Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

25 de medici oncologi au mers la întâlnire cu propria moarte. Ca să învețe să își înțeleagă mai bine pacienții

Ivan Gomez

Cum se comunică, în România, cu bolnavul în general și cu bolnavul de cancer, în special?

Medicii oncologi de la noi nu prea știu să comunice diagnosticul. Cei mai mulți sunt axați pe boală, nu pe persoană. În unele cazuri, diagnosticul e comunicat sau comentat cu brutalitate. Exemplu (real): O tânără cu cancer s-a întors la medicul oncolog, după aflarea diagnosticului, și l-a întrebat ce să facă în continuare. Medicul i-a răspuns: “Da’ de unde să știu eu? Cumpără-ți un sicriu”. Sigur, e un exemplu de brutalitate extremă, nu se întâmplă asta zilnic, dar cei mai mulți medici nu sunt conștienți de trauma pe care o provoacă MESAJUL în sine. Nu au psihologi la dispoziție, cărora să le ceară ajutorul. Psihooncologul este o raritate în România. Doctorii nu comunică cu pacientul despre suferința psihică prin care acesta trece, nu îl încurajează, nu îl susțin emoțional, nu îl ascultă. Problema cea mai mare e că, și dacă ar fi dispuși să facă asta, nu ar avea timp să-l asculte, pentru ca sunt extrem de aglomerați. Mereu, la ușile lor, așteaptă zeci sau chiar sute de oameni. Mai sunt și abrutizați de sistemul cinic în care s-au format, mai au și senzorii tociți de întâlnirea permanentă cu suferința dezumanizantă și cu boala terminală.

Și mai există încă un motiv foarte important pentru care oamenii care fac o astfel de meserie ajung să ia o oarecare distanță față de pacient: propria angoasă de moarte. Suntem cu toții terorizați de propria moarte și fiecare întâlnire cu moartea altcuiva e o întâlnire în avanpremieră cu moartea noastră. De aceea, uneori, populația din jurul oamenilor foarte bolnavi se rarefiază. Nu e neapărat cinism, e o încercare disperată de autoprotecție, o fugă de propria moarte. Într-o Românie normală, medicii oncolologi ar fi antrenați încă din școală să comunice mai empatic cu pacientul, iar, pe parcursul întregii existențe profesionale, ar fi secondați de psihologi și ar împărți cu ei munca de susținere emoțională a bolnavilor. Nu în ultimul rând, ar avea ei înșiși acces la asistență psihologică. Ar fi ajutați permanent să-și gestioneze propria angoasă de moarte și să depășească numeroasele momente grele trăite acolo, pe front, la granița dintre viață și necunoscutul absolut care este moartea. Empatia te dezarmează, te lasă fără platoșă, iar medicii sunt și ei, oameni, să nu uităm asta, nu sunt supraoameni și nici roboți.

Până una alta, nu există nimic din toate astea în România, dar se fac pași timizi în direcția primei etape: antrenamentul medicilor pentru a comunica altfel decât o fac în prezent. Asociația Daruiește Viață a organizat, în perioada 8-9 iulie, un workshop interactiv de comunicare cu traineri internaționali, pentru medicii oncologi de la noi. Au fost prezenți 25 de medici oncologi din București, Brașov și Timișoara, care au fost ajutați să-și dezvolte empatia și competențele de comunicare, pentru a putea fi mai aproape de bolnavi. Workshop-ul a fost susținut de traineri internaționali, cu o experiență de peste 25 de ani în domeniu: Prof. Ruben Bild, pionier în îngrijirea paliativă, doctor în filozofie și psihoterapeut, coordonator al unui reputat centru de pregătire al medicilor pentru comunicarea cu pacienții, Ivan Gomez – psiholog și terapeut Gestalt (în poza de la începutul articolului) și Daniel Cercos Gonzalez – muzician cu experiență în acompaniament creativ. Intitulat Making Bridges: From Solitude to Partnership, atelierul a fost gândit ca un training interactiv, care deschide o multitudine de perspective vis-a-vis de comunicarea dintre medicul oncolog și pacient sau familia acestuia. Aspectele abordate: Ce poți să faci când ai mulți pacienți și puțin timp? Cum să faci față frustrărilor, nesiguranțelor și vulnerabilităților. Lucrând cu moartea și muribunzi. Tăcerea ca instrument terapeutic. Cum să nu îți iei slujba cu tine acasă.

Despre psihoterapeutul Ruben Bild scrisese deja, în 2015, Cristian Lupșa aici, repovestind o participare a mamei sale la un workshop al acestuia de acum 20 de ani. Iată un fragment din text:

Screen Shot 2016-07-13 at 12.39.16

În urma lecturii acestui text, l-au căutat cei de la Dăruiește Viață și l-au adus în România, împreună cu ceilalți doi parteneri. Citind el însuși materialul lui Cristi, a spus că cele povestite sunt, într-adevăr, reale, dar scoase din context îl fac să pară un nebun numai bun de închis la balamuc. Și că nu mai face, oricum, în zilele noastre, la workshop-uri, lucrurile hardcore pe care le făcea acum 20 de ani. 🙂

Nu le-a făcut nici cu ocazia acestui workshop, le-a propus medicilor prezenți, împreună cu colegii lui, alte exerciții. Puternice și revelatoare însă. Cum a fost? Mi-a spus așa un participant: “Mi-e foarte greu să vorbesc. Nu mi s-a limpezit încă experiența. M-a răscolit. A intrat adânc în mine. Mă simt foarte bine, dar încă confuză. În nicio clipă nu am avut sentimentul că nu aș mai repeta experiența, deși în fiecare clipă îmi venea să fug.”

Workshop Making Bridges 1

Câteva imagini video de la workshop găsiți în această știre PRO TV.
Cu Ruben Bild aleg să vă ofer o imagine mai veche. 😆

Ruben

Eu mă bucur mult că încep să se întâmple astfel de lucruri. Mă bucur și că medicii sunt deschiși și că vor să învețe lucruri importante. În școlile de medicină din țările civilizate, comunicarea și empatia sunt discipline pe care se pune un mare accent, așa cum e și normal. În România, programa cuprinde doar două ore dedicate acestui subiect, în șase ani de formare. Mai e mult până când o să recuperăm acest uriaș handicap, dar măcar ne-am pornit. Facem pași mici de tot și doar la inițiativa unor ONG-uri, dar ce bine totuși că nu mai stăm înțepeniți în loc, nu-i așa? 🙂

Workshop-ul a fost organizat de Dăruiește Viață în cadrul programului “Voluntar de profesie” al Fundației Vodafone, iar organizația își propune ca, după acest proiect pilot, să găsească finanțare pentru dezvoltarea programului la nivel național. Cel mai frumos vis este includerea acestei materii în curricula facultăților de medicină, dar până acolo mai e. Până una alta, poate se găsește finanțare pentru extinderea programului. Sper sincer ca Dăruiește Viață să primească propuneri în acest sens de la mari companii care își doresc să susțină inițiativa. 🙂

37 comentarii

  1. ”Nu au psihologi la dispoziție”, nu este intotdeauna adevarat. Am vrut sa creez un program de voluntariat la nivel de spital acolo unde lucrez si nu m-a lasat managerul, pe motiv ca ar fi prea multi (desi realitatea de pe sectii spune altceva). Aveam mai multi psihoterapeuti care doreau sa lucreze cu pacientii oncologici. Multi care vor nu au unde. Daca sunt medici in cautare de psihologi ar trebui sa spuna, dupa atatea refuzuri multi inceteaza si sa mai incerce sa caute. E aberant, in alte tari psihologii care vor sa lucreze pe gratis sunt bineveniti.

    • mda… păi, dacă în 6 ani de școală ai avut 2 ore dedicate acestui aspect, ajungi să refuzi programe de voluntariat și psihologi interesați să ajute. 😥

    • cruela de vila

      Stiu o psiholoaga care a vrut sa faca voluntar programe intr-un liceu.Acelasi raspuns! 🙁

  2. Lipsa empatiei la nivel individual e tot mai acuta.Si nu e vorba doar de medici.Cu riscul de a ma repeta o sa fac referire la un comentariu mai vechi postat tot aici.Spuneam atunci ca ”accidente” de genul Colectiv ,Hexi Pharma,scandalul permiselor de conducere sunt rezultatul lipsei de empatie si umanitate.Nu stiu daca e neaparat necesar sa faci traininguri si workshopuri….ca sa fi om.Aprioric meseria de medic presupune dincolo de partea ”tehnica” sa fi in primul rand ….om.Presupune sa alini suferinta sau sa vindeci daca se poate.Si mai tine de …..educatie, de respect,de puterea de a te privi in oglinda dimineata fara a avea ce sa-ti reprosezi.De toate astea si de multe altele asemenea.

    • în apărarea medicilor, acolo, în linia 1 a frontului, la intersecția dintre viață și moarte, chiar nu e deloc-deloc ușor să oferi empatie. au nevoie să învețe cum să o facă în fiecare zi fără să crape inima-n ei și au nevoie să fie susținuți ei înșiși pe parte psiho-emoțională. imaginează-ți doar că ești oncolog într-o secție de copii. doar imaginează-ți.

  3. A propos de Hexi … am aflat o parere (argumentata, nu ca aflare in treaba!) a unei asistente sefe de la un spital mai de top din Bucuresti. Orice s-ar zice, o asistenta sefa cu 25 de ani vechime in sistemul sanitar e ceva, in materie de competenta, chiar daca nu are medicina la baza, sa zic asa.
    Parerea suna cam asa, in linii mari:
    Hexi-farma trebuia scoasa de pe piata (20% cota, nu-i de colea) sa poata intra alta firma de dezinfectante. Si a propos de dezinfectante, se pare ca noi nu avem NORME de aplicare, adica gen femeia de serviciu tavaleste mopul imbibat cu dezinfectant pe holul de la intrare, apoi urca la etajul 1, la sectia aseptica sau sala de operatii. PUNCT!
    Si de la capat!
    Si inca ceva.
    Am mai spus-o si vi-o repet. Am o mare admiratie pentru tagma asta a medicilor si cadrelor sanitare. dar tot asistenta sefa m-a adus cu picioarele pe pamant. Trebuie sa ai imunitate natural-genetica sa faci fata unei asemenea profesii in Romania. Multi din sistem cad prada infectiilor pe acest fond. Plus ca inveti pana la 40 de ani, studiezi, iti iei grade peste grade si n-ai acces la bisturiu si tehnica din dotare pentru ca la “comanda” se afla un dinosaurian incremenit in proiect (a se intelege scaun). Pot sa dezvolt, dar cine-i istet intelege.

    • Alice in tara minunilor (in sensul rau)

      si zici ca matale esti cititor de-al simonei? cu opinii de-astea preluate de la asistente? eu zic ca nici nu mai e nevoie de anchete jurnalistice, ca stiu asistentele tot.

    • @matrix : îți iau apărarea dar cu o condiție : s-o urechezi puțin pe doamna asistenta si s-o trimiți la asistență sefa care permite plimbatul mopului prin sectoare. Ca e treaba ei să aibă seturi de mopuri si căldări pentru fiecare sector si zău că există și norme . Sa scrie de 100 de ori cu mâna stângă care-i diferența dintre aseptic si septic si definiția suprafețelor verticale. Basca să-ți deseneze cum se da cu mopul ca si pentru asta e o tehnică omologata.
      Cat despre mijloacele de informare în spital…ai perfecta dreptate. Asistentele stiu tot ce mișcă pe toate nivele .
      Despre imunitatea personalului medical….cum iti e norocul. Poti sa ai parte de dinozauri sau poți să dai peste profi care să te învețe meserie.Trecand la imunitatea propriu-zisă, spitalul îți face o tura de vaccin contra virusului B si te testează anual gratuit pentru mai multe. De asemenea , accidentele de expunere la produse biologice au un protocol bine bătut în cuie si nu stiu cum e la alții dar la mine la spital funcționează.

    • @Alice:
      Nu vad legatura dintre statutul de “Cititor al Simonei” si sursa opiniilor preluate. M-ai (si m-am) speriat asa de tare de ipostaza ca am scris Cititor! Se dau si diplome? Viata, frate!
      Dar sa trecem la cestiune.
      Vezi mai jos opinia unui chirurg, dr. Quinn.
      Dupa tonul cu care doamna asistenta in cauza mi-a relatat, nu parea deloc toleranta cu situatia, ea descria si acuza indolenta, sa nu zic incompetenta, celor care fac dezinfectarea, recte personalul mediocru admis sa lucreze in zone de maxima securitate antimicrobiana. evident ca nu se poate generaliza, admit ca sunt spitale, clinici, poate si dispensare de cartier sau comunale, in care se respecta cu sfintenie normele, dar cata vreme murim din cauze nosocomiale, mai e mult pana departe. In privinta normelor poate m-am exprimat eu gresit (nu era parerea doamnei asistente, ci a unui inginer chimist acreditat a face audituri de specialitate – gen statii de epurare a apelor, avize pentru laboratoare de analize, etc.) Si inca ceva. Norme, proceduri, protocoale or fi, cum e normal sa fie in orice domeniu, dar la fel de important e ca ele sa se respecte si sa fie verificata sistematic aplicarea lor, pentru garantarea efectului substantelor, referindu-ne aici la dezinfectie. Ce, la autostrada demolata n-au fost norme privind fundarea covorului asfaltic? Sunt in primul manual de drumuri de la constructii. Daca ai stii ce maldar de documentatii stau la baza fundamentului unei autostrazi, ai zice ca s-a varsat acolo toata matematica, mecanica, rezistenta materialelor, chimia si geologia la un loc (cateva le-am omis sa nu te plictisesc). Asa, si? 10 m de panglica festivista au reusit efectul de ocolire a normei. Prietenii stiu.
      A propos de ancheta jurnalistica a lui Tolontan. Foarte bine c-a facut-o, dar sincer, mie mi-a mirosit a foileton, cu reprize in loc de episoade. Un fel de tanar si nelinistit, dar rezumat. I s-o fi tragand stilul asta pentru ca … redactor sef la “Gazeta sporturilor”?
      Traiasca Maria Sa Ratingul! (repet, nu neg utilitatea investigatiei! Dar e ca-n bancul ala … la ce ne(i)-a folosit?)

    • @matrix: iar de acord cu tine , parțial. Pe lângă norme si aplicare ar trebui ca doamna asistenta să ceară la SPCIN controale . Ăștia sunt aia cu prevenția si controlul la nosocomiale. Adică să vină , să ia probe de pe suprafețe , aeromicroflora , apa sterila, mâini personal , instrumente….etc. Si dacă creste ceva pe medii ar trebui să înceapă iureșul.Ce a fost, unde , de ce, ce măsuri….toată nebunia. Chestia e ca daca faci asta pe hârtie și la dracu stie ce interval…vai de steaua bolnavilor. Acuma….revenim la conștiința nu la empatie. Serviciul ala ar trebui a funcționeze automat, la intervale regulate , mai des în zonele cu risc. Pe vremuri când venea Sanepidul parcă năvăleau tătarii….toată lumea avea sfincterele strânse. Depinde de fiecare în parte cum accepta ideea de “las-o ca merge si-asa”

  4. @Ametisto:
    Sari, apara si pazeste, zii si tu ceva!
    Dr. Chin a fost de garda pe plaja, e scuzata! 😆

  5. Lucrez in oncologie, in state. Un exemplu doar: Medicii rezidenti de aici imi povestesc ca parte din trainingul lor cere sa invete cum sa comunice diagnosticul pacientilor. O fac cu actori pe post de pacienti si trebuie sa fie in stare sa se adapteze diverselor reactii ale ‘pacientilor’. Sunt evaluati pentru asta.

    • Adică după ce ii transmite în cel mai bun mod posibil diagnosticul nu ii spune la final ca sa își cumpere un sicriu? Fantastic, deci ăștia în state sunt chiar rupți de realitate!

    • Foarte util exercitiul din US dar in conditiile in care vorbim de basic ( dezinfectanti, perfuzoare lispa samd), si de o ignoranta crasa a infirmierelor si nu numai, cred ca astfel de workshopuri, asa cum sunt ele – niste picaturii intr-un ocean de neajunsuri – pot face diferenta pentru macar cativa bolnavi..
      Nu vad sperante ca un astfel de exercitiu sa fie facut la initiativa si pe banii spitalului in Romania .

  6. Citiți despre spitalul județean Ploiești denumit și spitalul morții unde externarea se face de obicei prin morga! Eu cred ca acolo ai nevoie de un psiholog și dacă vrei sa intri cu o banala apendicita!

  7. costicămusulmanu

    vaslui, decembrie 2015
    oncologul a știut să comunice cu pacientul, pe înțelesul și caracterul acestuia; aparținătorilor le-a vorbit tot “cu mănuși” și doar în urma unor mari rugăminți a acceptat să spună lucrurilor pe nume
    psihologul a existat!! la vaslui!!
    din păcate pe astfel de oameni sistemul “nu putea să-i mai încapă”; doamna lucrează acum în domeniul privat iar clinica de oncologie este închisă din lipsă de medic…pentru că la salarizarea și condițiile de acolo numai un sfînt ar putea rezista…

    însă apropo de teama de moarte…mi-am adus aminte de oana pellea (o mare actriță despre care puțini știu în românia) care povestea cum mama ei, în fază terminală, avînd dureri cumplite, se plimba senină și avînd cuvinte calde pentru oricine pe holurile spitalului, stîrnind mirarea personalului medical (care-și dădea seama de suferința reală a femeii); cineva a întrebat-o chiar: “doamnă, așa se moare?” iar răspunsul a fost simplu, “da”; acceptarea asta senină, iar nu fatalistă, a ceea ce suntem înseamnă, pentru mine, suprema umanitate;
    însă în continuare nu aș intra într-o secție oncologică pediatrică!

    dg, where ar’u? we miss you?

  8. Am revenit la datorie pe blog!!
    1. In facultate, la lucrarea practica de oncologie, intre altele am simulat cum informam pacientii de un diagnostic de cancer. Impreuna cu un coleg jucam varianta “asa nu”. El era medicul, eu pacientul si imi spunea ceva de genul “ai cancer!!!” iar eu ma prefaceam ca bocesc. Apoi alt cuplu trebuia sa demonstreze varianta “asa da”.
    2. E greu. Mai ales daca te atasezi intr-un fel de pacienti: am avut un caz in anul I de rezidentiat care m-a marcat profund. A fost un caz fff trist, dar interesant, asa ca l-am prezentat pe unde s-a putut: scoala de vara, congrese, etc, macar atat sa ramana in urma. Tot in urma acestui caz am devenit pasionata de o anume investigatie si as putea sta ore intregi sa dezbat problema..in fine totul se reduce la “shared decision making”.
    3. Cand eram in stagiul de oncologie am patit necazul cu degetul, asa ca asta m-a scutit de suferinta emotionala aferenta
    4. In stagiul de hematologie am avut placuta surpriza sa vad multe cazuri responsive la ultimele terapii existente, ca atare nu am fost asa deprimata..si chiar ma gandesc la o a doua specialitate care sa fie hematologia.
    5. Cursurile respective poate ca par doar o picatura intr-un ocean, dar tot reusesc sa faca o diferenta, macar la nivel individual…chiar si un singur medic poate influenta atatia pacienti…

    • Aia/ala care a dat dislike sa mearga frumos intr-o sectie de oncologie/hematologie si dupa aceea sa vina inapoi sa comenteze! 😡

    • Ame….ai dreptate. Si in ceea ce privește comentariul si in ceea ce privește dislaikuitorul. Toată medicina are nevoie de empatie. Pentru doctor o suferință poate părea banală dar pentru pacient e cea mai importantă, în fond de aia a venit la medic. Numai că oncologia în special suprasolicita nervii….nu cred că a trecut cineva prin stagiul ala si de acolo sa plece la o bere. Cu atât mai istovitor când în fața ai un copil care te întreabă senin si dureros de matur cât mai are leucocitele…si asta e doar vârful. Cum spui unei mame ca i-a murit copilul în accident? Cum îi explici unui om ca necesita o operație mutilanta? Din păcate din facultate ieșim nepregătiți să facem fata momentului . Totul se rezuma la reacția de moment bazată pe educația de acasă.

    • costicămusulmanu

      ba io zic să se ducă direct în p… măsi (am scris așa convins fiind că e conform gramaticii pe care o cunoaște)

    • costicămusulmanu

      dr. chin, ma’am, uoamenii ar trebui să fie părerologi fix în domenii pe care le stăpînesc; din nefericire acești părerologi (doamne, cît îmi place termenul) nu stăpînesc nici domeniul pe care, conform meseriei fiecăruia, ar trebui să-l, pe el, domeniul; și atunci ajungem la corolarul definitoriu:
      prostu’ dacă nu-i fudul
      parcă nu e prost destul

      hai pa, vă pupă muslimu’ că se duce cu doamna cadînă la Mai și anume 2, să are și gurile lor un uichend la mare…și să vază șî balcicu’…shame on me că nu m-am învrednicit pîn’ acu’

      diiiiigeeeeeiiii where the fuck are you???
      miss your comments, man!

    • hm..la musulmani uichendu incepe de miercuri? si io cu el mergem la mare da abia de maine seara e uichend p-aci pe la noi. (desigur, a vorbit invidia pozitiva din mine 😆 )

    • “Dislike”-ul e pentru limba romana execrabila…

    • mel
      cui i-ai răspuns?
      ce este execrabil?

    • @mel-limba romana execrabila? nu mai vezi bine? sa iti recomand un control oftalmologic la colegi? Daca romana mea e execrabila, atunci a acelora care n-au auzit de cratima si numarul corect de “i”-uri, cum e? apocaliptica?!! In 28 de ani nu mi-a zis nimeni niciodata ca nu as vorbi sau scrie corect romaneste!!
      Iar daca te referi la expresia “shared decision making” am scris-o asa pentru ca mi se pare ca varianta romaneasca “decizia impartasita” suna rau. Si pana-alta, cititorii respectabili ai blogului inteleg f bine si limba engleza, fiind cazuri, mai ales in medicina, cand e mai usor de exprimat conceptul. Cine nu pricepe-google translate!! 😡

    • Ame…cum sunt în concediu , tot îmi vine să dau dedicații muzicale. Pentu tine cântecelul ala cu ” lasă lumea să vorbească”. Pentru dislaikuitor ” ma-ta are cratima”.

    • @dr Quinn- apropos de postarea urmatoare: multumesc frumos pentru dedicatie si concediu placut in continuare 🙂

    • ametist
      nu cred ca vorbea cu tine

    • @ametist : Cu placere pentru dedicație! Ascultau niste vecini de la pensiune Cornel Constantiniu si mi s-a părut potrivit refrenul melodiei. Mulțumesc pentru urare! Si tie gărzi liniștite!

  9. Hai inca una: exista in spital un centru de relaxare gen spa, cu scaune pt masaj, yoga, quiet room si nu mai stiu ce pt cei care lucreaza cu bolnavi in faza terminala..
    Asta pe langa consiliere psihologica..
    Zic si eu, poate s-o lipi si la noi.. Ca sa nu mai arunce cu sicrie in fasole. Doamne.

    • In Barcelona exista centru paleativ pentru aceste cazuri.Au psihologi, au preoti etc, etc.

    • Florin, spa-ul e pentru caregivers. Au si pentru pacienti o gramada de programe. Pe mine m-a surprins fix grija asta si pentru binele mental al celui care are grija, nu numai al bolnavului. O chestie din care tot pacientul are de castigat.

  10. @ Simona (Sefa) Nu am zis ca a fi oncolog e usor .E clar ca sunt momente cand poate ajungi acasa la limita depresiei dupa o zi de munca .Vreau doar sa spun ca meseria de doctor ( oncolog sau orice alta specialitate) este o meserie vocationala care presupune by default sa ai inzestrariile necesare de la mama natura.Una dintre acestea fiind empatia.

  11. In Timisoara , la Oncohelp, numai de empatie nu poate fi vorba ! Nu generalizez si nu dau nume dar am simtit-o pe pielea mea !

  12. Nu pot sa ma abtin sa nu raspund la comentariul cu ” parelologii”.Daca unii dintre noi nu au diploma in medicina nu inseamna cu nu stim cate ceva legat de subiect.tatal meu traieste acum datorita mie si unei doamne doctor care a stata o noapte intreaga la capatul lui cu un EKG mobil ( singurul din acel spital de provincie) pe care-l plimba de la camera de garda la patul lui.Am stiut ce e de facut in cazul unui infarct mioacardic cu embolie pulmonara.Am fost suficient de empatic incat s-o lamuresc pe mama sa nu -l miste.Am stat la doua noaptea langa o colega de munca al carui sot avea cancer pancreatic si care nu mai reactiona la morfina.I-am recomandat opiacee ( sunt inginer chimist specializat in substante organice) si mai stiu si eu ce si cum .Si fara diploma de doctor am stiut sa fiu om, sa fiu ematic.Sa mai spun despre colege ce aveau probleme si ginecologii nostrii au recomandat tratamente in loc sa le trimita la ginecologie endocrinologica ( unde au rezolvat problema)L-am explicat eu, Am tinut loc de doctor si le-am trimis la specialitatea care se putea ocupa si rezolva problema lor. Imi cer scuze ca nu sunt….parelolog. Am facut si preventie de multe ori in locul medicilor de familie ,explicand de ce trebuie sa ai manusi cand schimbi pamantul la flori …gen.Una din cauze e legata de germenul ce declanseaza fascita necrozanta….

    • N-a zis nimeni ca educația , mai ales cea medicala chiar și la cadre nemedicale nu ajuta. Empatia nu e nici ea monopolul activităților medicale. Multe din ce spuneți sunt corecte. Dar asta nu schimbă faptul că morfina este opiaceu. Sau ca o părere medicala avizată e de înlocuit. E adevărat că e preferabil ca părerea aia sa nu fie spusă printre dinți și cu acreala.Dar aici revenim la un comentariul al Simonei, personalul medical e format din oameni. Cu suisurile si căderile lui. Poti fi empatic la începutul unei gărzi si epuizat la final. Nu suntem varianta cu cruce roșie pe frunte a lui Robocop.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green