Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Un text în care nu vor cânta privighetori și se va da cu telefonul de pământ

Monica Grigore e blondă, subțire, frumoasă, cu părul lung și cârlionțat. Dacă ai distribui-o într-o piesă de teatru, ar trebui să-i dai musai rol de zână sau de Cenușăreasă. Dacă piesa ar fi cu fete rele, n-ai avea ce să faci cu ea, ar trebui s-o concediezi, s-o trimiți acasă, n-ar ajuta-o deloc fața să capete un rol. 🙂

E teolog la origine și are două joburi. Primul e într-o bancă din Arad, deși ea locuiește în Timișoara. Ziua ei e o fugă permanentă între între casă și birou, între două laptopuri, între aragaz și mașină de spălat, în jurul fetiței ei. Mereu cu telefonul la ureche, nu poartă ceas, nu știe ce dată e, uneori nici ziua săptămânii, iar dacă n-are nimic de făcut 5 minute, devine agitată.

Mo

Foto arhivă personală

Țineți minte portretul Monicăi, căci urmează să vă vorbesc puțin despre cancer.

Nu, Monica nu e bolnavă, iar acest text nu e unul în care vă cer să salvați pe cineva, ci unul în care vă spun lucruri pe care e bine să le știți și vă arat un om dintr-un aluat special. Rezerva aia specială și prea mică de aluat, din care Dumnezeu a plămădit prea puține exemplare.

Cu cancerul e așa: atunci când cineva e diagnosticat cu o afecțiune oncologică, esențial în alegerea tratamentului este diagnosticul anatomopatologic, adică concluzia rezultată în urma analizei la microscop a țesutului tumoral prelevat de la pacient și a anumitor teste efectuate de anatomopatolog. Foarte puțini pacienți cunosc importanța examenului anatomopatologic în stabilirea tratamentului. De aceea, atunci când solicita a doua opinie medicală (ceea ce, deși e foarte important, la noi se întâmplă oricum rar), în general o cer referitor la decizia terapeutică. Marea majoritate ajung să își pună întrebări privind diagnosticul târziu, abia când sesizează că nu răspund la tratament, uneori după ani… Iar asta se întâmplă pentru că anatomopatologia nu e deloc o știință exactă, în care medicul măsoară de colo până colo și, în funcție de cât îi dă, zice diagnosticul. Contează enorm de mult experiența ochiului care privește prin microscop, iar testele imunohistochimice care se fac nu sunt nici ele dovezi ale unui anumit diagnostic decât dacă sunt interpretate foarte nuanțat și, obligatoriu, în context.

“Dar care-i legătura dintre anatomopatologie și Monica?”, vă întrebați, știu. Păi, legătura e asta: cel de-al doilea “job” al Monicăi constă în a obține cea de-a doua opinie pe parte de anatomopatologie de la un laborator din Ungaria, pentru diverși pacienți, aparținători și chiar medici care-i cer ajutorul. Nu, nu intermediază servicii medicale, nu are o afacere în sensul ăsta, e VOLUNTAR pentru Asociația Dăruiește Viață. În 2009, a văzut la televizor un reportaj al Paulei Herlo despre un miting pentru un adolescent bolnav. Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, fondatoarele Dăruiește Viață, agitate, nervoase, ciufulite și înconjurate de adolescenți, au reușit atunci să forțeze autoritățile să aprobe plecarea la tratament în străinătate a unui copil, acordându-i dreptul la viață pe care i-l refuzaseră până atunci. Iar Monica a dat, pe adresa asociației, un mail în care le-a spus că ar vrea să le ajute.

A trimis prima probă în Ungaria în mai, 2011: “Biopsia recoltată unui băiat de 13 ani, Adrian. Familia lui era consiliată de voluntari Dăruieşte Viaţă și îşi dorea să transfere copilul dintr-un spital ieșean la Timişoara. Fiind din Timisoara, am dus eu dosarul lui medical la spital. Mi s-a spus că transferul nu are rost, pentru că e într-un stadiu foarte avansat și tot ce s-ar mai putea ar fi “să-l pună într-un pat şi să se uite la el cum moare”. M-am gândit că orice medic oncolog ar fi spus, raportându-se la documentele lui medicale, cam tot ce mi se spusese la Timişoara, aşa că am cerut acordul mamei de a repeta primul test care se făcuse pentru stabilirea diagnosticului. Dupa 5 zile, am primit un diagnostic diferit de cel din Romania. Adrian s-a transferat la Timişoara și a fost tratat pentru diagnosticul stabilit în Ungaria. E bine acum, e in remisie din noiembrie 2011.”

shutterstock_119738182

Foto Shutterstock

De atunci, Monica face asta constant și nu o face chiar singură. Ea se ocupă de preluarea blocurilor de parafină (așa se conservă țesutul tumoral și se poate păstra chiar și 10 ani) de la pacienți, de corespondența cu medicii și de traducerea documentelor medicale. De transportul probelor se ocupă un prieten, Călin, care merge săptămânal în Ungaria să se aprovizioneze pentru mica lui afacere. A fost singurul om pe care Monica a reușit să-l convingă să facă asta. Toți cei pe care i-a mai rugat vreodată au refuzat-o. Motivele? N-am timp, poate nu găsesc laboratorul, poate nu găsesc adresa, n-aș vrea să mă bag, e totuşi o bucată dintr-o tumoră, poate există riscuri.

Monica împachetează probele și i le duce, împreună cu banii (aproximativ 300 RON, echivalentul a 20.000 forinți maghiari). Ajuns în Ungaria, Călin schimbă banii în forinți, duce proba la laborator, plătește, ia chitanță. Când testele sunt gata, Monica primește rezultatul pe mail și e anunțată când pot fi ridicate blocurile de parafină. Anunță pacientul că are rezultatul, i-l trimite pe mail. Călin ridică probele și i le aduce, pentru a le expedia înapoi pacientului, împreună cu rezultatul în original și chitanța. Pune foarte rar întrebări referitoare la proba din plic.

Sunt situații în care Monicăi nu i se solicită intermedierea celei de-a doua opinii, dar ceva din actele medicale ale pacienților pe care îi consiliază și îi ajută să ajungă la tratament în străinătate (mai face și asta, da!) o face să simtă ea nevoia asta. Așa că le cere probele și acordul pentru a le expedia în Ungaria, dar își asumă costurile pentru testele efectuate. Pacienții primesc doar rezultatul, nici nu află vreodată că s-a plătit.

Cu medicii (un domn și o doamnă doctor) de la laboratorul din Ungaria are deja o relație: Mă anunţă când pleacă în concedii, la conferințe, congrese. Au învăţat şi ei programul lui Călin. Îmi trimit urări de sărbatori. Acum îmi spun “Monica”, nu “doamna Grigore”, dar au acelaşi ton cald şi foarte politicos, pe care l-au avut mereu, cu mulți de “te rog” şi “mulțumesc”. Ne-am trimis zeci de mailuri şi, exceptându-le pe cele cu urări de sărbători, niciunul nu e de socializare. Avem deja un fel de  “proceduri” de lucru: joia dimineața trimit informațiile medicale traduse, astfel încât doamna doctor să le aibă deja printate, atunci când preia probele de la Călin.”

Uneori, îi și sună, mai pe la început le-a și plâns la telefon, de supărare pentru unul dintre pacienți. De întâlnit, s-a întâlnit o singură dată cu unul dintre ei: “M-a întrebat care e meseria mea şi de ce fac asta. Este singura mea imagine cu acest medic, despre care mi-e greu să vorbesc fără să sune ca o odă: cu o probă în mână, cu ochii în lacrimi (rezultatul aducea o veste bună). Ei mi-au explicat cum se fixează probele în parafină, condiţiile de pastrare şi transport, care sunt datele de care au nevoie, îmi spun ce investigaţii pot face, iar pentru cele pe care nu le pot face ei, îmi dau date privind laboratoarele din lume. M-au ajutat să înțeleg “limba lor”, acei termeni greu şi de pronunţat, chiar şi în limba română. Când sunt contactați de persoane din România, le recomandă să vorbească mai întâi cu mine, să-mi trimită mie actele medicale (uneori zeci de pagini), din care eu știu exact ce să aleg să traduc și să le trimit, împreună cu probele transportate de Călin. Aş vrea să stăpânesc cuvintele suficient de bine cât să pot spune cât respect am pentru ei şi pentru modul în care ei îşi fac meseria, cât de mult înseamnă pentru mine pasiunea, seriozitatea, bunătatea, înţelegerea lor.”

shutterstock_153048527

Foto Shutterstock

Cum schimbă vieți, concret, această a doua opinie obținută de la extraordinarii medici din Ungaria? Monica spune așa: “Cei pentru care sa schimbat diagnosticul sau pentru care am reuşit să obţinem un diagnostic, după ce, în laboratoare românești, primeam ca rezultat, după 5-6 săptămâni de aşteptare “material insuficient pentru o opinie”, sunt, pentru mine, Adrian, Silviu (un an şi 8 luni cu diagnostic şi tratament greşit), Roxana (5 ani şi 4 luni cu diagnostic şi tratament greşit), Iuliana, Sergiu, Andra, Răzvan, Adelin, Alexandru, Gavril, Luciana…

Potrivit unui studiu publicat in 2010 referitor la calitatea în diagnosticarea cancerului (“Quality in Cancer Diagnosis”, Stephen S. Raab MD,  Dana M. Grzybicki MD, PhD ), frecvenţa raportată a erorilor de diagnostic stabilit de medicii anatomopatologi specializaţi în patologia oncologică variază de la 1% la 15%. Dacă o singură persoană şi-ar fi putut afla diagnosticul corect solicitând şi o a doua parere, indiferent unde în lumea asta, dar nu a aflat pentru că nu a fost informat că sunt posibile erori, pentru mine e mult, foarte mult…”

Dac-o întrebi pe fetița ei de 7 ani “Unde lucrează mama?”, o să ridice două degete și o să spună “În două locuri. La unul stă pe scaun la bancă, se uită în calculator şi vorbeşte mult la telefon şi la celălalt tot aşa, se uită în calculator şi vorbeşte mult la telefon, dar nu trebuie să stea pe scaunul de la bancă.”

În jurul Monicăi, multă lume s-a molipsit de voluntariat. Până și părinții ei fac asta: “Unde se întâmplă să întâlnească pe cineva diagnosticat cu afecţiuni oncologice, întreabă imediat dacă e ceva cu care am putea ajuta. Nu fac parte din vreo organizaţie, dar fiecare s-a ataşat de cineva cunoscut aşa, cu ajutorul voluntariatului, mama are “copiii ei”, tata pe-ai lui. Sunt puţine discuţii pe care le am cu tata în care să nu verifice cum merge tratamentul cuiva, ştie când au evaluari programate, merge la mănăstiri, scrie acatiste. Şi bifează păcate în plus, înjurând orice i se pare că stă în calea luptei cuiva pentru viaţă.”

Cel mai greu, dacă stai de vorbă cu Monica, e să înțelegi când face toate astea. Când e și mamă, și lucrător la bancă, și parteneră de viață, și prietenă, și voluntar: “Am timp, cumva, de cele mai multe ori, pentru toate. Mare parte din activitatea de voluntariat implică să vorbesc la telefon sau să trimit mailuri, iar asta o fac și fiind cu copilul în parc, și în timp ce amestec în vreo oală. Cum fac naveta, sunt mult în mașină sau prin trenuri (2-3 ore pe zi), am mereu laptopul în geantă și profit de timpul ăsta. Colegii de la bancă mă ajută mult. Am colegi vorbitori de italiană și, când e nevoie de programări în clinici din Italia sau de cazare pentru pacienți, sună ei. Alții mă ajută ajută când ambalez și expediez plicuri/colete și toți mă suportă vorbind lângă ei despre boli, spitale, durere. M-au văzut plângând nu o data, m-au auzit de multe, multe ori înjurând crunt sau țipând. Lucrez mult noaptea, noaptea citesc, noaptea scriu, dimineața corectez și trimit mailuri.”

shutterstock_66168934

Foto Shutterstock

Ce înseamnă pentru ea toate astea și de ce le face? “Ştiu că expunerile despre voluntariat sunt în general calde, senine, vorbesc despre bucuria de a dărui. Şi eu mă aştept să apară vreo harpă sau câteva privighetori când citesc/aud (valabil şi pentru ce spun /scriu eu). Eu plâng des, înjur mult, urlu, dau pumni în pereţi, izbesc telefoanele de pământ, judec, acuz. Scriu des mailuri spre Rai. Doare. Îi cer uneori lui Dumnezeu socoteală pentru suferinţa cumplită pe care o văd. Apoi îi şoptesc tot lui “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”… Şi cred şi sper de fiecare dată, în ciuda oricăror statistici sau pronosticuri.

 Am primit astăzi un mail de la mama lui Adrian, copilul de la care am învaţat cât de importantă e anatomopatologia şi că a doua opinie nu ar trebui să fie doar un drept, ci o obligaţie. Un mail care se încheia cu P.S.-ul “Am ataşat poze cu băieţii mei, cu “fiul tău“. Adrian e viu, e în remisie, e mare şi frumos și îmi spune “mama”. Nimic din ce am făcut eu pentru el, pentru oricine, nu se compară cu lumina pe care mi-au adus-o ei în suflet.

 Aici, în preajma durerii, a suferinţei, am întalnit oameni extraordinari. N-am iubit vreodată mai mult, n-am simţit mai multă dragoste, acea dragoste despre care vorbeşte credinţa mea şi pe care, până acum, nu am reuşit să o trăiesc.”

 Țin în draft povestea pe care ați citit-o de prin februarie. M-am apucat de câteva ori s-o scriu și de fiecare dată am amânat. Mi-era teamă să nu înceapă să cânte vreo harpă sau vreo privighetoare. Pentru că ce face Monica nu e pe bază de privighetori, ci pe bază de oferit tot timpul și toată energia ta celor care au nevoie de ele. Și pe bază de dragoste, durere și dat cu telefonul de pământ.

P.S. Share, vă rog, ca să afle oameni cât mai mulți cât de importantă e a doua opinie. Eu am văzut cazuri atât de complicate încât, de-abia după 5 opinii s-a elucidat treaba.

Later edit 7 iulie 2016: Astăzi, Monica a fost numită secretar de stat pe problemele pacienților, în Ministerul Sănătății condus de Vlad Voiculescu. Explicațiile ministrului pentru această numire: “În ultimii ani am participat la tot felul de conferințe și congrese despre sistemele medicale. Aproape fără excepție, în toate se vorbea despre nevoia de a pune pacientul în centrul sistemului. Ani de zile am auzit asta. Dar majoritatea activităților care se desfășoară în Ministerul Sănătății au în centru fie contractele, fie prețurile, fie bugetele, fie salariile, fie funcțiile. Toate acestea contează, desigur, dar rolul principal în aceste discuții nu este jucat de pacienți. De ce? Pentru că în România, dintre toți participanții la sistemul medical, pacientul are cea mai vulnerabilă poziție. E un fapt pe care îl vedem cu toții și îl simțim cu toții pe propria piele. Da, pacientul trebuie să fie în centrul sistemului. Iar interesele lui trebuie apărate dintr-o poziție centrală, nu dintr-una secundară, de simplu observator chemat la conferințe ca să dea bine, dar lăsat pe dinafara birourilor în care se iau decizii. Decizii legate de viața lui și a celor dragi lui. De aceea am invitat-o pe Monica Grigore Althamer să preia postul de Secretar de Stat in Ministerul Sănătății.”

68 comentarii

  1. Am si eu “de a face” cu “Daruieste Viata” si, datorita lor, imi permit sa merg, cu gemenele mele nascute la 28 de saptamani, la gimnastica de recuperare – au fost ambele afectate neurologic din cauza prematuritatii. Una e aproape recuperata total, cealalta mai are mult de tras, dar mergem pana la capat. Multumesc si pe aceasta cale, Carmen si Oana, sunteti extraordinare!

  2. Mesajul este frumos si important deopotriva. Intr-adever noua (romanilor in general) ne e uneori jena sa mai cerem si o a doua opinie, avand, de cele mai multe ori senzatia ca a cere o a doua opinie e ca si cum primul medic era un bou si nu stia ce vorbeste, ca si cum il contesti…

    Iar povestea…imi demonstreaza inca o data ca activitatile voluntarilor sunt uneori mai importante si mai semnificative (in engleza ar fi meaningfull) decat ceea ce face statul si oamenii sai platiti pentru asta.

    • e o problemă a sistemului românesc asta, medicii înșiși descurajează pacienții și se dau jigniți și reacționează agresiv în caz de a doua opinie. nu toți evident, mai sunt și oameni ok normali și deschiși, dar cei mai mulți o fac. în timpul ăsta, mdicii din afară nu doar că te încurajează s-o ceri, dar uneori o cer chiar ei.

    • Corect! probabil ca mai multe incurajari spre a cerere o a doua opinie vor schimba ceva in mentalitatea asta a noastra…

  3. BRAVO, BRAVO, cuvintele sunt de prisos…

  4. 1. le imbratisez cu drag, din motive de strumf, pe fetele de la Daruieste Viata!

    2. orice forma de voluntariat este aspru pedepsita in romanica, orice forma de lupta cu sistemul are all inclusive suturi in gura.
    de cand ne luptam cu ssitem ,strict voluntariat, ne-am luat si eu si aura la suturi,mama,mama.
    faza misto e ca si in sistem gasesti unul-doi oameni faini de care sa te agati.
    ajungi sa vb ca nebunul la telefon cu orele,sa faci tot c epoti ca o pastila sa ajunga la un copil.

    3. second opinion la strumf

    un dr de la Budimex vede o parafa a altui dr,de aceeasi specializare ca si el, in dosarul strumfului. arunca dosarul,se uita la mine cu dispretul absolut:vad ca ati mers si la altii,sa se ocupe ei.iau umilita dosarul de pe jos, eram constienta ca nu imi permit analizele (nu le descoperisem pe magicienele de la darueiste viata si sectia aia SF d ela Fundeni), imi cer iertare ca am indraznit,ca nu am avut creier,cap si picioare,dar jur pe mama ca la el raman.
    si nu am ramas.dar am facut analizele.

    second opinion eu
    de afara mis e sugereaza second opinion pe biopsie,mi se indica dr, un roman.de fapt o romanca.
    nimeni nu se gandise sa se reinterpreteze,sa am un diagnostic.
    ma duc cu biopsia in mana,tremurand de frica pt ca ma asteptam la ce e mai rau, inclusiv sa ma refuze ca acum 5 ani nu am fost la ea.
    cand ma vede, calma, blanda, zambitoare, imi psune:sper ca nu ai paltit ceva.hai sa vedem c eputem face.
    ma suna pest eo saptamana:e nasol spre naspa rau.lasa-ma inca 2 sapt,am comandat un mega kit, ma consult si cu altii.
    ma cheam peste 2 saptamani: calma, zambitoare, ca la o cafea, ma ia pe departe, apoi incepe incetul cu incetul sa imi spuna diagnosticul.isi prezinta scuzele ca e ceva extrem de rar si ca a avut nevoiede timp ,ca s-a consultat si in afara,dar spune asa: spitalul are contract cu DHL-ul, vrei sa il trimit afara? (cei de afara au confirmat ulterior diagnosticul pus de ea). apoi imi spune:auzi, importanta e relatia cu medicul, face 70% din vindecare. sa stii ca ma poti suna oricand,iti voi raspunde.

    e in top zece in Europa pe anatomo patologie,ca idee.

  5. Aceștia sunt îngeri pe pământ!

  6. Monica Grigore, Calin si Simona Tache, aş vrea să stăpânesc cuvintele suficient de bine cât să pot spune cât respect am pentru voi, si multi alti anonimi, care sunteti OAMENI !!!

  7. vorbeam cu cineva zilele trecute si pomenesc numele simonei, replica celuilalt: a, o stiu,e fata aia care se implica in multe campanii sociale,ii ajuta pe multi.
    si scrie zic eu.
    lasa asta cu scrisul, eu zic ce stiu ca face.

    n-am avut castig de cauza. :mrgreen:

  8. Chapeau! Tot respectul pentru acesti oameni care in loc sa se planga se apuca si pun ei umarul!

  9. cum pot sa ajut?

  10. Sunt medic rezident anatomo-patolog, deci medic in pregatire, insa in fiecare zi am de a face cu zeci de cazuri medicale mai usoare sau mai dificile, oncologice sau nu. Majoritatea sunt banalitati, piese de apendicectomie, colecistectomie, histerectomie, biopsii gastrice sau colonice, cu afectiuni usoare. Insa, sa zic 20%, sunt afectiuni oncologice. Intr-adevar, anatomia patologica nu este o stiinta exacta, tine mult de experienta, iar limita dintre benign si malign este, cateodata, abia perceptibila. Intr-adevar, solutionarea unor cazuri dureaza mult, din cauza volumului enorm de munca, cel putin intr-un spital judetean sau municipal. Insa un lucru l-am invatat chiar de la inceputul “carierei” mele: second opinion este ceva ce as recomanda la toti pacientii in dubiu si le voi recomanda chiar si cand o sa fiu medic pe parafa mea, adica specialist sau primar. Nimeni nu le stie pe toate, iar anatomia patologica este o stiinta care inglobeaza toata medicina, de la neuropatologie la gastroenterologie, de la patologie pulmonara la patologie cutanata. In Romania cel putin, nu exista supraspecializari, ci e musai sa “le cunosti pe toate”, ca anatomopatolog. Volumul de munca fiind foarte mare, presiunea din partea clinicienilor si pacientilor, la fel, erorile sunt intotdeauna posibile, desi impardonabile. Asadar, recomand oricui: CERETI SECOND OPINION DACA SUNTETI IN DUBIU!

    • tot respectul pentru atitudine, Claudiu. cât mai mulți medici ca tine ne dorim, pentru ca, în sfârșit, ceea ce e este o normalitate să nu mai fie interpretat drept trădare și jignire. 😉

    • multumesc pentru aprecieri. din pacate la noi in tara foarte putina lume stie de existenta noastra, iar dintre pacienti, o minoritate. insa, din fericire, mai sunt si care vin si cer blocurile, pentru o a doua opinie.

    • Claudiu, bravo tie.
      se stie ca la specializarea aceasta au acces,de obicei doar cei care termina in primii 10 facultatea.
      la ce spital esti,daca nu-i cu suparare?

    • multumesc pentru aprecieri. sunt rezident la spitalul judetean din Cluj 🙂

    • draga Claudiu,iarta-ma, rogu-te, la oarece biopsii din maduva,piele pt oarece boala rara, te bagi? te intereseaza subiectul?ca n-aveam unde trimite niste raritati de oameni din vestul tarii si era greu pana la Bucuresti.
      daca da,zi-mi.
      multam fain

    • Nike, eu sunt medic rezident, deci nu am drept de parafa de sine statatoare, neverificata de un medic primar, fiind in pregatire. Dar daca vrei o colaborare cu Spitalul Judetean din Cluj, poate te pot pune in legatura cu cine trebuie.

    • costicamusulmanu

      RESPECT MAN! de-a Dumnezeu să nu te omoare sistemul; pe tine și pe cei așișderea; mai sunt; deși nu mulți; v-am povestit cum am primit rest la cadou ( nu era șpagă pentru că nu mi se ceruse) oe motiv că era prea mult într-un spital ieșean? și da, e profesor și șeful clinicii 😀

  11. in romania domeniul medical e poate cel mai arzator, cel care necesita prioritar munca de voluntariat. mi se pare extraordinar ce face monica si ce fac alti voluntari acolo.

    in europa dupa statistici exista in acest moment 100 de milioane de oameni cu o activitate de voluntariat. in germania, tot dupa statistici tot al trei-lea om a desfasurat sau desfasoara o activitate de voluntariat.

    la noi in germania munca de voluntariat se numeste ehrenamt (functie sau munca de onoare) si in afara de domeniul medical (care datorita unui sistem medical foarte bun) unde desfasoara extrem de putini o activitate de voluntariat, munca de voluntariat se desfasoara practic in intreg spectrul societatii: educatie, sport, social, ecologic, toata diversitatea de activitati pentru tineri, cultural, politic, seniori, pompieri, ajutoare de orice fel, cluburi pentru orice, practic in toate domeniile vietii.

    desi dupa statistica numai tot al trei-lea om a desfasurat sau desfasoara o activitate de voluntariat, eu practic in mediul in care traiesc nu cunosc nici un om care nu a desfasurat sau desfasoara o activitate de voluntariat. o mare parte a societatii cu multiplele ei facilitati functioneaza pe baza de voluntariat.

    ce vroiam sa spun e ca desi domeniul medical e poate cel mai arzator in romania, munca de voluntariat poate fi extinsa in toate domeniile, la intreg spectrul social. de ce nu? 😀

  12. Eu din cauza unui diagnostic gresit era sa sfarsesc destul de nasol..norocul meu a fost ca am ajuns la o clinica din afara, unde mi s-a dat tratamentul corect si m-am linistit. Acum cand am ajuns si eu medic (rezident pe interne) mi-am promis ca intotdeauna voi cere o a doua opinie daca va fi nevoie ( am inceput sa fac asta inca de acum…intreb colegii mai mari daca m-am gandit la diagnosticul corect sau tratamentul corect, ca nu le stiu nici eu pe toate)…pacat ca nu toti gandesc asa..sunt destui din astia si la spitalul nostru 🙁
    Cat despre oamenii astia minunati din articol..tot respectul!! telefonul nu-l mai dau de pamant, l-am scapat deja pe jos o data astazi 😛

  13. Eu sunt un pacient cu cancer… am fost diagnosticata acum aproape un an, operata si am facut 6 luni de chimo (si injectabil si medicamentos). Momentan ma simt ok… m-am simtit ok tot timpul de la operatie incoace… merele meu noroc a fost faptul ca tot ce am descris mai sus s-a intamplat in Scotia nu in Romania… probabil ca daca eram in Romania as fi fost deja moarta…
    Recunosc, cand am inceput sa citesc articolul eram foarte sceptica si urmatoarea intrebare ce a rasarit in mintea mea, cand a aparut cuvantul cancer, a fost: ce dracu stie femeia asta ce a scris articolul despre cancer? Poate ca ea nu stie nimic dar persoana despre care scrie stie destule…
    Ciudat, mie mi s-a explicat foarte clar si in detaliu importanta acestor analize despre care se vorbeste in articol. Decizia legata de operatie si tratamentul meu dupa acea operatie a fost luata de o echipa de medici, nu doar de un singur medic… Tratamentul a fost stabilit dupa ce au existat rezultate la analizele descrise mai sus in articol…
    Cititnd articole ca asta imi dau seama cat de mare e norocul meu… in Romania nici un medic nu ar fi facut CT unei femei de 38 de ani cu dureri abdominale care pareau a fi o banala constipatie si cu X-Ray si ultrasound curate, fara nici o urma de tumoare canceroasa.
    E trist ceea ce se petrece in sistemul de sanatate din Romania. Ma gandesc: oare medicii romani nu depun acelasi juramant ca si cei britanici? De ce nu sunt la fel de dedicati ca si cei de aici? Oare cand o sa vina ziua in care un medic roman isi va suna pacientul pentru a-l intreba cum se simte?
    Doresc mult noroc acestei asociatii si Monicai Grigore.

  14. “Ştiu că expunerile despre voluntariat sunt în general calde, senine, vorbesc despre bucuria de a dărui. Şi eu mă aştept să apară vreo harpă sau câteva privighetori când citesc/aud (valabil şi pentru ce spun /scriu eu). Eu plâng des, înjur mult, urlu, dau pumni în pereţi, izbesc telefoanele de pământ, judec, acuz. Scriu des mailuri spre Rai. Doare. Îi cer uneori lui Dumnezeu socoteală pentru suferinţa cumplită pe care o văd. Apoi îi şoptesc tot lui “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”… Şi cred şi sper de fiecare dată, în ciuda oricăror statistici sau pronosticuri. ”

    Aici este ea, Monica! Clară! Asa cum o stiu eu… Si o stiu bine!

    O aud zilnic, o spun peste tot, ma ține langa ea, tot timpul, chiar daca e departe… Am nevoie de ea… Oricine ar avea! Oricine si-ar dori sa aibe un suflet cald alături, plămădit cu credință pura din dragoste de Dumnezeu si iubire de oameni!
    Multumesc Monica, pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine!

  15. Misto, sint in domeniu, asa ca pot sa-ti spun cum e de exemplu peste ocean: nu ca ceri second opinion TU ca medic (nu mai vorbesc de pacient), dar al doilea expert de obicei scrie un frumos text la sfirsitul diagnosticului in care ii transmite primului multumiri si aprecieri “for the opportunity to review this material”. Si in toate spitalele unde am fost exista asa-numita “consensus conference” unde absolut toate cazurile fie noi de cancere fie cu dubii de diagnostic sint revazute de toti patologii din spital. Toti! Ma rog, si ca sa fie aparati intr-un eventual proces (in US, un procent enorm – ajunsese intr-un an la 80% – din patologi sint dati in judecata macar o data in primii 5 ani de practica), dar mai ales pentru pacient. Exista si diagnostice imposibile, in care esti fix la granita, vine chirurgul si te intreaba ce sa faca, tu ii spui ce-ai mai citit… si da, este cea mai complexa si grea specialitate din medicina. Trebuie sa stii si tratament si daca o tumora se preteaza pentru excision sau chemo/radiation therapy si un diagnostic gresit inseamna conduita terapeutica gresita.

    @Nike: nu cred ca e specialitatea unde ajung primii 10 din generatia de medici, sa fim seriosi. Ma rog, cel putin nu era cind am plecat eu, era un fel de Cenusareasa a medicinei despre care lumea stia ca e “aia care taie mortii” si cam atita. Lumea se batea pe chirurgii, ca de acolo veneau banii. Eu am luat asta la rezidentiat acu’ tzispe mii de ani in urma si nu era deloc printre favorite. Intre timp insa pot sa-ti spun ca in US a ajuns aproape imposibil sa match pe Pathology daca nu esti AG (American Graduate), asa de sus este. Si asta si pentru ca boardul american de Pathology (ceva cam ca specialitatea in Romania, desi este ridicol si jignitor sa compari cerintele si gradele intre cele doua tari!) este ingrozitor de greu de trecut. Munca este titanica (ieri am stat la extemporaneu 12 ore si chirurgul nu mai prididea sa-mi trimita margini de la tumora), erori se produc insa peste tot, doar ca lumea dinafara Romaniei este aware ca asta se poate intimpla, de unde si disponibilitatea mai mare sa ceri second opinion.

    • Acum doi ani cand am dat eu rezidentiatul aici la Tg Mures anatomopatologia s-a luat in primii 30 😛 Iar ultima data cand am cerut biopsie musculara au dat rezultatul in 5 zile (era si weekend)

  16. Tot spre comparatie cu asteptarea diagnosticului 5-6 saptamini in Romania (revoltator!!!): pentru biopsii dai diagnosticul in 24 de ore, pentru specimenele mari si cazurile de cancere 3 zile, daca ai nevoie de immunohistochemistry inca o zi. Maxim 5. Patologilor care nu-s in stare sa tina pasul li se aduce la cunostinta, iar unii sint concediati. Exista deadline-uri si turnaround time obligatorii stipulate in brosura CAP (College of American Pathologists).

    • îți spun de ce durează atât în România. pentru că adună mai multe probe, ca să facă examinarea la toate odată, să nu consume nu-ș’ ce reactivi chimici, dacă fac pe rând.

    • Draga mea, dar bateria de reactivi oricum exista!!! Doar nu o umpli in fiecare zi! Deci cum sa tergiversezi un diagnostic ca sa astepti sa se “adune” nu’s ce… Ma rog, acuma iti dai seama ca e o intrebare retorica, doar tot in Romania am facut si eu rezidentiatul si era o nenorocire. Credeam ca intre timp s-a schimbat ceva…

      Dar o alta enormitate pe care am constatat-o prin niste prieteni este ca la nu’s ce spital celebru din Bucuresti se duce mama prietenei mele sa se opereze. Prietena aicea, mama in Romania, stress mare. Vara-mea endocrinoloaga o vede, toate bune si frumoase, vede radiologul pe CT si adenomul, hai sa-l scoata. Il “scoate” asa se bine incit a deschis-o, s-a uitat imprejur si a zis ca nu vede nimica dubios. #1: daca pe CT combinat cu ecografie (stai, acuma imi dau seama ca nu stiu daca de fapt le-au facut pe amindoua in combinatie!) se “vede”, cum dracu’ iti dau cu parerea ca “parea ok”?? Dar asta n-ar fi problema. Problema este ca la paratiroida nu i-au facut nici un extemporaneu (aia cu inghetatul in urgenta al materialului si diagnostic pus in 20 de minute de patolog) sa vada ca e paratiroida sau ganglion lymphatic. Asa. Deci hai sa zicem ca nici asta n-ar fi o problema (ma fortez tare sa nu le consider probleme, dar treaca de la mine azi, ca e sarbatoare mare :mrgreen: ). Nici macar nu i-au facut PTH intraoperator sa vada daca i-a scazut!!! Doar asta stii ca i-ai scos adenomul si nu o inchizi cu el la loc! Am innebunit! Sun la vara-mea, zic bai, i-a scazut PTH-ul intra operator? Cica: nu stim. Pardon??? Cum adica nu stii? Pai nu i-au facut intraoperator PTH-ul??? Nu! Vine peste 5 zile. WHAAAAAAT?? Pai de ce, intreb ca proasta in tirg. Vara-mea imi explica ca “nu se face”. Bai, stai putin, cum adica nu se face? Nu exista kit? Pai luam de aicea, bai! Dar ziceti ceva. Nu, zice, chiar daca aduceai kitul, tot nu facea laboratorul. De ce?? Niciun raspuns.

      Pe scurt, am povestit asta pentru socanta diferenta, eu avind acelasi cacarez de adenom scos in noiembrie cind am walked in la 8 am, la 10.30 eram in sala, la 1 pm eram trezita, la 2 pm ma uitam la propria lama. Si da, PTH-ul facut intraoperator scazuse.

    • mda… iar ăsta e numai un exemplu care arată șocanta diferență 😥

  17. nelly protopopescu

    Am ramas fara cuvinte ! Totusi , mai avem o speranta …! Daca in Romania , exista astfel de OAMANI ( prea putini , din pacate ! ) , care se gandesc si la altii , care sunt in suferinta , inseamna ca nu este totul pierdut … inseamna ca NATIUNEA ROMANA nu va pieri ! Felicitari celor de la ” Pretuieste viata ” , felicitari Simona Tache , felicitari si calde imbratisari Monica Grigore ! Tuturor , va doresc multa sanatate si putere de munca ptr ca astfel viitorul Romaniei este pe maini bune !

  18. Tot ce pot sa spun, fara a vrea sa pun intr-o lumina proasta pe cineva, este ca, cel putin in centrul unde lucrez eu, anatomia patologica este un serviciu care lucreaza aproape 12 ore pe zi. Spre deosebire de o sectie clinica, unde activitatea se incheie la ora 13-14, pentru ca atunci pleaca toata lumea, respectiv asistente si medici, anatomo-patologul poate sa stea oricat, pentru ca este el, fata in fata cu microscopul si lamele. La noi in Romania termenul pentru rezultat este de 30 de zile lucratoare pentru un rezultat preliminar, insa mult prea rar se ajunge la acest termen. Chiar daca nu lucram direct cu pacientul, pot spune ca ne dam silinta ca timpul petrecut in fata microscopului sa fie maxim eficientizat in slujba pacientului. Bineinteles ca este de inteles anxietatea celui care asteapta un rezultat. Si eu am asteptat cu sufletul la gura o saptamana rezultatul unei biopsii, la fel si mama mea si multi prieteni, care cu totii impartasim o anxietate poate chiar exagerata. Insa, de exemplu, eu, zilele astea, pe langa piese banale, trebuie sa rezolv cazul unei fete de 30 de ani cu suspiciune de cancer al cavitatii bucale si cazul unui varstnic de 78 de ani cu o tumora cutanata clar maligna, dar a carei natura o poate preciza numai imunohistochimia, si aceea cu o probabilitate, nicidecum 100%. Pe cine pui pe primul loc? Am depus acelasi juramant si pentru fata de 30 de ani, si pentru varstnicul de 78.

    Cel putin in serviciul unde lucrez eu, nu se asteapta pana se strange un numar de cazuri pentru imunohistochimie, pentru ca reactivii sunt impartiti de asa natura incat lama de imunohistochimie sa vina in maximum doua zile.

    Acum abordand problema invers-cronologic: pana sa ajunga la stadiul de lama analizabila la microscop, piesa ne soseste din chirurgie in formol, de exemplu un colon cu o tumora. Fiecare medic, rezident si primar in echipa, petrece o zi pe saptamana echipat in costum de cosmonaut, din ala in care intri cu totul, cu masca de gaze anti-formol, ca sa sectioneze piesa si sa identifice tumora, sa esantioneze sectiuni de 2 mm grosime, care apoi trec prin etapele histoprocesarii, respectiv fixare, includere, deparafinare, clarificare, sectionare, intindere, deparafinare, intindere pe lama, colorare, montare. Etapele astea le fac asistentele.

    Tot in timpul programului de lucru trebuie sa ne ocupam si de autopsiile asa-zise “medicale”, pentru stabilirea cauzei mortii celor decedati in spital. Nu ne ocupam de mortile suspecte, violente, crime etc. Acesta este apanajul Medicinei legale in Romania. Insa o autopsie iti ia 2-3 ore in sine, plus redactarea leziunilor, a protocolului, discutia cu clinicianul sau chiar cu familia, se poate ajunge la o intreaga zi numai cu asta.

    Si peste toate, tot in serviciul in care lucrez eu, pentru ca numai la el ma raportez, aici cunoscand situata, este o mare criza de personal, si prin personal intelegand medici primari. Noi suntem rezidenti, activitatea noastra este verificata, in cadrul procesului educational, de catre medicii primari, care sunt 5 la 40 de medici rezidenti. Practic, tot timpul programului oficial de lucru (8-14) al medicilor primari este ocupat cu rezidentii, urmand ca acestia (primarii) sa ramana peste program chiar si pana la ora 20 pentru rezolvarea cazurilor lor proprii.

    E o meserie grea, dar deosebit de frumoasa si, chiar daca nu vezi pacientul insanatosindu-se datorita actiunilor tale, cum vad medicii clinicieni, satisfactiile sunt nemaipomenite. De exemplu, cred ca cea mai mare satisfactie am avut-o cand a venit sotia unui pacient sa ii spun rezultatul sotului si eu i-am spus ca nu are cancer, asa cum a fost diagnosticat la alt spital. Bineinteles ca nu m-a crezut, i-am dat lamele pentru a 3-a opinie, dar am facut-o bucuros. Cred ca a fost cel mai frumos moment de cand lucrez.

  19. Ahhh! Imi vine sa urlu, sa tip, sa plang! Si toate astea se resfrang asupra sistemului romanesc de sanatate care te ingroapa cu zile! Zilele acestea am fost doar pe drum, naveta facuta intre casa si Bucuresti, la spital unde o am pe mama internata. Un spital care se spune ca ar fi bun, cu doctori buni, dar din pacate sistemul e acelasi. Dupa doar o saptaman de la internare si doar 2 zile de la operatie imi simt sufletul ravasit cum nu l-am simtit niciodata in viata – cu doctorii nu am avut de a face direct, doar cu restul, iar asta a fost de ajuns: de la paznic, la asistente si surori medicale. Nimeni nu isi face treaba daca nu le bagi mana adanc in buzunar. Si nici atunci. Aroganta, infumurarea, ingamfarea, si sictirul cu care isi fac (din cand in cand) munca, a ajuns la apogeu. Nu conteaza de tine cel care esti trist pentru omul drag bolnav de langa tine, dar cand vezi cum un bolnav este tratat, ca o bucata de carne, ti se rupe sufletul. Dupa operatie nu ma exista reanimare, cel proaspat iesit din operatie este dus infasurat intr-o patura pe un pat inapoi in camera. Apoi este rugat cineva din familie sa stea langa bolnav, sa il trezeasca din anestezie, sa ii ude buzele cu apa. Apoi tot acea persoana aleaga la farmacie pt fiola de antibiotic, pentru nu stiu ce pastiele “de dupa operatie”, pentru alte bandaje sau orice mai e nevoie. Si tot acea persoana doarme pe scaun in noaptea respectiva langa cel drag proaspat operat, ca daca ii e rau sau are nevoie de un calmant trebuie sa se duca cineva dupa asistente sa le trezeasca din somn.
    Dar aste e doar o alta poveste, realitatatea care ne inconjuara…

  20. […] Ce cărți citesc zilele astea… citesc doar bloguri. Vă sfătuiesc şi pe voi să treceţi pe la Iuliana, Kadia, Ana, Alma, SLVC, Zina, Alexandra, Simona. […]

  21. am avut si eu doua experiente crunte (intruna aveam “metastaza stadiul 3” dar de fapt nu aveam si in alta am dus un om foarte drag, tanar, in stare foarte grava la un spital din Bucuresti unde am si ramas o luna sa ma asigur ca asistenta se trezeste la timp sa ii faca tratamentul, ca infirmiera nu il bruscheaza samd..
    Ambele experiente au fost extrem de dureroase, extrem de traumatizante -nu atat provocate de problemele medicale in sine ci de problemele legate de persoane care lucrau acolo (nu am putut sa scriu “oameni” pentru ca nu merita acest cuvant ) . Desi au trecut cativa ani bun – inca nu pot sa vorbesc despre asta prea mult, ma opresc aici

    Am avut insa si o alta experienta , cand eram studenta – cand o doctorita absolut minunata- a avut atata suflet si m-a salvat fara sa ii pese ca nu aveam bani, parintii mei nu stiau prin ce treceam pentru ca nu le-am spus (ah, ce prostie.!!) deci ..”apartinatori” erau niste prieteni apropiati , studenti fara bani care veneau cu randul la mine..Si salvarea mea de la o viata in carucior i se datoreaza in exclusivitate.

    M-am facut bine, au trecut ani dar m-am gandit mereu la doctorita aceea; abia cum vreo 3 ani am fost sa o vad si sa ii multumesc. Avea lacrimi in ochi, mi-a spss ca nu i s-a mai intamplat niciodata asa ceva .. Se numeste doctorita Campeanu..nici nu stiu daca s-a pensionat intre timp..probabil ca da.

    Pur si simplu am avut noroc, cred ca in RO inca depindem de noroc atunci cand ajungem intr-un spital..aici vroiam sa ajung. Ma tem ca sunt prea putini ca si Claudiu, ca si Monica…cum sa facem sa fie mai multi?

    • ” cand o doctorita absolut minunata- a avut atata suflet si m-a salvat fara sa ii pese ca nu aveam bani”

      asta nu e ceva minunat ci ceva normal care ar trebui sa fie banal. cind traiesti intre medici zombie si cind apare unu normal tu il crezi inger, atunci esti in iad.
      ca un medic sa te trateze cu toata stiinta lui medicala, omeneste si fara spaga nu e ceva fantastic ci e jobul lui practicat normal.

  22. Simona, aș dori sa pot sa îți scriu ceva în mod privat. Se poate? Îmi dai o adresa de mail, te rog?

  23. 18 ani si jumatate pentru o diagnosticare, 8 socuri anafilactie,o moarte clinica, 2 vizite la psihiatrie…………………
    nu imi spuneti de sistemul care e dezgustator.
    in 18 ani am intalnit niste mosntrii de oameni in halate albe, mi s-a bagat mana in buzunar si neavand nimic, mi-a spus, ai pacat emulte de spovedit si m-a taiat pe viu la mana.nu a fost impresionata nici cand am lesinat de durere, in timp ce taia, si tot urla ca joc teatru.
    DAR, am strans si o echipa de doctori geniali, super buni, frumosi la suflet, niste oameni alaturi de care ma simt in siguranta si in spatiu.
    cheapeau

  24. am plans citind articolul, citind comentariile, intelegand ce se intampla in spitalele de oncologie din tara. si totusi iasul, IRO, este diferit. adica normal. si asta in conditiile in care moldova este lovita de o adevarata epidemie de cancer. de ce oare?!?!?! nimeni nu mi-a bagat mana in buzunare (nici macar eu, bugetar al unui sistem de toata jena, pentru ca stiu ce nu gasesc acolo), toata lumea, de la femeia de serviciu, infirmiere, asistente, medici specialisti si-a facut datoria fara sa lase loc de alte comentarii decat “multumesc”! (si pomelnicele date de mama la biserica…). a, am “mitiut” gardianul sa-mi gaseasca loc’sor intr-o parcare supraaglomerata. si de atunci imi recomanda locurile “bune”, de cate ori am drum la onco’. sa fiu eu norocoasa? stiu ca sunt, dar asta mi se pare normalitatea: conditii si competente comparabile cu lumea civilizata!
    ……multumesc!……….

  25. kongo , ma tem ca normalitatea este data de majoritate si daca majoritatea se comporta asa..da, confunzi iadul cu normaliatea ..si pe cei care sunt de fapt normali ii vezi ca pe ingeri..Doamne ajuta sa fie suficineti de multi incat sa ii pot “degrada” la statutul de banali..de-as trai si ziua aceea!

  26. minunat si frumos OM , Monica Grigore si minunati OAMENI de la daruieste Viata , minunati OAMENI care au scris aici Claudiu si ametist , care chiar iti mai dau o speranta in medicina tanara iar pentru marea Doamna a blogului tau , Nike , nu am palarii in toata familia sa le ridic
    multumesc Simona

  27. Foarte frumos gestul dvs,imi pare rau ca nu am stiut de asa ceva acum 6 ani,cand cruntul diagnostic a cazut peste noi atat de greu incat pana sa ne dezmeticim ne spuneau deja sa o luam acasa ca sa nu ii faca si autopsie dupa cat au chinuito….si asa sa destramat viata mea…ea a plecat si eu am ramas ca lovita de autobuz….jelindumi durerea si vinovatia….sa va dea DD putere si sanatate sa ajutati cat mai multi copii.

  28. Impresionant! Sa va dea Dumnezeu inzecit ceea ce oferiti celor aflati in nevoie!

  29. […] Un text in care nu vor canta privighetori si se va da cu telefonul de pamant – simonatache.ro1377 shares 186 comments 3132 likes 11 tw. trackbacks 23838 tw. followers […]

  30. […] Un text in care nu vor canta privighetori si se va da cu telefonul de pamant – simonatache.ro 1377 shares 186 comments 3132 likes 11 tw. trackbacks 23838 tw. followers […]

  31. […] Un text in care nu vor canta privighetori si se va da cu telefonul de pamant – simonatache.ro 1378 shares 186 comments 3139 likes 11 tw. trackbacks 23838 tw. followers […]

  32. Tu, Monica, esti ingerul meu pazitor…m-am nascut din nou datorita tie….nu exista cuvinte care sa exprime ceea ce simt eu pentru tine si pentru cei care mi-au dat sansa la viata…..
    Carmen

  33. […] Dar mail ca săptămâna trecută n-am mai primit în viața mea. Fiți atenți aici ce mi-a scris o fată mișto, care are o fetiță de 8 […]

  34. […] povestit acum ceva vreme despre Monica Grigore, care își câștigă existența într-o bancă, dar își cheltuiește tot timpul liber, ajutând […]

  35. Nu prea scriu des, nu prea comentez des, dar ma informez asiduu si simt nevoia sa va multumesc, doamna Tache, pentru articolele pline de substanta pe care le scrieti, pentru oamenii extraordinari despre care aflam, asa, si noi. “Respect” e prea putin din ceea ce simt pentru cei care valorifica viata in acest mod, cei care isi iubesc semenii asa, ma inspira sa incerc sa fac si eu macar un pic mai mult…si sunt convinsa ca nu sunt singura.

  36. Poate stiti(poate nu)….dar poate totusi stiti, un centru oncologic cu oameni ok, nu pt a trata, ci pentru a qvea un sfarsit decent si macar cu persoane interesate si cu dragoste pt oameni si meseria lor?
    Multumesc frumos

  37. Am recitit articolul dar si comentariile si m-am decis sa-i scriu numele aici doamnei doctor Leonte – Spitalul Universitar Bucuresti; acum 27 de ani cand prof. Rebedea si dr. Pribeanu mi-au declarat ca am cancer si ca mai am cel mult 6 luni de trait am fost pe punctul de a -mi curma voluntar viata – noroc cu “bruma” de proceduri din spital, aceea de a trimite la anatomo-patologie ceva ce mi s-a recoltat – habar n-am sa exprim in termeni medicali -ei bine, dr. Leonte m-a sunat personal dupa 6 zile si mi-a spus sa vin la spital: am trecut prin niste cumplite emotii, sotul meu a albit instantaneu – la capatul celui mai lung culoar pe care l-am traversat vreodata ne astepta doctorita cu un mic pachetel cu lamele de la biopsie si un buletin de analize: “nu ai cancer draga mea, este un proces infectios si acum iti dau aceste lame, te poti duce la oricare alt medic/laborator pentru a fi vazute si de alti colegi” Au fost cuvinte magice! Sunt azi in viata datorita acestei minunate doamne; au urmat apoi si dr Cristian Ratiu cel ce mi-a administrat antibiotice intr-o combinatie de el stiuta si m-a repus pe picioare. Sa spun oare ca am fost consultata si de alti profesori care m-au diagnosticat ochiometric – as numi – cu C3? I-as face de ras! Oricate titluri universitare poseda unii doctori, ajung in timp sa se deprofesionalizeze datorita poate varstei sau neputintei/dezinteresului de a fi la curent cu evolutia medicinii, cu noile tehnici atata doar ca ‘beneficiarii” suntem noi si ii iubim si veneram sau ii uram de moarte pe fiecare dintre ei dupa propriile noaste experiente. Peste ani multi, am revazut-o pe doamna doctor Leonte si si-a amintit de mine; era nefericita pentru ca o scosesera afara din activitate pentru ca depasise 65 de ani, se imbolnavise grav de inima si mi-a aratat operatia in forma de Y pe zona sternului, am plans de neputinta de a-i fi de folos.

  38. Sint medic patolog in SUA. In statul in care lucrez eram la un moment dat 3 (trei) medici patologi din Rom numai in supraspecializarea mea. Va admir efortul dar solutia este sa recladim laboratoarele din Rom. La Spit de copii TM de ex mi s-a spus ca se trimit constant probe in Ungaria desi exista fonduri EU alocate spitalului. Ma intreb cit dintre fonduri se aloca Laboratorului din Spit de copii TM. Daca nu poti face anumite immunostains de ex greu de pus un diagnostic.
    Apoi nu intotdeauna opinia a doua este cea adevarata, doar ceva de “keep in mind”. Solutia este sa avem citeva laboratoare de expertiza in tara. Acum e dezastru inclusiv (sau poate mai ales) la Fundeni. Oricum e bine ca exista cineva la Guvern care stie si intelege rolul anatomiei patologice. “Tissue is the issue” cum se spune pe aici. Nu poti avea oncologie de calitate fara laboratoare de calitate. Cunoscind interesul noului Minstru ptr bolnavii de cancer sint sigura ca se va gindi si al Laboratoarele de Patologie.

  39. Am citit toate comentariile anterioare si marturisesc ca aproape mi-au dat lacrimile , si oamenii care au scris sunt oricum foarte putini fata de cei care zilnic patimesc cam asa. Nu am trecut prin asemenea experiente insa incerc sa inteleg. Ar mai fi o problema, legata in special de educatia noastra, ca natie, in domeniul alimentar.
    Cancerul si majoritatea bolilor ( exista desigur si exceptii) sunt niste rezultante ale stilului nostru de viata, iar aici lipseste educatia. Copiii in scoala invata orice altceva in afara de modul in care isi pot intretine sanatatea ( mancare, bautura, aer, exercitii fizice) si de aici rezulta bolnavii de mai tarziu. Nu vreau sa acuz pe nimeni , eu sunt prima care am facut anumite greseli, dar le-am si reparat atunci cand am inteles. In general boala nu cade peste noi din senin si asta ar trebui sa intelegem si sa-i invatam si pe copiii nostri. Repet , nu e un repros adus cuiva, dar ar fi bine sa se mearga si pe directia asta, ar mai simplu ( suferinte evitate , vieti mai fericite ). Atunci cand insa apare si boala ( chiar din greselile noastre) medicii ( majoritatea) nu tin cont si de cauze , si in paralel cu tratamentul sa invete pacientul un alt stil de viata. Vorbesc oarecum in cunostinta de cauza, fiica mea fiind studenta la medicina in Bucuresti si povestindu-mi extrem de multe lucruri. Nu lucrez in domeniu insa as dori sa ajut daca se poate gasi ceva de facut . Sper ca nu am suparat pe nimeni cu ceea ce am scris, sunt doar realitati observate de mine. Tot respectul pentru cei care se implica!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green