Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Cât de mult încercați să vă schimbați?

screen-shot-2016-11-13-at-23-16-29

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mi-am petrecut prima jumătate din viață încercând să mă schimb. Radical. Mi-am dorit să devin din ceea ce eram… opusul a ceea ce eram. Calmă, în loc de impulsivă, zen în loc de pesimistă, relaxată în loc de îngrijorabilă, flower-power în loc de superresponsabilă, ultrasociabilă în loc de anxioasă social (știu, știu, nu par! 😉 ) și așa mai departe. Și dă-i, și luptă… M-am căznit, am lucrat cu mine, am încercat și am dat-o în bară, am luat-o de la capăt și am greșit iar, am învățat chestii noi, de altele m-am dezvățat, m-am introspectat până m-am sleit, am înțeles de ce fac unele chestii și de ce pe altele nu-s capabilă să le fac, m-am antrenat pentru schimbări, unele mi-au ieșit, altele mi-au ieșit doar parțial, altele deloc, m-am învinovățit și m-am supărat pe mine, apoi mi-a trecut și mi-am mai dat o șansă și așa mai departe, până în ziua în care am reușit să înțeleg, în sfârșit, ceva important, poate cel mai important lucru din viața mea: că e bine să încercăm să schimbăm acele lucruri care ne fac viața mai grea, dar că, în același timp, înainte de orice, e esențial să ne înțelegem și să ne acceptăm. Și să nu ne mai cerem imposibilul. Putem învăța să devenim mai asertivi sau să numărăm până la 5 înainte de a da o replică, dar nu vom putea deveni niciodată din colerici flegmatici. Sau din party people niște pisicuțe domestice leneșe, ori din personaje îndrăgostite de adrenalină, niște ultracircumspecți.

Mă gândeam la toate astea în timp ce mă uitam la primele trei episoade din Un comportament adecvat, un serial-premieră, care se va difuza, începând de pe 17 noiembrie, în fiecare joi, de la ora 22:00, pe canalul TNT. Filmul e povestea lui Letty, o tânără care își câștigă pâinea din hoție și, deși încearcă non-stop să se schimbe, tot ce reușește e să o ia mereu pe un drum greșit, culminând prin a ajunge într-o relație cu Javier, un asasin plătit. Privită superficial, Letty e doar o infractoare pe cale să fie decăzută din drepturile parentale, pierzându-și pentru totdeauna băiețelul de 10 ani. Privită cu atenție, e un om conștient de propriile greșeli și neputințe, care încearcă din răsputeri să găsească drumul corect, dar o dă în bară planetar, de cele mai multe ori.

good-behavior

Nu suntem niciunul dintre noi perfect, toți greșim, toți avem, de multe ori, un comportament neadecvat. Nu există om care să nu o dea în bară. Există doar oameni încremeniți în autoadmirație, care se încăpățânează să se considere fără cusur, și oameni conștienți de greșelile și de neputințele lor, dispuși să și le asume și să încerce să le repare. Letty e din această ultimă categorie și asta o face foarte umană. E o hoață pe care o înțelegi, căreia îi vrei binele și pe care simți nevoia să o contrazici, atunci când se privește în oglindă, autotaxându-se drept “a piece of shit”. Un om ca toți oamenii, pe care încercarea permanentă de a se schimba în bine, ar trebui să îl salveze, la un moment dat. Și care, înainte de a-și continua goana nebună și mereu ratată spre o altă viață, ar face bine să se oprească doar un pic, ca să se accepte.

Nu e deloc un personaj de neacceptat Letty, ea are și părți bune, are niște valori în care crede și pentru care luptă chiar în timp ce încalcă legea și normele sociale. 🙂 Să vă uitați la serial, o să vă placă și o să vă placă și de ea. Aștept și eu să aflu ce se va întâmpla din episodul 4 încolo, nu am avut acces în avans decât la primele trei.

Voi cât de mult munciți cu voi? Cât de mult sunteți dispuși să vă recunoașteți greșelile, neputințele, handicapurile emoționale, trăsăturile mai puțin rezonabile, disonanțele cognitive și toate acele lucruri care vă îngreunează viața? Cât de dispuși sunteți să vă asumați partea voastră de greșeală și de responsabilitate, în loc să aruncați totul pe ceilalți sau pe circumstanțele exterioare? Vi se întâmplă să uitați că aveți și părți bune, atunci când vă luptați cu cele mai puțin bune? Sau ați ajuns să vă acceptați, cu toate bunele și relele și să nu mai țintiți decât schimbări realiste?

Pe scurt, cât de mult încercați să vă schimbați?

Vă aștept cu interes răspunsurile. S-ar putea să vă prindă bine o mică introspecție ad-hoc, iar cel mai nuanțat comentator va fi și premiat cu 200 de euro, sub formă de vouchere, pe care să-i investească, după cum îi poftește inima, în teatru, film, cărți, yoga, gym, cursuri de tango sau orice altceva i-ar îmbunătăți și i-ar colora viața. Nu pentru plătit întreținerea sau pentru achiziționat porcul de Crăciun. 🙂 O să anunț câștigătorul vineri, pe 18 noiembrie, printr-un update la această postare.

Haideți cu confesiunile despre schimbare. Vă rog să comentați cu adrese de e-mail valide. 🙂

Foto 1 Michael Brown | Dreamstime.com

LATER EDIT: Câștigătoarea premiului este Otilia. Felicitări, Otilia, să te bucuri de el. O să primești un mail de la mine. 😉

92 comentarii

  1. Eu am crescut cu filmele americane si mi-am dorit sa fiu mereu personajul bun, calm, generos, self sacrificing. Dar crescand intr-o familie temperamentala, nu prea imi iesea si ma frustram des. Acum am invatat ca sunt good enough si desi fac eforturi catre mai mult calm si armonie, nu ma mai frustrez cand nu-mi iese si reusesc tot mai des sa ma accept cu tot cu bagaj 🙂

  2. In urma cu doar cativa ani eram foarte mandra de ceea ce reusisem sa fac in viata, cu forte proprii. Eram, cum s-ar zice, pe val. Eram stapana inelelor (la figurat si la propriu, deoarece detineam un lant de magazine de bijuterii de argint). Aveam o situatie materiala bunicica, un sot minunat si cea mai grozava fetita din lume. Eram ferm convinsa ca norocul ti-l faci cu mana ta. Dar viata are felul ei de a-ti dovedi ca toate astea sunt efemere…
    Am aflat ca minunatul meu copil sufera de o boala rara, am petrecut ani in spital, undeva, in tavalugul care mi-a maturat tot ceea ce credeam eu ca stiu despre viata, mi-am pierdut sotul, care s-a prapadit la doar 35 de ani. Nu ca ar mai fi contat, dar am pierdut si firma la un moment dat.
    Si apoi am inceput sa invat… Am invatat cat de importanta e clipa prezenta, cat de mult conteaza sa te bucuri de fiecare moment in parte, acum, azi… Am invatat ca poti sa-ti pastrezi mintea intreaga doar daca lasi trecutul in trecut si daca nu-ti bati prea mult capul cu ce va fi maine. Am invatat sa plang pana la epuizare si am invatat sa rad din toata inima. Am invatat cum sa fiu cea mai buna mama din lume pentru copilul meu. Am invatat sa lupt pentru dreptul la medicamente, la viata pana la urma. Am invatat ca exista multi oameni buni pe lume. Am invatat ca nu stiam nimic.
    Si da, m-am schimbat. Nu cred ca mai traieste vreo bucatica din vechea”eu”. Doar niste amintiri indepartate, din alta viata…
    Si stii ceva? Sunt mult mai mandra de ceea ce am devenit, pentru ca acum am de ce.

  3. Pana spre treij’ de ani, din diversele circumstante, am fost mult sub influenta parintilor. A fost o combinatie in care primeam ceva intre over-protective si senzatia ca orice-as face nu e suficient. Prin urmare, si eu oscilam intre “sunt o persoana inteligenta, buna la suflet si care ar putea sa faca orice in viata” si “de fapt nu stiu sa fac nimic concret, de ce mi-as mai bate capul”. Asa ca eram o persoana relativ impacata cu sine, dar care si-ar fi dorit sa se schimbe, fara sa stie in ce. Avem o lene plina de anxietati, o reteta total contraproductiva.

    De sub influenta asta am inceput sa ies acum vreo patru ani, si de-atunci tot lucrez la mine (cu si fara ajutor specializat). Am invatat sa ma ascult si sa ma inteleg. Am descoperit ce bine e sa-ti poti permite vulnerabilitatea in fata prietenilor foarte apropiati/partenerului, ca sa nu mai treci prin toate gandurile doar cu punctul de vedere al unui singur creier. Am aflat ca nu trebuie sa fiu perfecta ca sa merit dragoste, si cu atat mai putin pentru aprecierea altora. Ca sunt mult mai imperfecta decat speram ca sunt, si ca asta e mult mai ok decat imi imaginam eu ca este.

    Cea mai mare provocare in prezent e schimbarea de lunga durata, pe aspecte bine definite. Tot ce m-am lamurit in ultimii ani ca nu e ok si are nevoie sa fie altfel, si nimic din ce mi-ar spune altii ca trebuie schimbat, daca nu-s de acord cu ei. Iar schimbatul de obiceiuri si moduri de gandire care-au facut de treij’ de ani şanţuri pe cararile mintii e o munca serioasa, dar cu rasplata pe masura.

    Deci, ma lupt sa-mi schimb autosuficienta, lenea, indoiala de sine, teama de esec. Ma mandresc cu inteligenta, empatia, curiozitatea si entuziasmul. Mi-a fost greu sa accept ca schimbarea e ceva constant, treptat si fara sfarsit, ca n-o sa fie niciodata o zi cu stampila pe diploma de om implinit. Dar imi face bine si sa stiu ca eu sunt beneficiara, ca efortul merita, si ca un proces fara sfarsit are si avantajul ca nu prea ai cum s-o dai definitiv in bara, fiindca mereu poti sa incerci si maine.

  4. Cine este mai el insusi, fluturele sau omida? Cand este mai frumos, primavara sau toamna?
    Schimbarea e o iluzie, evolutia e o inerenta. Schimbarea e despre alinierea la criteriile restrictive ale altora, evolutia inseamna sa iti faci cadoul de te bucura de tine insuti, in tot potentialul tau.

    Sigur, daca acum m-as si da jos din pat sa fac genuflexiunile alea de mi le propun din august, lucrurile ar capata o cu totul alta greutate. Probabil mai usoara, confirm studiilor. Dar oare as mai fi eu? Unii imi spun ca nici macar nu mi-ar sta bine altfel, ca felul meu este rotofei si bonom. Ce ma faaac, eu simt ca sunt o fragila balerina sub (temeinica) acoperire.

    Bai, nu stiu daca ajung vreodata fluture, pare cam solicitant, dar cine zice si cu ce argumente, altfel decat infantile, ca omida e mai naspa? Cine stie despre sine sau despre altii, pe bune, ca ochiul demiurgului, cand e inca omida si cand fluture? Am insa senzatia ca de fapt toti ne traim viata ca si cum ar fi un stagiu obligatoriu pe postul de nimfa, buimaciti intre vise si claxoane.

  5. Dintotdeauna nu mi s-a acceptat incapatanarea, franchetea si..modul in care punct capat unei relatii… Cele mai dese cuvinte auzite au fost ” nu mai fi asa”…mno, intre timp am citit( mult si de toate), am invatat sa contrargumentez si lucrez la ” incapatanare si franchete”…

  6. Mie mi-a fost greu sa invat ca nu toti oamenii gandesc si simt ca mine, prin anii ’20-’30 ai mei imi era de neinteles asta. Am trecut prin multe transformari, unele au ramas altele au plecat fara urme. Acum stiu ca sunt sensibila si alti oameni nu sunt, deci nu mi se mai pare gaura in cer sa vad alt tip de comportamente.
    Acum sunt la stadiul ca ma accept asa cum sunt, cu bune si cu rele si incep sa-mi iubesc si calitatile si defectele (care sunt defecte in ochii mei, ca nu sunt neaparat), realizarile si esecurile … dar am 50 de ani, atatia ani mi-au trebuit sa ajung sa ma iubesc.

  7. Hmmmm…
    Zici ca femeia aia o da in bara planetar?
    Hai si eu cu ceva planetar (sa ne scuze domnu’ Nic de trivializare)

  8. Eu citisem introducerea ta de pe Fb si formulasem deja un comentariu in minte. Cand am ajuns pe blog, am constatat ca fix asa incepusesi si tu articolul: suntem la jumătatea vieții, optimist vorbind (eu am fumat cam mult). De când ne-am născut ne tot căznim să ne schimbăm, împinși de alții sau urmându-i pe alții. Ne găsim defecte, ne exacerbăm calități, mergem la o mie una seminarii, citim cărți, și eforturile noastre uneori își pierd scopul de atâtea tumbe. Ne rușinăm că procrastinăm, și decidem să stârpim această groaznică bubă morală, dar asta doar până aflăm că procrastinarea poate să denote un geniu latent sau creativitate ascuțită. Atunci dăm dracului fișele și programarea activităților, și ne mândrim cu talentul de procrastinator. Până joi, pt că joi dăm peste Marie Kondo și iar ne apucă imensa rușine, și iar ne punem pe împăturit și ordonat.

    5 luni de zile vrem să fim altruiști, uber altruiști, pentru că fetei dintr-a 12-a B sau băiatului dintr-a 9-a C îi plac altruiștii, așa au zis la un workshop despre descoperirea de sine. Dar într-a 6-a lună vrem să fim axați pe sine, pragmatici și asertivi, pentru că vai, s-a dus după altul / alta pe care de altfel nu părea să-l dea altruismul afară din casă.

    Primii 3 ani de zile frecăm la cap copilul să fie bun, blînd, cuminte, să împartă jucării și să ierte. În al 4-lea an, când revine caftit de la grădiniță sau când iar i s-a furat bicicleta de sub fund în parc, îl somăm să devină mai înfipt, mai combativ și mai tupeist.

    Și tot așa. Ne scurgem gălbenușul sufletelor în cofraje mai mici sau mai mari, mai rotunde sau mai colțuroase, după cum ni se pare, pe moment, că ar fi mai bine să fi fost, să fim. Și în tot acest timp, tic tac, tic tac, clipele se scurg, ridurile apar, pașii încetinesc. Apoi ajungem bătrâni, cu o mie și una de regrete despre ce am fi putut fi.

    Așa că eu una, acum că-s pe la jumătatea sforii, am decis că nu mă mai chinui prea abitir să mă schimb. Asta-s eu. Am ieșit binișor. Alții or fi ieșit mai altfel, alții poate-s cuscri cu Socrate și cumnați cu Ghandi. Eu nu. Eu îs corcită între moldoveni și olteni. Doar nu era să ies vreun zen master.

    Singura mea mantră, singurul meu țel, rămâne să trec prin viața asta făcând cât mai puțin rău. Atât. Pe cât se poate, să nu tuflesc corola de minuni a lumii.

  9. Continuare:
    Deci : banc: :mrgreen:
    banc filosofic cu Ion si Ghe pazind oile cu barbiile sprijitie in batele lor:
    Ghe: Ma, Ioane, ma, vezi cate multe oi avem noi aici?
    Ion: Ihi…
    Ghe: Iti dai seama dealurile astea, cate oi au, ce multe’s ma?
    Ion: Ihi…
    Ghe: Da’ ma Ioane, ma, dealurile astea sunt pe un munte care ii mare, si iti dai seama cati munti are tarisoara, asta, cate dealuri, cate oi ma…
    Ion: Ihi…
    Ghe: da’ tarisoara asta e pe un continent care ii mare, ma, si iti dai seama ,cate tarisoase, cati munti, cate oi ma…
    Ion: Ini…
    Ghe: da’ ma Ioane ma, Continetul asta, europa, e pe glob care ii mare, ma si iti dai seama toate continentele…,cate tarisoase, cati munti, cate oi ma…
    Ion: ihi…
    Ghe: da’ Pamantul mai Ioane, iti dai seama ca e o planeta in Univers care ii mare… si iti dai seama, cate planete… cate continente.. cate tarisoase, cati munti, cate oi ma…
    Ion: Ihii…
    dupa o lunga tacere:
    Ion: Ma, Ghe… iti dai acum seama cat de mici sunt sculele noastre…

  10. Asta ca sa fiu on topic si sa vedeti ca nu toata lumea se schimba!

  11. Si mai stiu unul:

  12. Pe care il iubesc :
    :mrgreen:
    In ochii lui era perfecta. In ochii ei se citea admiratia.
    Poate pentru ca era iubit de toti prietenii, poate libertatea simtita in plimbarile cu motocicleta au convins-o.
    A venit ziua in care s-au luat. O zi perfecta de altfel.
    Timpul a trecut si ea i-a cerut sa renunte la motocicleta pentru ca era periculos.
    El s-a supus pentru ca o iubea.
    A venit si ziua in care i-a cerut sa renunte la iesirile cu prietenii pentru ca stateau prea putin impreuna.
    Oarecum lovit si intristat a facut-o si pe asta.
    In final a venit ziua in care i-a zis: “Dragul meu, vreau sa ne despartim, nu mai esti barbatul de care m-am indragostit

  13. Hai ca am gasit varianta mai ampla, ca sa intelegeti mai bine, ca schimbarea se face pas cu pas ai e dureroasa si anevoioasa si implica consecinte:
    :mrgreen:
    “Am fost barbat indraznet, macho, liber si aveam parul lung.
    Sotia mea m-a cunoscut, nu invers; Mi s-a prezentat si oriunde mergeam,
    ea era deja acolo……sunt deja 12 ani de atunci.
    Pe vremea aia eram un motociclist inrait, purtam numai tricouri negre,
    blugi crestati, cizme de motociclist si aveam….parul lung.

    Bineinteles ca aveam si un outfit pentru ocazii speciale. Atunci purtam
    un tricou negru, blugi crestati si papuci de sport, adidasi, albi.

    Munca pe acasa era ceva rar, pentru ca eu eram mereu cat mai departe, pe
    drumuri.
    Dar imi iubeam viata asa cum era ea.
    Asa, deci, m-a cunoscut ea. “Tu esti barbatul viselor mele. Esti atat de
    ….macho, indraznet si …liber”.

    Cu libertatea a fost in curand gata, pentru am decis sa ne casatorim.
    De ce nu?!? Eram un barbat indraznet, aproape liber si aveam….parul
    lung.
    Bineinteles toate astea numai pana la nunta. Cu putin timp inainte imi
    zice: “Ai putea si tu macar la frizer sa mergi, ca totusi vin si
    parintii mei la nunta.”
    Treceau orele – NU, ….. dupa cateva zile si lacrimi fara numar de la
    ea……. am lasat de la mine si mi-am tras o frizura la moda cu par
    scurt, ca……in cele din urma o iubeam, si ce mai…. eram barbat
    indraznet, aproape liber, nu mai aveam parul lung dar eram ataaaaaaat de
    dulce.
    “Scumpul meu, eu te iubesc asa cum esti !!!” – a exalat ea.

    Viata era in regula desi la cap imi era putin mai racoare.
    Au urmat saptamani de convieturire pasnica si duioasa pana cand intr-o
    zi nevasta mea statea in fata mea cu o plasa mare in brate. A cumparat o
    camasa, o helanca (la cuvantul asta deja am pielea gainii) si o pereche
    de pantaloni, noi noute si imi zice: “Probeaza si tu astea, te rog !”
    Au trecut zile, au trecut luni si nenumarate servetele imbibate cu
    lacrimi de la ea ………… ca in cele din urma sa las de la mine si
    sa port camasa, helanca (hrrrrr) si pantaloni de stofa. Au urmat pantofi
    negri, sacou, cravate si pardesiu. Dar eram barbat indraznet, super
    misto si cu parul scurt.

    Apoi a urmat cea mai mare lupta, Lupta pentru motocicleta. Bineinteles
    ca nu a durat mult, pentru ca in costum negru si cu permanenta frecare
    si topaiala pe motocicleta nu poti lupta mult. In afara de asta pantofii
    negri de lac erau de asemenea o “forta” fragila. Dar ce mai conta, eram
    barbat chipes, aproape liber, conduceam un combi si aveam parul scurt.

    Cu anii au mai urmat multe alte batalii, pe care eu le-am pierdut in
    oceanul ei de lacrimi. Eu spalam, eu calcam, eu faceam cuparaturile, am
    invatat slagare pe derost, beam vin rosu dulce si faceam plimbarea de
    duminica. “Dar si ce?!?”- ma gandeam eu ;………….. eram un
    pampalau, asuprit, ma simteam naspa si aveam parul scurt……

    Intr-o buna zi, scumpa mea nevasta statea in fata usii cu valizele
    impachetate si mi-a zis: “Te parasesc !”
    Uimit si socat o intreb pentru ce motiv. “Nu te mai iubesc, te-ai
    schimbat atat de mult. Nu mai esti omul pe care l-am cunoscut eu odata.”
    – mi-a zis ea, trantindu-mi usa in nas.

    De curand am intalnit-o iarasi. “Noul” ei (masculul) este un motociclist
    paros, cu blugi crestati si tatuaje care…… se uita la mine plin de
    compasiune. Cred ca o sa-i trimit cadou o sapca ! “

    • Da, este cea mai mare dezamagire a casatoriei: ea crede ca-l va schimba, dar asta nu se va intampla, el crede ca ea nu se va schimba, dar asta sigur se va intampla.

    • Si vorbesc dupa 48 de ani vechime in “bransa”

  14. Si evident, sper sa iau si premiul! :mrgreen:

  15. pe la mijlocul vietii mi-am dat seama ca nu mai pot continua asa.
    eram neinsurat, sarac lipit pamantului, nu se mai uita nimeni la mine, nu mai aveam nici prieteni si nici familie, fara casa si fara masina… asa vedeam io viata, in negru bombon…
    asa ca , dupa ce si parintii mei au plecat intr-o lume mai buna, eu, fara nici un fel de viitor, am hotarat sa ma schimb.
    am facut repede un inventar a ceea ce mai aveam si am decis sa trec la treaba.
    cum de la parintii mei nu imi ramasese decat vreo 5 transatlantice de croaziera si cateva, nu multe, vreo 12 tancuri petroliere si transcontainere, am adunat intr-o interneto-conferinta pe toti comandantii lor si le-am spus simplu:
    dragii mei, de azi eu sunt si seful vostru in acte, nu numai financiar.
    de azi inainte , eu nu mai sunt dg, eu sunt marele boss.
    ati inteles ?

  16. eu vreau să ma schimb ,sa fiu ca superman, sa-i string de gat pe toti porcii din parlament , de pe strazi care se baga in fata la semafor,care vin cu masinile pe plaja, si tot asa din ăștia nesimțiți , si apoi pe rand pe judete , pana la ultimul ❗
    dar oricit as munci , nu-mi iese 😮 😕

    • din cate am auzit io la tv, tu nu muncesti nicaieri, ca esti multi milionar miliardar in petrodolari…
      deci, cand si unde muncesti dvs ?

    • Eu nu vreau asa tare sa ma schimb (in sensul descris de tine); vreau doar un HUMMER cu care sa defilez pe banda intai si sa matur toate masinile parcate abuziv pe aceasta banda, mai ales cand 3 metri mai incolo sunt locuri libere de parcare(bonus pt aia de parcheaza pe banda 1 exact in dreptul locului liber de parcare: dau un pic -mai mult- si cu spatele si mai vin o data)

    • 😈 😀 😉 😎

    • dg
      ți-aș zice eu unde muncesc ,dar mi-e că iar vine soacra mare si zice hop-ș-așa ș-așa
      ( în guatemala mă,dar să n-audă nimeni, șșșșșștttt 🙄 )

    • @scruela: da un aro bine intarit cu cornier de 40 si incarcat cu pietre ar face o treaba mai bune, cu pagube proprii mult mai mici. Si la cat ai avea de lucru, costurile nu pot fi neglijate. Si oricum nu vei avea succes absolut niciodata, ca astia se regenereaza ca-n terminator.

  17. Eu implinesc curand 40 de ani. Deci am avut timp sa simt toate anotimpurile schimbarii….

    20 de ani. Naiva destul, cat sa cred ca stelele de pe cer pot fi atinse, eram o tanara studioasa, prea serioasa, timida, prea putin stapana pe sine. Nu doream deloc sa ma schimb. Ma simteam bine asa. Eram genul de tocilara la care restul lumii se uita ciudat, fata care prefera sa citeasca decat sa rada cu prietenii si care visa, visa si iar visa. Cu ochii deschisi.

    25-35 de ani a fost perioada in care am intalnit-o pe ea, cea care m-a schimbat. Firma care m-a angajat. Desi nu doream sa ma schimb, ci doream doar sa am un loc de munca, ea a facut mai mult de atat. M-a invatat ca trebuie sa fiu eficienta, sa imi planific timpul, m-a invatat cum sa fiu stapana pe mine si sa imi sustin ideile in mod ferm si hotarat. M-a transformat dintr-o fiinta care ura orice iesire in public, intr-o fiinta care adora multimea, prietenii, a inceput sa imi placa sa cunosc oameni noi si sa descopar lumea. Mai mult de atat, mi-a trezit ceva ce nici nu stiam ca am, instinctul de a indruma si conduce in munca lor alti oameni. Am fost si conducator de echipa, mergea treaba ca pe roate. Imbunatatiri peste imbunatatiri, cum sa sa devii eficient, cum sa aprofundezi comunicarea non-verbala si alte asemenea lucruri. Dupa ani si ani in aceasta firma, m-am schimbat, mai mult fara voia mea, incat cu greu ma recunoastem si eu. Devenisem parca altcineva. O fiinta frumoasa, increzatoare, optimista, plina de viata, reuseam sa conving pe oricine cu usurinta orice imi propuneam. A fost o imbunatatire. Clar.

    35 de ani a fost timpul sa ma transform si imbunatatesc personal din nou. A aparut casatoria. Si mai apoi copilul. Sotul si familia m-au fortat oarecum sa ma transform si imbunatatesc din nou. Am ramas acasa multi ani ca sa ma pot ocupa de copil si a trebuit sa studiez cum sa fii mama, am dat cartile despre dezvoltare personala pe carti despre a fi parinte. Bucataria, casa, familia, prospectele de medicamente pentru un copilas care se imbolnavea destul de des…A trebuit sa ma schimb din nou, a trebuit sa imi placa sa fiu acasa. A trebuit sa invat sa ma pun pe mine pe locul doi. A trebuit sa invat cum se face disimularea, sa ma prefac ca sunt vesela chiar si cand eram trista. Si altele.

    Acum, copilasul a mai crescut, iar tineretea si firma unde lucram au ramas undeva in departare, in amintiri.

    Eu sunt aproape de 40 de ani si dupa atatea schimbari si imbunatatiri, nici macar nu mai stiu sigur cine sunt. Sunt din nou antisociala, pesimista, neincrezatoare, fara sperante, fara idealuri, introvertita si nu prea vesela. Deseori nici prea eficienta, ca nu imi ajung 24 de ore sa imi termin treaburile.

    Dar hei, stii ce? Nici nu mai imi doresc sa ma schimb. Incerc sa musc din viata asa cum vine, sa nu ma gandesc la ziua de maine mai mult decat la cea de azi. Si in plus, exista cineva care ma iubeste fix asa cum sunt, fara sa ma schimbe, fara sa imi ceara sa ma imbunatatesc. Da, copilul meu ma iubeste asa antisociala, pesimista, neincrezatoare, fara sperante, fara idealuri, introvertita si nu prea vesela. Asa ca eu personal nu mai simt nevoia sa ma imbunatatesc vreodata. Nici macar un pic. 🙂

    • uooooof… important e să te simți tu bine în pielea și în viața ta, în cea mai mare parte a timpului. doar dacă nu se întâmplă asta merită să schimbi lucruri. pentru tine, nu pentru alții.

    • @Ramona:
      Tinerete, daca nu scriai (si inca de doua ori) ca ai aproape 40 de ani, as fi jurat ca poza din articol e a ta! Fata din poza are sigur peste 40 si se vede cu ochiul liber ca e o antisociala. Ma tot uit la ea si ma-ntreb ce-ar mai fi de schimbat. I-as da totusi ochelarii jos, uite-asa … sa i se vada ridurile! 😆

    • Da’ chiar o sa am aproape 40, peste cateva luni. Poza e un fel de caricatura din aia cu creionul, modificata, aduce foarte tare cu cea care eram eu pe la 35 de ani. Ca sa nu imi sara in cap fostii colegi de munca cu comentarii aiurea, obisnuiesc sa folosesc poza aia. Dupa cum am zis, sunt o anti-sociala. Si un antisocial nu isi foloseste poza adevarata 😀

  18. Si eu cu trendul am inceput exercitii de introspectie pe la 30 de ani. Startul mi l-a dat terapia Allen Carr cu care am renuntat foarte usor la fumat si mi-a deschis portile spre…mine. Au urmat vreo 2 ani cu toate cercetarile interioare si luptele incrancenate spre schimbare. Epuizare, plans in hotote, pe strada, la birou, acasa, in somn. M-am oprit cand mi-am dat seama ca nu sa ma schimb este nevoie ci sa fiu eu insami – lucru care pentru cei din jurul meu inseamna schimbarea mea. Au plecat ei singuri cand eu nu m-am mai mulat pe dorintele / asteptarile lor.

    Cel mai greu lucru pentru mine a fost sa fiu blanda cu mine. A fost un teritoriu total necunoscut, lipsit si de modele, de orice. O altfel de pierder a virginitatii. Inca mai am fluturasi in stomac.

  19. A aloca unui lucru mai multa atentie decat merita presupune un consum de energie inutil, care altfel ar fi putut fi folosita chiar pentru rezolvarea acelei probleme.
    Iesirea din zona de confort implica consumul unor resurse semnificative.
    Asta pentru a nu intari expresia referitoare la … a nu vedea padurea din cauza copacilor !

  20. costicămusulmanu

    cum voucher-ul nu este destinat cumpărării de porc, alt cîștigător în afară de mine…nu prea văd;
    io nu vreau să fiu zen, nu vreau nici să stăpînesc lumea…am două principii (știu că numai proștii au idei puține și fixe dar ncfs…):
    1. (sfatul bunicii pe la 10 ani) nu fac rău nimănui cu bună știință
    2. nu (mai) fac “balet social”; acum 2 ani am decis împreună cu consoarta să ne filtrăm “prietenii” după principiul “să-mi spună, dom’ne, cînd sunt prost! că deștept cînd sunt, mă prind și singur”; bineînțeles că principiul trebuie aplicat și vițăvercea…ce pot să zic este că am făcut economii serioase (grătare, cadouri, petreceri ca la nuntă…oferite în proporție covîrșitoare de noi) iar ca prieteni mai avem…un cuplu și jumătate; în schimb (se zice că dispar energiile negative) nu ne mai certăm (aproape, că nu suntem Gandhi) deloc.

  21. Eu vreau sa cred in astrologie, in tunelurile dacilor si-n dezvoltarea personala da’ tot nu-mi iese. Sunt probabil prea rezistent la schimbare, mama mea de dinozaur 😆

  22. Criza conjugala
    (Imuabila oriunde-ar fi)

    Jurnalul ei:

    “În seara asta mi s-a parut ca sotul meu se comporta cam ciudat. Ne-am facut planuri sa luam cina la un restaurant mai dragut. Toata ziua am fost la cumparaturi cu prietenele mele si am crezut ca s-a suparat pentru ca am întârziat putin la întâlnire însa el nu a comentat nimic.
    Conversatia parea moarta asa ca i-am sugerat sa mergem într-un loc linistit sa vorbim. A fost de acord fara sa spuna însa prea multe.
    L-am întrebat ce este în neregula iar el a zis:
    ”Nimic”.
    L-am întrebat daca este suparat din vina mea. Mi-a raspuns ca nu este suparat, ca nu are nicio legatura cu mine si ca sa nu-mi fac griji.
    În drum spre casa i-am spus ca-l iubesc. A zâmbit usor si a continuat sa-si vada de condusul masinii.
    Nu-mi explic comportamentul asta si nu îmi pot da seama de ce nu mi-a zis ”si eu te iubesc”…. Când am ajuns acasa am simtit ca l-am pierdut de tot, ca nu mai avem nimic în comun unul cu celalalt.
    Pur si simplu a stat si s-a uitat la televizor, în tacere.
    A continuat sa fie distant si absent.
    Într-un final, cu toata atmosfera asta tacuta din jurul nostru, m-am dus la culcare.
    Dupa vreo 15 minute a aparut si el. În continuare l-am simtit distras si cu gândurile în alta parte.
    El a adormit, eu am plâns. Nu stiu ce sa ma fac. Sunt foarte convinsa ca el se gândeste la o alta. Viata mea e un dezastru”.

    Jurnalul lui:

    “Motocicleta nu mai porneste…. Nu stiu ce mortii ma-sii are…”

  23. “Decat sa primești un porc de Crăciun mai bine prinzi o păsărica”
    Donald Trump.

  24. Eu nu mai încerc să mă schimb, că am obosit.
    Încerc însă să mă descopăr, să mă iert și să mă las să fiu până în punctul în care asta nu devine un stres în plus.
    E tot ce-mi mai poate permite energia actuală.

  25. Cautand, am gasit asta:

    LA CE BUN TOATE ASTEA?


    “Ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica … ori …”

  26. Simona, bagam si ceva legat de relatia cu mama? :mrgreen:
    Si cum sa depasim (daca nu am facut-o inca) neimpacarea cu dansa?
    Si implicatiile pe care le are in viata noastra neiertarea?
    🙄 🙄 🙄

    • aia fiecare la terapie, pe canapea sau fotoliu 💡

    • Pai nu scriem din canapea/fotoliu? :mrgreen:

    • Bag eu ceva despre relația cu mama: http://www.daughtersofnarcissisticmothers.com/characteristics-of-narcissistic-mothers/
      Pe mine m-a luminat de nu se poate si m-a curățat de toate relele! Nu era nici vina mea, nici a ei (era moștenită de departe).

      Cel mai greu este ca cei implicați într-o astfel de relație să conștientizeze că este o formă de abuz emoțional până la urmă. Se creează acele tipare mentale distructive, care ne strică direcția în viață – asta-i cauza neînțelegerii, a neîmpăcării, a neiertării. Apoi, conștientizarea aduce cu ea și acceptarea, din care rezultă vindecarea.

      Dar, mai grav decât întipărirea credințelor distructive din copilărie, este următoarea: credința că, dacă ne-am vindeca aceste credințe distructive, asta ar însemna că cei care ne-au determinat sa le creăm, scapă nevinovați, astfel că nu ne îndurăm să le dăm drumul. Ego-ul, bată-l vina…

    • Andreea, waw!
      Recunosc ca ma asteptam sa vina cineva cu un cometariu legat de faptul ca fiecare avem cate o chestie care ne-a deranjat la propria mama si ne-am jurat ca noi nu vom fi asa si ne trezim ca fix asa suntem si incercam(sau doar pretindem)

    • Sa ne schimbam in acest sens…

  27. Am o prietena careia i-am recomandat mantra: ma iubesc, ma iert, ma vindec!
    A folosit-o si a zis ca i-a folosit!
    🙂

    Cruela presedinta!(asta chiar nu se poate schimba!)

  28. Greu si cu schimbarea asta.. sunt constienta ca as putea imbunatati unele aspecte, dar nu simt intotdeauna suficienta energie pentru asta..Cu toate astea am incercat de-a lungul ultimilor ani sa mai reduc din impulsivitate, sa nu ma mai enervez pentru toate prostiile nesemnificative si chiar am reusit! Nu total, dar suficient cat sa rezist unei zile de munca fara sa injur intre dinti sau/si sa plang 😆 Nu am mai aruncat cu biletele de externare in aer, nu am mai stricat parafe, tot e ceva! :)) Ca pana la urma linistea mea sufleteasca e mai importanta decat mizeriile cu cardul de sanatate si altele.
    Insa mai am de lucrat la perceptia mea asupra viitorului, pe care uneori il vad cam negru (datorita problemelor de sanatate, desi sunt sanse mari sa mearga totul bine).

    • @Ametisto:
      Partitura ta e cea mai grea! Noi, estilanti, ne tot luptam cu tarele, uneori si cu moalele, cu “de obicei”-urile noastre intrinseci si individ-duale, voi medicin-istii sunteti undeva deasupra tuturor, ca sa vedeti “de sus” bisturiul si traiectoria lu intervisceralai. Imi tresar muschii fetei numai cand ma gandesc cum spargi TU geamul cu parafa! Domnul (Bill Gates) sa te aiba in paza, cosmarul cardului de sanatate (a cui?) va continua. Asa, si? Tu n-ai oglinda, bag seama, altfel ai observa cat de frumoasa esti, DOCTORE!

  29. Doamna Simona, apropos de schimbare si eroina filmului, va propun un subiect:
    :mrgreen:
    Mai prin frumoasa luna septembrie, mi s-a furat portofelul in care aveam fix toate actele: buletin, carnet de conducere, talon masina, card de sanatate si o colectie de carduri la diverse banci, plus oarece inscrisuri importante.Am plecat de acasa cu tramvaiul ( populism, stiu! Si uite ca m-a costat!) unde (s-a dovedit ulterior) doi cetateni a caror etnie nu vreau s-o mentionez mi-au executat o frumoasa operatie de deposedare prin alunecarea fermoarului buzunarului rucsacului pe care-l duceam in spate (stiu:sfanta naivitate, combinata cu neglijenta).Cand am constatat lipsa “obiectului”, nu stiam daca sa fac o criza de nervi sau sa lesin; asa ca am respirat adanc, m-am asezat pe scaun si am inceput sa fac inventarul pierderii si ce masuri ar trebui sa iau sa inlocuiesc pierderile suferite.Pe cand imi adunam mintile, a sunat telefonul cu un nr necunoscut si m-am gandit sa raspund; era politia! care ii prinsese pe indivizi, care mi-a trimis o masina sa ma ia sa ma duca la sediul lor (cruela presedinta), care mi-a dat inapoi tot-tot-tot si unde am ramas vreo doo ore pt formalitati si declaratii, urmand ca indivizii sa fie trimisi in judecata.Multumesc si pe aceasta cale politiei transporturi si ingerilor mei pazitori.Chestia e ca de ceva vreme, s-a introdus o noua etapa, respectiv posibitatea de “impacare” cu gotii, ca acestia sa nu mai aglomereze puscariile.Eu am fost de acord sa fie trimisi in judecata, pt ca daca le da drumul, risc sa ma fure din nou, pe mine, pe neamul meu sau pe voi si neamul vostru.Bani chair nu avem in respectivul portofel, dar numai gandul de ama apuca sa-mi refac toate documentele, cat ti,p cheltuit si cati nervi, ma face sa ma cutremur si acum.Precum ziceam, oamenii sunt la puscarie momentan.Aseara, m-asunat avocata lor, sa-mi spuna ca imi va trimite o solicitare de impacare sau cum s-o numi ea.Mi-a si trimis-o.Lacrimogen: neveste bolnave rau, copii care raman pe drumuri daca astia merg la puscarie, regrte, etc.Atunci am pus o intrebare: oamenii astia au mai fost condamnati? Raspuns :Da! Dar e prima data cand regreta si vor sa se impace!
    Si acum intrebarea pt voi: credeti ca se pot schimba?

    • nu
      nu se vor schimba niciodată
      e în adn-ul lor
      dar iertăciunea , asta e altă ceva

    • Era cumva faimosul tramvai 41, unde portofelul tau coboara cu o statie inaintea ta?

    • Nope, era un 23 sau 27 in frumosul cartier vitan! 😈

    • “e prima data cand regreta si vor sa se impace de cand s-a introdus optiunea asta” cred ca ar fi propozitia completa

    • Oricine se poate schimba, mai ales daca primeste o sansa.

    • Quasimodo, ma tem -in cazul lor- de lipsa totala de sanse.
      Sincer, cine angajeaza fosti puscariasi?
      Am intrebat , la recomandarea cuiva, daca in familiile lor su t alti condamnati si am aflat (nu stiu daca e adevarat) de familii destramate, copii orfani, casa de copii cu chinurile aferente, mame singure si bolnave si sarace, etc.
      Daca eu “ma impac” cu ei, nu ii mai judeca, ii lasa in libertate; din ce vor trai (ei si familiile lor despre care a, aflat numai chestii de jale)?Cel mai sigur se intaorc la furat.
      Daca nu “ma impac” se duc la puscarie, stau ce stau si cand ies, sin ce vor trai? Tot din furat presupun.
      Stie cineva vreun ONG ceva care se ocupa de integrarea fostilor puscariasi?

    • Probabil ca prima varianta ar fi sa fure iar. Dar tu singura ai spus ca nimeni nu este dispus sa-i angajeze, sa le dea o sansa. Incepe tu, da-le o sansa sa se schimbe si poate vor mai primi si altele.

  30. Pe buneeeeeee?
    Impacare care pe care?
    Stiu, presedintii au drept de gratiere!
    Nu te-o pune dracu’!
    Cu respect! 😆

  31. Credeți voi ca io
    La 38 de anișori, fara câteva luni,
    Ma mai pot schimba?
    Pai nici nu stiu daca vreau.
    De urât sunt frumos
    De slăbănog sunt bărbat bine
    Banii ii țin in conturi sa nu mi se fure daca fac prostia sa dau giulietta pe tramvai, ca președinții de rând,
    Prietinii de la H sunt nwmaipomeniti
    Deci, ce si de ce sa schimb ?
    De ce sa locuiesc întruna apartament de 50.000 de euroi când pot locui sub un pod de 3 milioane?

    • As schimba totuși telefonului asta nokia 3510 , ca vad ca face o grămadă de greșeli…
      Si nici giulietta nu vreau sa o schimb, ca pornește, nu ca motorul lu matrix…

  32. Noi ne schimbam permanent cat traim. Toate experientele ne influenteaza intr-un fel sau altul si aceste influente creeaza modificari in caracterul nostru. Adevarul e ca ar fi trist sa fiu aceeasi ca la 20 de ani sau peste ani, in timp, sa-mi dau seama ca nu am evoluat, nu m-am schimbat, si tot ce am trait s-a lipit ca apa de gasca. Cel putin asa imi place sa cred…

  33. Cruela
    Doamna președinta
    Fa un act de măreața mila crestin-democrata si iartă, așa cum ne,a învățat bunul nostru ISIS CHRISTOS.
    Accepta împăcarea.
    Cu condiția sa le fie tăiate mana dreapta, cu care au furat, mana stânga, cu care au ținut de șase, si plua, asta ca sa nu se mai înmulțească.

    • Astia se inmultesc si prin diviziune celulara, asa ca degeaba. A fost un film vechi, cu ceva virus care ataca numai pe baza genetica o anume parte a oamenilor. Oare nu s-ar putea aplica?

  34. Da pana atunci,
    Doamna președinta,
    Schimba numele ăla in ăla care a fost,
    ca asta nou suna ca o boala venerica, doamne iartă,ma si păzește pt greșalile mele de nărod.
    Hai ca asta e ușor de schimbat, vorbești tu cu doamna premier prim ministra Siona, 10 la suta, un contract, te descurci tu…

  35. Eu îmi doresc sa fiu mai putin sensibil, mai putin bun, sa ma doarã in pulã mai mult, sa fiu mai lipsit de scrupule etx. … Am observat ca oamenii de genul asta au mai mult succes in viata (bani, femei etc.). De unde incep ?

  36. Simona, nu-mi vine sa cred cat de bine semanam.
    1. Impulsiv, chiar coleric.
    2. Pesimist – clar, iau intotdeauna in calcul cel mai prost scenariu cu putinta.
    3. Ingrijorat si ultraresponsabil – tind sa cred ca toate problemele celor din jurul meu sunt responsabilitatea mea si trebuie sa le rezolv, iar ale mele trebuie planificate in amanunt, pe articole, paragrafe si liniute.
    4. Anxios social – uhhh!, exceptand grupul apropiat de prieteni ma descurc greu in orice anturaj necunoscut. Cand ajung acasa ma gandesc intotdeauna ca m-am purtat ca un idiot.

    Ei, dar aici se termina asemanarile. Eu nu am renuntat la ideea de a ma schimba si a ma accepta asa cum sunt. NU! Eu inca ma vad altfel, de fapt opusul a ceea ce sunt. De unde bag de seama ca inca n-am ajuns la jumatatea vietii. :mrgreen:

    • Da’ aia cu numaratul pana la 5 inainte de a da o replica o voi aplica, sa vad ce iese. Nu mi-ar strica.

    • da , mai ales când în trafic îți taie fața un schumaher pe spațiul tău de siguranță față de mașina din fața ta

  37. Cateodata imi convine cum sunt. Cateodata as vrea sa fiu opusul. Totul depinde de timpul cat vreau sa fiu eu sau vreau sa fiu opusul.
    Era si un banc: cand aveam 20 ani, visam ca voi schimba lumea intreaga, pe la 30 ani, visam ca voi schimba tara mea, apoi pe la 40 visam sa-i schimb pe cei din cartierul meu, pe la 50 voiam sa-i schimb pe cei din familia mea, iar pe la 60 am inteles ca doar pe mine ma pot schimba.

    • Din cate tin eu minte bancul ( de fapt un panseu),sfarsitul era ca la 60 am inteles ca nici pe mine nu ma pot schimba

  38. Si eu, ca tot omul normal, am inceput procesul de dezvoltare, de evolutie, dupa ce mi-a dat viata vreo cateva lovituri zdravene. Cand m-am ridicat, inca buimaca, am inteles ca asta a fost un semn ca am opus cam multa rezistenta si ca aveam nevoie de un ”impuls” ca sa ma trezesc si sa nu ma mai pun contra cursului vietii. Intrebai cat de mult sunt dispusa sa recunosc acele lucruri care imi ingreuneaza viata? Asta a fost primul: sa nu mai opun rezistenta. Asa am inceput sa devin responsabila pentru viata mea.

    Ca urmare, am inceput sa privesc inspre mine, sa ii mai las un pic pe ceilalti (pe unii i-am lasat de tot) si sa incerc sa diferentiez acceptarea de resemnare, naturaletea de falsitate, puterea de forta, binele real de cel inchipuit, in fine, mai toata dualitatea asta care formeaza ceea ce numim noi ”viata”.

    Odata schimbata perceptia mea de scenarista, am descoperit acolo, adanc, ceva ce eu am zis mereu ca nu stiu prea bine ce este si cum functioneaza: intuitia, sufletul, subconstientul, sinele adevarat, sistemul de ghidare al vietii, creatorul (de bune si de rele, de dualitati in general)… Oricum i-ai zice, e aplicatia aceea pe care e mai sanatos sa o utilizez cu setarile facute de mine, nu de ceilalti. Asa ca am revenit la setarile din fabrica, dupa care am personalizat-o dupa bunul meu plac, astfel incat sa nu ma mai duca pe drumuri cu infundatura sau pe sens interzis, sa ocoleasca intersectiile aglomerate in care astept fara rost si sa ma intrebe daca doresc sau nu sa evit drumuri cu taxa – asta inainte de a porni…

    Daca mi-am recunoscut greselile, neputintele si handicapurile emotionale? Pai, alta cale nu exista. De fapt, chiar cu asta am inceput, cu a identifica ce actiuni am facut eu, din cele care nu mi-au priit, considerandu-le greseli. Apoi a urmat faza in care mi-am zis ca nu exista corect sau gresit, ci prielnic sau neprielnic, deoarece am constatat ca de fiecare data am actionat in concordanta cu ce am stiut eu mai bine la vremea respectiva. Din fiecare lucru care nu mi-a facut bine am invatat, astfel am evoluat, am privit in urma si am zis ca puteam mai bine sau mai mult. Ei bine… nu, in trecut nu puteam mai bine, dar voi putea mai bine pe viitor 😀

    Am fost dresati sa vedem totul in termeni de bine sau rau, mai mult sau mai putin, corect sau incorect, dreptate sau nedreptate, superior sau inferior, ne intrigam de mama focului cand dam cu nasul de aceste dualitati, dar nu ne-a spus nimeni ca, atunci cand ele dispar, disparem si noi!

    Da, e greu al naibii sa dai piept cu uraganul interior, dar ce usurare vine dupa asta!

  39. domnu adi
    mai bine schimbai directia de la arena nationala 0-3
    si veneai la H.
    nu ai fi avut nimic de pierdut,
    doar de castigat.
    intreaba-l pe matrix.

  40. Revenind la un ton serios, de ce majoritatea “schimbarilor” trebuie sa fie inspre a deveni o persoana mai buna ? Vreau sa vad si eu niste cursuri de coaching despre cum sa devii mai rau …

  41. […] P.S. Câștigătorul vouchere-lor în valoare 200 de euro, puse la bătaie acum două zile, în contextul unei discuții legate tot de serialul Un comportament adecvat, va fi anunțat mâine printr-un update la această postare. […]

  42. Si cine e castigatorul…?

    Si cu ce-si coloreaza viata de cei 200 de euro? (ca sa ne inspire si pe noi!) 😀

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green