după ce îşi pierduse tatăl, printre suspine, ea îmi dicta mie tot ce am de făcut, astfel încât testele necesare pentru ca Denisa sa fie operată în Germania să se facă când trebuie, cum trebuie.

Aveam să înţeleg mai târziu că nu şocul o ajuta să funcţioneze, pur și simplu aşa e ea. “Ca o furtună”, am spus eu atunci. “Ca o vară”, a spus mult mai bine Ciprian, un copil luminat pentru a cărui viaţă a căutat ea soluţii în toată lumea asta. Exact aşa e, ca o vară (ştiu, alarmă de sunet de harpă şi de privighetori 😛 ).

După ce Denisa a fost operată cu succes, Alina a plecat cu înca trei fetiţe spre aceeaşi clinică. Toate trei au fost operate de „Lord of the spine”. Doua dintre ele erau în plasament, crescute de asistente maternale.

Aşa a plecat spre clinică una dintre cele trei fetiţe:

scolioza 1

Aşa s-a întors:

scolioza 2

A continuat să însoțească copii cu scolioză în Germania, a stat cu ei în prima zi, cât era nevoie de ea, la internare, pentru traduceri, întocmit documente etc. Menține relația dintre familii și clinică, consiliaza familii pentru obținerea Formularului E112.

Același lucru îl face și pentru pacienții diagnosticați cu afecțiuni oncologice.

Alina vorbeşte tare, gesticulează mult. Atunci când râde, râde puternic, zgomotos, ca un copil. Când plânge, plânge în şoaptă. Reţine numere de telefon sau măcar bucăţi din ele, chiar dacă formează zeci într-o zi. Uneori, după tonul pe care îl are, pare gata să-ţi dea şi doua palme imediat după ce îţi spune care e urgenţa. Doamne fereşte să nu i se răspundă la telefon – sună de zeci de ori în câteva minute, în timp ce trimite şi mesaje pe sms, mail, FB, WhatsApp.

După ani, reuşeşte să aştepte până pe la 7 dimineaţa, dacă situaţia permite amânare. Asta după ce mult timp îi răspundeam la telefon înspăimântată, sărind din somn, pe la 4-5 dimineaţa, ca să o aud cerând în şoaptă vreun forward la un mail de acum doi ani, pe care l-ar reciti acum, pentru că parcă era acolo vreo informaţie, care informaţie poate e utilă şi în situaţia cutare…

Daca un pacient are nevoie de o informație, de orice ajutor, nu conteaza ce zi e, ce oră e, sună acolo unde e nevoie să sune, de câte ori e nevoie, până găsește răspuns, până obține ajutorul necesar.

A sunat un medic german de zeci de ori în câteva ore, pentru că nu îi răspunsese cât de repede speram noi că va răspunde la un mail. În timp ce omul, panicat de numărul mare de apeluri de la ea, îşi cerea scuze că nu a reuşit să răspundă mai repede pentru că era „in a meeting”, o aud pe Alina, tăioasă, întrebând „Să mori tu???”. I-a spus apoi în engleză, frumos, calm, ce avea de spus. Trebuia însă să puncteze în română, chiar daca interlocutorul nu a înțeles nimic, cam cât de puțin vrea să știe de ce nu i s-a răspuns la telefon. Ea avea nevoie de opinia lor, de ajutorul lor pentru un pacient, deci nici o explicație pentru câteva ore de întârziere nu o interesa.

Unul dintre medicii străini care ne ajută cu a doua părere pentru pacienţii pe care îi consiliem ne-a povestit că, până la corespondența cu Alina, n-a văzut de atâtea ori “ASAP”, urmat de semne de exclamare, în toate mailurile primite de la toţi şefii pe care i-a avut vreodată. Cam aşa se terminau toate mailurile Alinei: mulţumea pentru ajutor şi sublinia că așteaptă răspuns ASAP! Şi dacă scrie ASAP, se asigură că fix aşa primeşte răspunsul – URGENT.

Multe dintre mailurile ei par comunicari de pe vreun câmp de luptă:

1 war

Citind, îmi dau seama cam câte lucruri mai făcea în timp ce scria. 🙂 O şi văd, în mașină, parcată pe marginea drumului (fix acolo unde a văzut că a primit un mail la care trebuie să răspundă repede), vorbind la un telefon, în timp ce scrie un mail în celălalt telefon.

Am râs cu lacrimi acum, recitind un mail vechi trimis de Alina unui director de clinică din Germania. Azi am râs, atunci mi-a stat inima şi-am urlat la ea cu disperare.

Aveam nevoie de la clinica respectivă de o scrisoare de acceptare pentru un pacient, ca să poată pleca cu E112 (S2), să urmeze acolo tratamentul. Ne-a trimis medicul scrisoarea, Alina mă sună să verific dacă a punctat tot ce trebuie punctat (ea era la volan). Citesc şi concluzionez că nu e OK, spun că nici măcar Moş Gerilă n-ar elibera Formularul E112 cu acea scrisoare atașată la dosar. Stabilim că îl va ruga pe domnul doctor să retrimită scrisoarea cu toate datele necesare, după ce îi explică de ce nu ne ajută varianta trimisă de el.

După câteva minute, primesc şi eu mailul ăsta, trimis de Alina medicului:

2 santa claus

Am crezut că n-o să mai auzim vreun sunet vreodată de la cineva din clinica aia, de la doctorul ăsta puteam să sper doar vreo înjuratură scurtă să mai primim. După nici 30 de minute a retrimis scrisoarea, corectată.

Am auzit-o o singură dată spunând „Nu mai pot”. Şoptit, printre suspine, sfâşietor. Ştiind după ora la care m-a sunat că e într-un avion – al patrulea avion în care urcase în acea săptămână, cu al patrulea copil, Ciprian, am îngheţat. Îmi amintesc doar că m-am ghemuit (afară, printre niște blocuri fiind), însăpăimântată. A plâns câteva minute, repetând „Nu mai pot, nu înțeleg cum e posibil să se întâmple unor copii așa ceva, nu mai pot…”.

Dupa câteva minute a spus tot ea că trebuie să se oprească, să nu cumva să o vadă copilul plângând. A spus „Gata, acum pot, mă duc înapoi lângă ei”. Aşa este şi azi, lângă familia lui, parte din familia lui.

În dimineaţa zilei în care Ciprian a trecut dincolo, Alina a primit un colier din pietre colorate, pe care Ciprian i-l alesese, dar nu a mai avut timp să i-l dea. Am crezut că o să-i sară inima în aer. A ascultat cum a ales Ciprian colierul, de ce l-a ales pe cel cu multe, multe culori – „pentru că e ca ea, ca o vară” – şi a zâmbit. Printre lacrimi, dar a zâmbit. Aşa vorbeşte despre el, zâmbind. E un zambet însoțit de ochi umezi, dar zâmbet.

Nu ştiu cum face, cum găseşte liniştea asta în ea, de unde vine puterea asta a ei. Cred că e liniștea omului care știe că s-a luptat până la capăt și care înțelege că e totuși doar om, că nu are vreo putere magică (zice ea că nu, eu o bănuiesc că ar avea…).

45 comentarii

  1. Cum e posibil sa treci de la stare de lectura, la ras, la lacrimi de final intr-un singur articol? Cred ca m-am indragostit si eu de Alina 🙂 Femeie-Inspiratie e putin spus.

  2. O persoana extraordinara. Respect!

  3. Am citit pe nerasuflate. Incredibil si frumos si emotionant si trist, si atat de tare sper ca am inteles gresit si Ciprian mai e cu noi… si nu vreau sa recitesc, nu vreau sa imi clarific nimic.

  4. pentru mine ea si fetele de la Daruieste viata sunt modelul meu.

    suferinta, durerea copiilor din strigatul lor de ajutor genereaza o intimitate imediata, o infiere si de aici puterile de a trece peste usi inchise.

    Chapeau fetelor!

    • păi, tot o fată de la “Dăruiește viața” e și ea. și Monica la fel 😉
      doar că Alina a mai înființat și un ONG în Constanța, cu care face chestii pe plan local.

    • de monica stiu.
      sunt superbe si sunt modelul meu.
      sau cum ar spune strumf, isi iau costumul de supermena si erou si devin salavatoare.

  5. uneori poti sa ai ochii in lacrimi si gura sa iti zimbeasca ,e un sentiment pe care nu l incerci de multe ori si e tare greu de definit dar tin sa multumesc ca inca odata l am simtit multimesc si lui Dumnezeu ca mai lasa si astfel de OAMENI pe pamint

  6. Mie imi curg lacrimile si nu le pot opri.

  7. Respect. Oameni dedicați.

  8. Respect pt ce face, dar nu pt modul in care scrie sau pretinde anumite chestii.
    Nu arata nici un respect medicilor, urgenta nu justifica mitocania. Cred ca se poate si altfel, cu insistenta dar cu bun simt.

    • care mitocanie???????????????
      probabil c amitocanie e sa suni la ora 23 un minsitru secretar de stat si sa urmeze cateva zile si nopti nebune de sunat si pe el si el pe alti medici , pentru a salva un copil.

      ai fost intr-o situatie limita?
      aia vut un copil intr-o situatie limita vreodata? ai auzit vreodata vreun parinte sa planga in hohote agatandu-se de tine ca d eultima speranta?
      ai simtit vreodata un curaj vecin cu nebunia de a merge pana la Dumnezeu ca sa salvezi un copil?
      ei da, medici care sunt medici nu califica asta drept mitocanie, ci dorinta disperata de a ajuta!
      stati tu cu bun simt la usa unui medic, cu copilul prin reanimari sau cu deadline si dincolo de usa unul care vorbeste la telefon,se odihneste, te respinge, dar pentru tine ala e Dumnezeul tau.
      hai sa vad ce faci.

      scuze simona tache pentru ton.

    • @simona: ce ciudat că tu percepi ca mitocănie ceva ce medicii care erau sunați insistent din disperare nu au perceput la fel 🙄

    • Dat ca nu am dreptul la replica sa pot raspunde comentariilor voastre, sunt nevoita sa-imi raspund propriului comentariu: DA; am fost in astfel de situatii in spitale in Germania si Italia. Si da, am fost si eu insistenta si nepoliticoasa, dar fie ca se trateaza de spitale sau de munca la birou, pana la nivelul professional la care am ajuns eu si peste, tot bunul simt si tactul aduc cele mai bune rezultate.

    • a sunat de o mie d eori un medic, nu e mitocanie, nu e nici macar lipsa de bun simt si medicii care ajung la nivelul de a fi suanti de o mie de ori percep aceste apeluri ca pe o nevoie de a ajuta, nciidecum ca pe o mitocanie.

    • uneori trebuie sa tzipi ca sa fii auzit..
      ( ma enerveaza ca dupa un atfel de articol sunt oameni pe care ii apuca grija de bune maniere)

      tot respectul pentru Monica si pentru oameni ca ea, jos palaria!

    • Simona, cu ani în urmă am reacționat și eu la fel, asistând la “furtunile” Alinei. Am certat-o chiar, deși nu aveam dreptate – am văzut și urmările acestor furtuni.
      Chiar astăzi medicul menționat în poveste mi-a spus că traduce ASAP cu ajutorul “prietenului google” articolul. 🙂 A mai spus și că e onorat sa fie voluntar ce sprijină pacienții români diagnosticați cu afecțiuni oncologice. El știe exact ca nu mitocănie era în spatele cuvintelor ei și știe și cât de respectat este, atât el cât și colegii lui.
      Mulțumesc!

  9. Cred ca pentru astfel de oameni infloresc pomii indiferent cat de grea a fost iarna! Daca as putea,as da cate un colier de stele fiecareia dintre fetele astea(zic fete,desi mi-e clar ca sunt oameni in toata firea,ca sa le alint cumva,asa, de drag).

  10. Cunosc oameni care s-au luptat cu disperare sa-si salveze copiii bolnavi – disperarea unui parinte incercand sa-si salveze puiul grav bolnav, nu cunoaste limite. Dar aceste femei se lupta din rasputeri incercand sa salveze copii care nu sunt ai lor si isi concentreaza toata puterea si energia lor pentru asta. Doar pentru ca sunt copilasi, ca si ai lor, dar sunt f. bolnavi si poate ele sunt ultima lor speranta spre vindecare sau chiar viata. Pentru asta, merita mai mult respect si admiratie decat putem noi sa le declaram. Sa le dea D-zeu si viata insasi, sanatate, multa putere, bucurii multe mici sau mari, copii sanatosi…. Ca sa se poata ocupa de copiii mai putin norocosi ( bolnavi si poate cu parinti care nu au atata pricepere in razbaterea hatisului de probleme ce se ivesc atunci). RESPECT !

  11. LA UN SUBIECT ATIT DE DELICAT SI DEOSEBIT AS DORI SA NU POLEMIZAM PE LUCRURI MARUNTE SUNT ALTELE SLAVA DOMNULUI AICI ACASA LA SIMONA.I MI AS FI DORIT SA DISCUTAM DE CE SE MISCA TOTUL ATIT DE GREU,DE CE NE IZBIM DE ZIDURI RIDICATE DE CEI CE AR TREBUI SA NE AJUTE,CHIAR SFATURI PT CEI IN SITUATII LIMITA, UNEORI INSISTENTA E LA LIMITA MITOCANIEI SI NESIMTIRII,DAR RAMINE UNEORI ULTIMA ARMA DE FOLOSIT SAU SINGURUL MOD PRIN CARE UNII INTELEG DISPERAREA

  12. O cunosc personal pe Alina. E o femeie extraordinara. Ii doresc ca tot binele pe care il face sa se intoarca inzecit la ea si cei trei copii ai ei.

  13. Bravo !mai exista si oameni adevarati! Poate mai avem o speranta! Citesc cu mare placere ce scrii,mai ales dupa ce m citit articolele despre dr.Stoica si cei de la spitalulMonza!Am o problema medicala si sper sa o depasesc cu bine cu ajutorul lor!

  14. Multe lucruri sunt minunate in articolul de mai sus. Dar as vrea sa inteleaga cineva, candva, undeva, ca ASAP este dusmanul unui diagnostic corect si complet (eu sunt anatomopatolog). Ca ASAP cand eu ma uit la lame (ca sa nu zic cand chirurgul opereaza) nu inseamna numai lipsa de respect pentru necesitatea mea de a ma gandi (ca poate m-a lasat Dumnezeu mai lenta in gandire) ci si riscul de a ma gandi repede si prost. E ca si cum ai munci mult sa framanti cozonacul perfect si apoi l-ai scoate din cuptor ASAP adica dupa numai 15 minute de stat acolo. Va fi cel mai groazni cozonac mancat vreodata, desi daca era mai putin ASAP ar fi fost minunat.
    Nu vreau sa minimizez in nici un fel munca acestei femei. E minunant ca exista si sper sa o ajute Dumnezeu sa faca cat mai mult bine, sa fie fericita si sa treaca prin toate usile. Dar mai vreau sa intelegeti ca uneori, cand viata unui om atarna de decizia mea, ASAP este un stres atat de mare incat devin de nedus (asta in conditiile in care eu diagnostichez zilnic in jur de 30 de pacienti cu boli grave si fiecare vrea ASAP si fiecare crede, pe buna dreptate, ca el este o prioritate). Dar eu trebuie mereu sa-mi repet: mai bine mai lent si mai bine. Si mi s-a intamplat sa fiu presata ASAP sa dau diagnosticul acum, cu creierii terci dupa 14 ore de munca, ca pacientul e grav si moare pana maine dimiuneata cand pot si eu sa gandesc cu toti neuronii. Iar maine dimineata sa aflu ca de fapt ma grabeau fiindca pacientul vroia repede lamele si blocurile pentru a doua opinie in strainatate si ca va astepta, cumintel, opinia aia doua saptamani (o persoana care facea exact aceeasi treba ca doamna din articol doar ca castiga si bani din asta, nu o facea voluntar si dezinteresat, mi-a spus cospirativ: acolo o sa asteptam, doamna, ac acolo e in strainatate, nu se compara…) Adica nu se compara cu mine care sunt aici, in Romania, pesemne doar fiindca sunt proasta. Merita sa spun fara modestie ca in doua saptamani rezultatul din strainatate a venit cu exact acelasi diagnostic pe care l-am dat eu ASAP, doar ca unele dintre detaliile pe care le-am scris eu cu sufletul la gura nu erau cuprinse, fiindca necesitau achitarea unei taxe suplimentare. Si fusese la o celebra clinica vieneza, unde ni se trateaza si politicienti si vedete de televizor.
    Imi cer scuze daca stric ceva aici si va invit sa ma injurati. Mai bine ma injurati si nu imi cereti sa va diagnostichez ASAP. Ganditi-va, intotdeauna, ca va pun sa desenati doi copaci cat de frumos puteti. Unul ASAP si unul in timpul pe care il considerati optim. Vreti ca viata voastra sa depinda de primul? Eu vreau cel mai BUN diagnostic pentru pacientii mei, chiar daca mai dureaza 1-2 zile si nu e ASAP.

    • Una din Bucuresti

      Cristiana, eu am o prietena foarte buna care este anatomopatolog. Si-a dat si doctoratul cu mult timp in urma, are lucrari publicate, e pasionata, munceste enorm, invata mereu, si a facut rezidentiatul , a doua oara, in NYC. Incepe al doilea fellowship anul asta. Vorbesc cu ea foarte des la telefon, si stiu tot ce ai povestit tu de la ea!! Au cazuri foarte multe, o responsabilitate enorma. Sper ca toti cei de aici au inteles ce ai vrut sa spui, eu da 🙂
      Imi place stilul Alinei, putin agresiv. Este inimoasa si determinata.

    • Una din Bucuresti

      Cristiana, eu am o prietena foarte buna care este anatomopatolog. Si-a dat si doctoratul cu mult timp in urma, are lucrari publicate, e pasionata, munceste enorm, invata mereu, si a facut rezidentiatul , a doua oara, in NYC. Incepe al doilea fellowship anul asta. Vorbesc cu ea foarte des la telefon, si stiu tot ce ai povestit tu de la ea!! Au cazuri foarte multe, o responsabilitate enorma. Sper ca toti cei de aici au inteles ce ai vrut sa spui, eu da 🙂
      Imi place stilul Alinei, putin agresiv. Este inimoasa si determinata. “Hope yes!”

    • Stimată Doamnă Doctor, mulțumesc! Atunci când mi se clatină încrederea și speranța (se întâmplă des din păcate) o să recitesc comentariul dumneavoastră. Sănătate multă și putere! Mulțumesc!

    • Va multumesc si eu de intelegere si bunatate

  15. Alina este specifica zodiei ei, este o leoaica care lupta sa-si apere puii.
    Alina este MINUNATA!

  16. Multumesc mult pentru toate comentariile. Era greu de cuprins in doar cateva idei cum e Alina si mai ales cum sunt toate acele situatii si toti oamenii implicati in fiecare situatie in care incercam sa sustinem un om intr-o mare lupta a vietii.

    In spatele acelor e-mail-uri scrise de Alina, ale reactiilor care pot parea lipsite de respect, nu este vorba vreodata de vreo interventie in vreun act medical. Punctual, in cele doua e-mail-uri prezentate in articol, era vorba de partea administritativa – se stia deja si diagnosticul, existau si opinii privind abordarea terapeutica. Chiar si fiind vorba strict de partea birocratica a situatiilor, ASAP ramane o abreviere pentru “as soon as possible”.

    Dincolo de cuvintele Alinei si de reactia medicilor mentionati, este vorba si de nivelul de incredere reciproca la care in timp am ajuns, in aceasta colaborare intre voluntari – voluntari fara studii medicale si voluntari medici.
    As vrea sa subliniez din nou ca acest medic extraordinar, Doctorul Koeksal, ne ajuta impreuna cu echipa de medici din care face parte voluntar. Privind partrea medicala nu putem noi, voluntarii fara studii medicale, sa opina. Insa ei nu doar accepta intrebarile noastre suplimentare, daca exista, dar si raspund intotdeauna.
    Cand se discuta insa partea administrativa, birocratica, desi ne raportam la legislatia europeana in cazul Formularului E112/ S2, uneori e necesar sa punctam noi ce se poate intampla la traducerea unui document emis intr-o alta limba. Un singur cuvant poate schimba soarta unui om. Evident ca ei folosesc foarte corect acele cuvinte din documentele emise, insa un “daca” – despre care stim ca e real si foarte posibil, bazandu-ne pe logica elementara, folosit in loc de “si”, la traducere poate capata dimensiuni si urmari de nepovestit in cateva cuvinte. De aceea nu doar ca accepta insistenta sau opiniile noastre privind partea administrativa a situatiilor, ei inteleg perfect ca fiecare institutie, din fiecare tara, are reguli pe care ei nu au cum sa le cunoasca intotdeauna, asa cum nu au cum sa stie cum se poate schimba in limba noastra sensul unei fraze la traducere, daca formularea nu este foarte clara si daca nu exista detalii suplimentare.

    Faptul ca Doctorul Koeksal, pe care e greu sa il descriem fara sa folosim cuvinte mari, e de o alta nationalitate, cred ca este foarte putin important in povestea Alinei. Si in general, in munca noastra, a voluntarilor ce sprijina pacienti diagniosticati cu afectiuni oncologice. Pentru cei care au lucrat cu el, e un doctor extraordinar si un om bun. Un director de clinica, medic, care a fugit seara tarziu de acasa de nenumarate ori, ca sa stea in momente grele langa pacientii lui – germani, rusi, bulgari, romani – pacienti. Un medic care a asezat pe manuta unui copil roman, aflat in ultimele zile pe pamant, o bratara a prieteniei. Erau doar ei doi in salon si el credea ca fetita doarme – cand i-am spus ca l-a auzit si a povestit, Doctor Koeksal a spus doar atat: sunt si eu om si sunt tata.
    Acest om, medic, voluntar si as indrazni sa spun astazi prieten noua, stie exact ce sta in spatele unui ASAP sau al unui “sa mori tu?????”, care s-ar traduce in engleza printr-un “really????”, in care era prinsa toata spaima, disperarea, asteptarea cu sufletul la gura a celei care, fiind in acele momente alaturi de o intreaga familie pe muchia unui cutit, astepta o hartie. Hartie care sa ajute un om sa traiasca…

    Imi cer scuze pentru mesajul atat de lung. Multumim mult, din nou si eu si Alina, foarte emotionata acum. Si ca intotdeauna aflata intr-o fuga continua intre cei trei copii ai ei de acasa si spital, la copiii multi ai sufletului ei. A citit sau i-am citit cand nu avea acces la internet fiecare comentariu. Multumim!

    • LIKE! și mersi că ai explicat tu, Monica, căci eu am intenționat s-o fac, da’ pur și simplu n-am avut putere și nici suficiente vorbe la mine 😉 adică… cum să explici cuiva că cineva care la 3 noaptea dă mailuri pt copii bolnavi, nu poate fi nici mitocan, nici iresponsabil? 🙄

  17. Doamne!!!ce minunat este ce faceti voi pt.acesti ingerasi….Dumnezeu sa va binecuvinteze!!Poate ne ajutati si pe noi cu mai mult inf.in ceea ce priveste boala ingerasului nostru Matei -Syndrome Ito

  18. doamnelor, ma bucur ca existati si faceti atatea.

    Simona, merci ca scrii despre oameni.

  19. @ Simona: Mitocanie???? Simona, care vorbesti despre asta, discutia este cu totul alta. Nu tonul folosit de Alina este subiectul aici, ci spiritul nostru dulce romanesc de a desfiinta tot ce este prea bun pentru a fi acceptat ca atare. In tara lui “ce-mi iese mie la faza asa?” si a lui “sa moara capra vecinului” trebuie sa fie ceva putred in povestea unei femei frumoase, mama a trei copii, care isi pierde noptile bezmetica de grija copiilor altora. Si atunci, nu-i asa? Gasim ca tonul ei duce spre mitocananie, ca, vai, vai, noi suntem atat de sensibili incat am trecut la analiza pe text. Doar, doar, ne parfumam mocirla de egoism in care ne balacim. Acum e posibil ca si tonul meu sa fie putin mitocan, dar lucrez cu Alina in fiecare zi, si poate s-a luat. Dar n-o sa-mi cer scuze pentru asta pentru ca aici nu mai e vorba de capra vecinului, ci de copilul vecinului…
    O ultima precizare: Asa cum sublinia si MonicaG, ASAP inseamna “as soon as possible” si se foloseste pentru a sublinia ca lucrurile trebuie tratate cu prioritate. “As possible”!
    P.S. De 5 luni de zile sunt mama unui copil care a pasit in Rai. Pe 14 martie ar fi implinit 14 ani.

  20. Multumesc Simona Tache si Monica mea draga pentru acest articol. Si eu l-am citit de câteva ori si am retrăit momente frumoase din ceea ce fac. 🙂
    Cum este cand dai o veste buna unui părinte de copil bolnav care nu respira pana la primirea ei… Este foaaaaaaarte bine!!!
    Nu mi-as permite nici o sutime de secunda sa risc in abordarea pentru viata unui copil bolnav, calculez fiecare cuvânt si gest…
    Multumesc Simona cititorilor tai pentru cuvintele atât de frumoase. 🙂
    Numai bine tuturor.

  21. Mitrofan Florenta

    Se stiu multe despre Monica si Alina,iar ceea ce se prezinta in acest articol este doar o mica parte din implicarea lor.Sunt mama unui ingeras,Ciprian,pentru care Alina si Monica s-au alaturat luptei noastre in care simteam ca nu avem toate armele necesare sa o castigam.Ajutorul lor a venit atunci cand aveam cea mai mare nevoie si rezultatele erau fara speranta.Aveam nevoie de cineva in care sa ne punem increderea ca va face tot posibilul pentru a gasi o varianta de vindecare pe care noua,aici,nu ne-o oferea nimeni.Prin toate incercarile lor am inteles ca nici banii,nici nepriceperea noastra(de care ne faceam vinovati pana atunci) nu l-ar fi putut salva.Am inteles atunci ca Dumnezeu avea pregatita o harpa la care numai Ciprian putea canta atat de frumos incat noi parintii si cei apropiati sa intelegem ca a ne iubi unii pe altii este un dar fara margini.Harpa lui este auzita in continuare de catre Alina si Monica (chiar si dupa 3 ani) la care ele ii raspund atat de frumos prin gandurile bune postate mereu in amintirea lui.
    Misiunea lor nu a fost limitata doar la viata,ci au mers dincolo de aceasta si si-au dorit sa ajunga la mormantul lui fara a le impiedica cei 300,respectiv 600 de km care pentru multi dintre noi,cei apropiati,ar fi o irosire de timp.Ma intreb mereu cum au reusit sa educe familia sa le accepte lipsa,poate chiar in momente importante,pentru ca ele sa se dedice altor suflete aflate la nevoie.Ele fac pate din familia noastra si le multumim pentru ca ne-au facut loc, si le rugam sa ne pastreze in inimile lor fara de tarmuri.Daca o pulbere din dragostea lor ne-ar atinge pe fiecare,astazi lumea ar fi mai frumoasa.Va multumim pentru ca existati!

  22. […] Câteva fete inimoase se zbat zi şi noapte să ajute copii cu boli grave din România să aibă acces la asistenţa medicală de calitate – luptând cu sistemul de la noi, căutând clinici în străinătate şi sponsori. Şi rămânând alături de copii până când aceştia se vindecă. Sau nu. Şi luând-o a doua zi de la capăt. […]

  23. […] noroc al acestui copil (rămâne să vedem) e că au aflat de el niște voluntari. Unii dintre ei se agită și fac scandal, alții aleargă deja să strângă bani, ca să cumpere […]

  24. […] Povestea încăpățânării doctorului Cârstoveanu de a construi din nimic medicină performantă pentru nou-născuții din România o puteți citi aici, scrisă de jurnaliștii de la Recorder. Din întâlnirea lui cu alt idealist, Alex Popa de la Inima Copiilor, și cu ajutorul Fundației Vodafone România a rezultat Secția de terapie-intensivă nou-născuți de la Marie Curie. Din întâlnirea amândurora cu Alina Pătrăhău (fostă Vasea) de la Asociația Dăruiește Aripi și cu același uriaș ajutor, se va naște încă o secție performantă de terapie-intensivă pentru nou-născuți, la Spitalul din Constanța. Despre Alina și ce mai face ea am scris și eu aici. […]

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green