La raul Piedra am sezut si am plans. Si am plans… si am plans… si am plans…

Sau cateva variante de plans feminin (pentru plansul masculin nu exista variante, ca “baetii” sunt niste duri, plang doar daca moare cineva).

Plansul empatic: Apare atunci cand prietena cea mai buna iti povesteste ceva foarte frumos. Sau foarte trist. O poveste de dragoste sau, in orice caz, ceva cu oameni si cu sentimente… Daca e frumos, te apuca plansul ca e prea frumos, daca e trist, are ea deja lacrimi in ochi, asa ca tu nu trebuie decat sa reactionezi. Plansul empatic mai poate aparea cand esti tu insati foarte trista. Se practica in solitudine si se procedeaza in felul urmator: te jelesti pe tine pana te plictisesti, dupa care incepi sa iti aduci aminte de nefericirile altora. Unuia i-a fugit pisica de-acasa? Perfect, da-i si varsa niste lacrimi si pentru el. A iubit pisica aia, i-a suflat in fund, a dus-o la doctor, i-a cumparat crantanele, iar ea, cateaua naibii, ce-a facut? A fugit, a fugit pur si simplu fara sa se uite in urma. Pe o colega a parasit-o sotul? Aoleo, ce nasol, saraca, cum trebuie sa sufere, ce trebuie sa simta cand ii vede camasile in sifonier si ciorapii murdari inca in cosul de rufe, cum trebuie s-o doara cand din televizor nu mai curg urlete de meci, ci lacrimi de telenovela, brrr… O jelesti un pic si pe ea, ca asa e frumos si colegial. Nu mai insist, imaginati-va insa ca grupul asta nefericit, pe care il putem uda cu lacrimi intr-o asemenea situatie, poate sa ajunga uneori si pana la 10 oameni. Depinde doar de cat timp avem la dispozitie.

Plansul in grup. Se practica intre gagici, obligatoriu prietene bune, iar grupul trebuie sa fie de minimum trei. Se procedeaza in felul urmator: uneia ii dau lacrimile, a doua o ia in brate, incep amandoua sa planga, mai intai discret, apoi de-a dreptul in hohote, cea de-a treia incepe, privindu-le, sa se foiasca, se foieste ce se foieste, se emotioneaza din ce in ce mai tare, decreteaza “Imi vine si mie sa plang”, dupa care se arunca si ea, in lacrimi, peste gramada imbratisata. De regula, fiind in mod flagrant ridicol chiar si pentru doamnele implicate, plansul in grup sfarseste in hohote isterice de ras.

Plansul complet inexplicabil. La asta e neaparat nevoie de un barbat prin preajma, altfel nu are nici un farmec. Daca te apuca plansul inexplicabil si nu e langa tine unul care sa te intrebe “De ce plangi, scumpi?”, “Am facut eu ceva?”, “Te doare ceva?”, “Imi spui si mie de ce plangi?”, “Tumpiloi, imi spui si mie de ce plangi?”, “Imi spui, ma, femeie, odata de ce plangi?”, “Bai, imi spui odata ce dracu’ te-a apucat de plangi sau vrei sa ma scoti din sarite?”, deci daca nu e unu’ care sa te intrebe toate chestiile astea si pe care plansul tau inexplicabil sa-l tortureze in mod evident (cu atat mai mult cu cat, cu trei secunde inainte sa te apuce, pareai foarte bine dispusa), nu ai facut nimic. Nu ma intrebati, va rog, care-i explicatia, ca imi scapa si mie, habar n-am, o fi chimie, o fi luna plina, o fi configuratia astrala, nu stiu!

Plansul fiindca… e prea frumos. Si la asta e nevoie de un barbat. Neaparat. Fiindca din cauza lui e prea frumos, din cauza lui, care te iubeste si se poarta frumos si te cauta in coarne si ar face orice pentru tine, s-ar duce la razboi, ar veni de la razboi, ar castiga miliarde de euro sau ar manca din tomberoane, ti-ar aduce si luna de pe cer daca i-ai cere-o, ba chiar ti-ar aduce-o si fara sa i-o ceri si tot asa. Cum adica “Si atunci de ce dracu’ plangeti, sunteti nebune la cap, ce-aveti?”? Plangem fiindca suntem sensibile si “prea frumosul” ne da intotdeauna peste cap sau plangem fiindca, uneori, ne speriem de atata “prea frumos”. Nu-nteleg ce-i asa greu de priceput, mie mi se pare foarte simplu.

Plansul “Lasa ca stiu eu ca nu ma mai iubesti!”. Ei, da, recunosc, asta e incredibil de enervant. Intr-o zi, pentru o tampenie de genul asta, un barbat o sa se-arunce pe geam. Sau o sa o arunce pe ea. Pe ea care nici macar nu-i spune ca de-aia plange, care nici macar nu-i da sansa s-o convinga de contrariul, care tine secret motivul plansului ei absurd si care tace, nu scoate o vorba. Scoate doar niste suspine de-ti vine sa-i pui perna pe ochi si ii scoate lui mintile din cap, ca sa i le faca pilaf.

Plansul lung, foarte lung sau extrem de lung. Ca sa-l infrunti p-asta, ca barbat, desigur, iti trebuie o conditie fizico-psihica de exceptie. Tre’ sa te duci la sala, sa tragi de fiare, ca sa nu te doara muschii de la atata tinut in brate, tre’ sa-ti antrenezi pielea, sa reziste la umezeala, sa nu putrezeasca si tre’ sa-ti antrenezi nervii cu simulatoare de plans, pe calculator. Poate sa dureze si trei zile, de-aia e nevoie de antrenament si calificare la locul de plans ca sa-i rezisti.

Plansul fulger. Asta poate sa aiba loc si sa nici nu te prinzi c-a avut loc. E asa de discret ca poate trece neobservat. O lacrima-doua se scurg pe la coltul ochiului si sunt sterse cu maneca inainte de a fi apucat sa parcurga jumatate de obraz. In cazul in care, totusi, l-ai observat, e bine sa te prefaci ca nu s-a intamplat, ca sa nu risti sa se prelungeasca.

Plansul in spatii publice. Habar n-au barbatii cum e sa mergi despletita si aiurea pe strazi, sa vezi oamenii printr-o perdea de apa sarata, sa simti ca esti singura femeie din univers care traieste o drama (nu ti-ai gasit cizme sau, si mai rau, le-ai gasit, dupa ore si ore de umblat, dar nu erau marimea ta) si ca drama aia nu poate fi inteleasa de nimeni altcineva (nici macar de vaca aia de coafeza care ti-a facut breton desi i-ai zis clar sa nu-ti faca).

(Din Almanahul Academiei Catavencu, 2007)