Cum vă creșteți copiii, ca să ia BAC-ul?
I-am cunoscut, acum câteva seri, pe părinții unuia dintre cei 60 de elevi (o fată), care au luat BAC-ul cu 10, anul ăsta. M-am simțit aleasă și onorată, vă spun sincer. 🙂
Ieri, pe blog, în contextul unei discuții despre oameni cu atitudine de olimpici, am ajuns să vorbesc cu alți părinți, despre performanțele școlare ale copiilor lor. Care există și nu sunt puține.
Mi-au fost povestite și trei cazuri mai… oau:
– al unei fete, care, “nevăzătoare fiind (în urma unei tâmpenii făcute de un medic, imediat după naștere), s-a ambiționat să învețe într-un liceu normal și nu într-o școală specială. Are o gramadă de diplome și premii, iar anul ăsta a luat BAC-ul cu media 9 și ceva!”
– al unei mame care și-a recuperat copilul, căruia nu i se dăduse nici o șansă: “recuperare psiho-motorie pe care am făcut-o singurica, școlită în toate cele. Fără sprijin din partea statului, pentru care un ștrumf oprit din evoluție la 29 de săptămâni e un avorton și atât. Avem 1 an și 11 luni și, la ultima evaluare psihologică, are vârsta mentală de 3 ani și 5 luni și IQ de dezvoltare 174”.
– al aceleiași mame, care a lucrat și la recuperarea altor copii, de data asta, la serviciu: “Un caz mă bucură enorm: pus de mamă să cerșească pe străzi, recuperat la 13 ani. A luat capacitatea cu 9.50, iar anul ăsta termină facultatea la stat. O plăcere să lucrez cu el”.
De aceea, vin și vă întreb: cum vă creșteți copiii ca să fie “altfel”, într-o realitate manelistă și fără valori, ca aceea a învățământului românesc. Cum îi pregătiți să fie între ăia puțini, care iau cu brio BAC-ul și nu se opresc acolo?
Pentru că se poate, nu-i așa?
atâta vreme cât îţi citim blogul ( va să zică avem un IQ mai de Doamne-ajută :D) ,
crede-mă, suntem din tagma celor care se străduiesc ( îşi sparg creierii) să îi crească bine, nu numai să ia bacul. Şi culmea ! Se vede !
@mixy: învață-ne și pe noi, ăia care încă n-avem copii sau pe cei care avem, dar sunt încă mici 🙂
Până-mi adun eu toate gândurile, răvăşite rău de nike974 la postul link-ului, mă arăt supărat pe titlu. Hai totuşi să nu plecăm cu stângul, considerând trecerea bacului o performanţă deşi, rezultatele ultimilor doi ani îl fac îndreptăţit. Hai să ţintim mai sus de normalitatea unei suficienţe educaţionale aşa cum era, pe vremuri, acest examen.
@Bogdan: întrebarea din text era “Cum îi pregătiți să fie între ăia puțini, care iau cu brio BAC-ul și nu se opresc acolo?”. Titlul știu eu de ce l-am dat așa, OK?
@Bogdan: pune mâna și adună-te și răspunde la întrebare, tată de olimpic ce ești!
Offtopic si nu prea.
Draga Simona Tache.
Ai pus o groaza de intrebari, ti-au raspuns o multime de oameni, ai aflat cam tot ce trebuie despre copii. Eu vreau sa-ti mai amintesc un lucru: trebuie si multa munca!!!
Deci cum ajungi acasa inchizi IMEDIAT laptopul, il iei pe domnu` Nic si treceti la exercitii.
Doar repetitia este cheia succesului, parol. 🙄
(ca pana la BAC mai ai, hehe…)
simplu!:) pur si simplu iti cresti copiii. le pui in fata alternative. ce se intampla daca…sau daca… Ii lasi sa aleaga. Le supraveghezi alegerile. (chiar am primit, peste ani, o replica de la una dintre fiicele mele:” ma enervezi ca ai intotdeauna dreptate”) Le dai variante: ce carti, ce muzica ai citit/ascultat tu, ce carti, ce muzica se potrivesc cu spiritul lor. Nu le impui (desi, marturisesc, am aruncat niste casete, cu scandal, candva; nu, nu manele, un hip hop gretos, dar…). Nu le poti impune un sistem de valori in care tu nu crezi. Daca tu nu ai invatat, sau macar daca nu te-ai straduit sa faci asta, daca tu nu-i respecti pe cei din jur…ei vor face ceea ce faci tu, nu ceea ce le spui sa faca.
Bacul? Pentru extrem de multi e doar un pas, nu un…ultim pas. Ce faci dupa? Ce faci cu viata ta?
Le-am dat provocari, nu solutii pe tava.
Si, totul, invaluind in personalitatea lor. fara “NU”, fara sa astepti ca si copiii tai sa faca ceea ce nu ai putut/reusit sa faci tu. E viata lor, sa si-o traiasca asa cum cred ei de cuviinta. “Mama, m-ai crescut prea prost pentru lumea asta”-alta replica. Poate, dar amandoua cred ca le-am crescut bine 🙂
Vast program, ca să citez din clasici.
Eu ultima chestie care am făcut-o întru formarea lui fiu-meu a fost să-mi rup spatele aducând în birou colecţia Caţavencu 1994-2011. Pe bune şi fără mişto. Şi, la întrebarea lui “Ce au ăştia cu Patapievici şi cu ICR-ul?”, să-i dau din bibliotecă vreo două cărţi ale lui HRP.
Cred că cele mai în măsură să vorbească ar fi mamele pomenite de tine la categoria “oau”.
@Dana: “Nu le impui (desi, marturisesc, am aruncat niste casete, cu scandal, candva; nu, nu manele, un hip hop gretos, dar…)” Bună asta, am râs 😆 😆 😆
@Terente: am roșit pt aia cu Cațavencii, dar mai zi-ne și ce altceva ai mai făcut. Mai zi-neeeeeee! 🙂
Fiu-meu cel mare tocmai a luat bacul, celălalt de abia e în clasa a X-a. În primul rând trebuie să-i ferești pe cât posibil de tabloide, referindu-mă aici și la televiziuni. Mai apoi trebuie să-i canalizezi atenția permanent spre chestiuni de real interes, mai ales în ceea ce privește calculatorul. Sigur, e mult mai comod pentru un părinte să își lase copilul în voia lui, să facă ce vrea în camera sa, pentru că nu îl “deranjează”, îi creează o iluzie că astfel are și el -părintele- mai mult timp liber. Cu surogatul ăsta se droghează marea majoritate a părinților, ei stau liniștiți și își văd de ale lor, în timp ce cred că progenitura are o ocupație, cu atât mai mult cu cât acea ocupație se desfășoară în casă, sub “supraveghere”, deci e sigur (nimic mai fals!). Sigur, e dificil în ziua de azi, e aproape o misiune imposibilă să-i oferi modele, să-l faci să conștientizeze că a fi Becali (cum îmi spunea fiu-meu cel mare pe când avea vreo 7 ani și când îl întrebam ce vrea să fie când va fi adult) nu e tocmai ok. Una din condițiile foarte importante pentru a avea un copil “normal” (în sensul în care înțeleg eu normalitatea, citind postarea ta) este asta: ocupă-te de el permanent, atrage-l în discuții și activități similare cu cele care îți făceau ție plăcere când erai ca el, lasă comoditatea și nu te ascunde după idei precum “n-am probleme cu el, e foarte cuminte, stă toată ziua și se joacă la calculator, navighează pe net, ori se uită la televizor”.
@Doru: a vrut să se facă Becali? 😆 😆 😆 😆 😆
Încerc. Dar îmi e greu că nu vreau să plictisesc c-un text de-un kilometru. O iau deci pe felii.
1.În primul rând trebuie să-l iubeşti. Mult. Necondiţionat, aşa cum n-ai iubit pe nimeni până atunci. Poate părea superfluu, dar nu e. Unii sunt poate mai egoişti, alţii poate au, cred ei, alte priorităţi.Wrong ! Nimic din tot ceea ce-a existat anterior nu mai poate fi la fel. Tot universul de valori trebuie redesenat şi reaşezat în jurul mogâldeţei care nu te lasă noaptea să pui geană peste geană şi care urlă aşa cum nu credeai că cineva, de numai 3 kile şi ceva o poate face. Un copil este o bucurie şi el TREBUIE SĂ ŞTIE ŞI SĂ SIMTĂ, în fiecare zi a vieţii lui acest lucru.
Răspunsuri de pe Facebook:
“Nu exista un procedeu magic. Cat timp copilul isi vede parintii ducand o viata ordonata, adica serviciu, viata de familie armonioasa si respect, cred ca nu are nevoie de stimulente. Atata timp cat n-o vede pe ma-sa nedezlipita de televizor sorbind replicile din telenovele si vorbele domnului Dan, si nu-l vede pe tac’su pe banca cu vecinii , in fata blocului, cu berea la PET alaturi si spargand seminte, cred ca are toate sansele sa ajunga OM.”
“Sunt emotionante exemplele de mamici de siteul tau Simona si sunt de apreciat si respectat si de urmat ca modele. Insa, iti spun si tie, nu cred ca trebuie sa ii ridicam in slavi pe cei care fac lucruri absolut normale ( fie ei copii sau parinti ) Este normal ca parintii sa isi creasca copii cu responsabilitate si bun simt iar copii sa se foloseasca de aceste invataminte, sa invete si sa ia bacul si cu 10 si cu 9 ( daca in jurul notelor de 10 la bac se poarta discutia ) La fel ca atunci cand am terminat eu liceul ( 2004 ) sunt convinsa ca atunci cand si tu ai dat bacul nu se punea problema nepromovabilitatii examenului ci a notei cu care ar fi facut-o elevul. Si evident tinta era 10! Si erau destui cei care reuseau si nu cred ca beneficiau de tratamente sau recompense speciale. Fara sa vreau sa incing spiritele pe subiect, dar cand preocuparea de baza a elevului nu este scoala atunci de ce sa ne miram sau sa ne minunam de rezultate? Fie ele foarte bune sau foarte slabe?”
Tot de pe FB:
“Nu este atat de greu daca gasesti timp pentru copii tai, pe care de altfel nu le-ai dat viata doar pentru a bifa undeva ca ti-ai facut datoria, sa lasi pe locul doi cariera, banii sau alte “mici” placeri ! Iinercati, o sa vedeti ca tine loc de terapia fericirii fiecare realizare a copilului tau! Trebuie sa-i fii doar cel mai bun prieten, “duhovnic” si partener de joaca. Si asta nu costa!”
@Bogdan: de acoooord. mai departe 😉
Simona, da, becali era în mintea lui. Cred că răspunsul de pe fb, cel cu telenovelele mă-sii și petul lui tac-so e foarte elocvent. Exemplul personal primează întotdeauna, iar copilul va fi, în stadiul de adult, copia cvasifidelă a părintelui. Eu, dacă l-am văzut pe tata spălând vase, dacă am constatat că nu i-a căzut nimic dacă a ajutat-o permanent pe mama la treburile casnice, dacă am realizat că e mai bine să mă ajute la teme, după puterile lui, decât să stea în fața blocului la table și bere cu vecinii, i-am preluat “apucăturile”. Nu-mi pică nici mie nimic dacă mai fac o oală de sarmale sau o ciorbă, nu tușesc dacă dau cu aspiratorul prin casă și șterg praful și mă simt excelent dacă iubita e plăcut surprinsă atunci când vine după o zi de muncă și găsește casa în regulă. 😆
2. Nimeni nu s-a născut învăţat. “Meseria” de părinte nu se transmite genetic deşi un bagaj de cunoştinţe pare a exista în fiecare dintre noi. E necesară deci, o minimă informare “de specialitate”. Aşa am aflat eu, spre exemplu, despre o perioadă care apare în jurul vârstei de doi-trei anişori în care copilul se transformă într-un mic Gică-contra ce face totul absolut pe dos, numai aşaaaaa…, să-ţi facă ţie-n ciudă. Pentru trecerea cu bine a acestei perioade leacurile “băbeşti” gen “da’ dăi, mamă, una peste fund!” sunt contraindicate şi palma aia peste fund lasă urme tare adânci. Deci, să citim, zic, câte ceva din psihologia vârstelor, fără a încerca să devenim neapărat savanţi în materie.
Erată : “dă-i”
Trebuie să-i creşti normal. Adică trebuie să fie educaţi astfel încît să vadă că cea mai mare satisfacţie este cînd tot ceea ce faci, este rezultatul efortului propriu, al muncii fizice sau intelectuale şi nu al bunurilor venite pe de-a moaca. Dacă un tînăr simte, în primul rînd, bucuria muncii sale şi abia, apoi, oboseala atunci el este pe drumul corect. Ajunge la acest lucru prin educaţie onestă, prin exmple proprii, la fel cum ajunge să iubească arta adevărată. Am văzut un tînăr care pînă în clasa a XI-a inclusiv era un elev mediocru. La începutul clasei a XII-a a realizat că trebuie să-şi croaiască propriul viitor prin forţe proprii şi a schimbat radical stilul de viaţă. E unul dintre cei 60 care au luat BAC-ul cu 10.
În concluzie, reţinem că nu există o reţetă unică. Diversitatea cazurilor pozitive este la fel de mare ca şi a celorlalte! E o mare bucurie pentru noi toţi să constatăm că există astfel de tineri. E triumful binelui asupra răului.
L-am crescut bilingv.
I-am răspuns la TOATE întrebările perioadei “DE CE?”. Cînd majoritatea părinţilor îşi pierd mai devreme sau mai târziu răbdarea la avalanşa de întrebări (e un moment greu pentru cei ce îşi iau în serios rolul de părinţi), io nu mi-am pierdut-o, l-am încurajat.
M-am jucat cu el. Acord aici un punctaj maxim jocurilor de construit şi puzzle – urilor. Aici se vor descurca cel mai bine acei părinţi care nu s-au maturizat încă.
Am lăsat baltă o carieră care promitea succesuri pentru a veni acasă şi a mă ocupa de el. Ajuns acasă, i-am smuls mânuţele încleştate pe fusta lui mumă-sa şi am început să-l încurajez să fie autonom (mamele care îşi cresc copii singure, că domnu’ e la vânătoare – “We Hunt!” citatul e din Al Bundy – au tendinţa de a fi hiperposesive şi hiperprotectoare, ceeace pe termen lung nu e cea mai potrivită atitudine).
Apropo de ce spunea Bogdan mai sus, cu negativismul copiilor. Este perioada când apare identitatea de sine, iar identitatea are două dimensiuni:
1. Apartenenţa la un grup – familia
2. Sentimentul unicităţii, al diferenţierii sinelui faţă de ceilalţi. Prin atitudinea de Gică-Contra, kinderul nu face altceva decât să-şi demonstreze sieşi unicitatea proprie.
Există şi un banc despre cum se poate specula inteligent această perioadă. Care sunt cele 3 modalităţi de a rezolva o problemă? Să o faci tu, să pui pe altcineva să o facă şi, mai tare, să interzici copiilor tăi să o facă.
Uff, chiar vroiam să cer şi ajutorul altor taţi, să nu par vreo ciudăţenie a naturii. Merci, băieţi !
Deci 3. Aşa cum de fiecare dată când aştepţi musafiri ştergi praful şi dai şi-o mătură (chiar dacă pe moment bagi şi niţel gunoi sub preş), tot aşa copilul trebuie “întâmpinat” şi “tratat” pe toată perioada “vizitei”, într-un mediu “curat”. Pentru eventuale certuri conjugale, pentru lucruri urâte, mici sau meschine la care noi adulţii ne pricepem uneori atât de bine, există varianta “sub preş”, constând eventual într-o cameră separată, antifonată chiar, dacă simţi nevoia să zbieri ca un descreierat.
Cică se cheamă “adolescența mică” (sau ceva de genul ăsta) perioada aia de la 3 ani în care e Gică Contra. Cum faci să te descurci cu el atunci?
4. Renunţaţi în prezenţa copiilor la absolut toate obiceiurile universal recunoscute ca nesănătoase.
Poate parea bizar, fetita mea are doar 5 ani acum si eu inteleg perfect ce vrei sa spui cu “cum va cresteti copiii ca sa fie…ceva”…eu pot sa spun cu mana pe inima ca acest “a creste” incepe din prima zi de viata. Si continua cu educatie, alimentatie si mai tarziu intelegere…Copilul meu nu mananca zahar, nu bea “suc” , nu are “desene” la nici un televizor, nu se “tavaleste” prin magazine pentru nimic…Da, e greu…insa eu cred ca se poate si mai cred ca peste alti 10 ani, cand o sa aibe 15 ani o sa stie clar ce are ea de facut in scoala…
Eu am avut “norocul” de a fi “somera” intr-o tara de rahat…Am facut un copil in ideea ca aia vreau sa fac si ca daca tot am un sotz si el s-a jurat ca o sa fie prin preajma…si am putut sa fiu EU, mama ei, aici, cat mai mult. Mereu si complet. Asta conteaza. Asa cum conteaza ca in fiecare zi tatal ei s-a jucat si el cu ea, ca bunicii au fost in preajma, ca prietenii au fost langa noi, ca i s-a oferit educatie diversa din multe locuri. Si fara traume si plans…totul a venit firesc…Si pentru mai tarziu, tot aia ii doresc: parinti, familie, prieteni…oameni dragi care sa o indrume mereu catre ce e bun.
Sper sa reusim.
@ Simona : Greşit, fată. Preadolescenţa e undeva prin clasa a VII-a. Ajungem şi acolo. Pentru Gică Contra cuvintele magice sunt calm şi răbdare. Mult calm şi multă răbdare. Vei fi surprinsă câtă “maturitate” există uneori la un ex-purtător de Pampers în acceptarea unor argumente de bun-simţ.
@Bogdan: am corectat: “adolescența mică”.
@Alexandra Albu: frumos.
și acum o întrebare pentru toți: dar un părinte care renunță la cariera lui pentru copil nu devine un părinte nefericit și neîmplinit, starea lui reflectându-se asupra copilului?
Dacă pleci de la ideea că eşti pus(ă) în situaţia de a alege între carieră şi copil, nu eşti suficient(ă) de matur(ă) pentru a face pasul ăsta. No offence. Nu te pune nimeni să sacrifici definitiv ceva. Slavă Domnului, avem şi timp şi putere pentru toate. Remember nike974 ?
Doi copii am crescut ambii sunt studenti!!!!
Baza fundamentului din temelia educatiei este “sa inveti copiii sa stie cum sa invete!!!!!!Invata sa inveti!!!!Sunt tare nu-i asa????Acel micut “computer”cu care sunt dotati micutii bine programat aduna, stocheaza si reda excelent orice informatie!!!Cu rabdare,cu perseverenta si cu preocupare micutii invata cum se invata o limba straina,cum se invata matematica si cum dezvolta matematica inteligenta,cum se invata chimia si fizica sau muzica etc.!!!Dar pentru toate astea trebuie absolvit o scoala pentru parinti!!!
noi suntem deja gica contra.
nu rezist intotdeauna si recunosc cu onestitate ca nu e ok.sfarsesc prin al saruta din cap pana in picioare,insa de cele mai multe ori procedam asa:
-urla ca vrea sa faca ceva ce nu e periculos,dar doreste neaparat sa faca,desi nu e momentul.ii ofer o alternativa.
– incearca ceva periculos.ii explic/arat in ce consta pericolul si nu ii permit sa faca. raman ferma pe pozitii,chiar daca imi musc buzele si imi vine sa plang mai abitir ca lui.
– nu avem TV si insistam f mult pe descoerirea si explorarea proprie.
– ma las luat pe sus de el si dusa in lumea lui unde ma cobor la nivelul lui.
e un copil kinetik, nu hiperkinetik , si nu sta locului o secunda.fireste,are si momente in care construieste cu lego,asculta povesti spuse, niciodata puse pe CD sau la radio.
-refuz sa il invat alfabetul, culorile sa picteze sau mai stiu eu ce. sunt f atenta cand semnalul vine de la el si il urmez, nu i-l impun eu.
a inceput sa zica unu,doua(stil propriu).am luat obiecte, i le-am pus cata unul, cate doua.
cariera?
da,cred ca sunt o femeie implinita.
am o noua provocare.am inceput un drum nou chiar inainte sa nasc.
nu vreau sefie.imi displace.vreau sa fiu femeie,sa fiu implinita si sunt.
mi-e bine cu mine.mi-e bine cand ochii aia imensi pentru care nu se fabrica pleoape atat de mari ca se sa inchida imi spune mami mea si ca matusa maia (matematiciana) are pene,frunze si tot ce exista.
asta mi-a spus aseara.
părintele care renunţă la carieră ar trebui să ia în calcul posibilitatea că va fi nefericit, iar dacă ştie că nu poate trece peste această stare de spirit, să stea în banca lui…
Eu sunt un părinte care am simţit nevoia să mă “upgradez” tot timpul, în ideea că ofer un exemplu bun, sunt un părinte mai “avut” 🙂 şi pot să ţin pasul cu evoluţia copilului…
Simona, cred ca exista doua variante: 1. cand vine copilul constati brusc ca acea “cariera” nu mai e asa importanta (in cazul celor care nu au o afinitate foarte mare catre jobul ala si ceea ce fac ei in momentul ala) sau 2. cariera e una care iti PLACE teribil, iti aduce placere si impliniri (care oricum nu vor fi pe masura implinirii pe care o ai avand un copil, dar…oricum) si atunci eu zic ca o sa faci cumva sa le impaci pe toate cu succes. Da, nu o sa mai fie cariera pe primul plan, insa asta nu inseamna ca o LASI, ca pleci si renunti si gata. Inseamna doar o reorganizare a timpului si spatiului in asa fel incat copilul in primii ani de viata sa te aibe langa el in mod rezonabil. Acum depinde de fiecare ce intelege prin rezonabil.
Si da, evident ca un parinte care isi doreste sa fie la job atunci cand isi tine copilul in brate, nu are cum sa fie un parinte…potrivit. Caci nu e fericit. Si invers, daca esti la job si iti sta mintea numai la copilul de acasa…din nou…nu stiu cat randament o sa ai…Totul cu masura!
Nike974 mi-a “furat” punctul 5. “-refuz sa il invat alfabetul, culorile sa picteze sau mai stiu eu ce. sunt f atenta cand semnalul vine de la el si il urmez, nu i-l impun eu.”, spune ea şi nu cred s-o pot zice eu mai bine; cert e că un copil, orice copil, este un caracter puternic ce nu trebuie forţat. Nici cu masa, nici cu somnul de prânz, nici cu poezii kilometrice cu care să ne dăm noi mai apoi rotunzi în faţa altor adulţi la fel de ipocriţi ca noi.
A devenit bacul chiar asa un examen dificil? Cind am dat eu nivelul de dificultate al subiectelor nu ar fi fost suficient nici pentru cei mai slabi elevi din clasa sa scape de corigenta. Da, atit de jos era stacheta.
Simona
Este o jignire fara margini la propria ta fiinta sa crezi ca pentru a avea copii trebuie sa sacrifici, sa renunti, sa pregatesti,sa proiectezi,sa inveti sa ce stiu ce sa faci pentru copii!!!Nu este adevarat,copii sunt o parte naturala din noi insine!!!Copii trebuie sa fie o prelungire naturala a vietii noastre!!!Copii trebuie sa se nasca indiferent ce se intampla!!!Ca-i razboi,ca-i foamete,ca-i dictatura,ca-i molima nu conteza copii sunt o parte din noi si au nevoie de un singur lucru pe care trebuie sa o simta cu toata fiinta ca sunt iubiti!!!Daca simt iubirea se bucura chiar daca pe masa nu poti sa pui numai cartofi fierti,se pot bucura de o mamaliga la fel cum pot sa se scarbeasca de icre negre!!!
@ Cătălin : stai liniştit, ştacheta e la fel de jos, ba poate chiar mai jos.Noi însă, ne-am occidentalizat
Ce frumos! Vreau copil.
Sunt foarte tare, insa inca in teorie, in asentimentul baietilor [ Bogdan, Terente ]. Sincer, ca femeie, cel putin asa simt acum, nu cred ca as avea curaj sa fac un copil fara sa am langa mine un astfel de barbat, pe care sa ma pot baza in orice, cu care sa pot sa discut orice legat de copil, care sa stea cu el. Nu vreau sa am acea familie pe care am avut-o eu, in care, ma ascundea mama de tata, si tata de mama, si vedeam certuri si jigniri, aproape zilnic. Mereu am spus “decat sa ii ofer unui copil o copilarie asa cum am avut eu, mai bine nu il fac”.
Va multumesc pt exemplele frumoase.
hooo, stați așa și nu tăbărâți pe mine: am pus întrebarea cu cariera, după ce doi dintre părinți au zis că au renunțat pentru copil. și eu cred că poți să le faci pe toate și că depinde, exact cum zice alexandra, de ce profil de om ești și de cât de mult îți place meseria ta.
apropo de învățat litere și chestii: a circulat, zilele trecute, pe FB, un clipuleț cu o fetiță de 2 ani care recita Luceafărul. TOT. Am refuzat să mă uit, mi se pare îngrozitor ce au făcut părinții ei. 🙄
oricum, îmi place de voi, ziceți mișto și ceea ce ziceți se suprapune aproape 100% cu ce cred și eu 😉
Şi am ajuns la 6. Încurajaţi în permanenţă copilul, arătaţi-vă bucuroşi pentru orice succes al lui, oricât de insignifiantă ar fi pentru voi valoarea “realizării” dar mai ales nu vă arătaţi dezamăgirea pentru performanţe pe care aţi înclina să la catalogaţi ca fiind “sub posibilităţi”. Atât a putut el atunci şi fiţi convinşi că şi dorinţa lui a fost să facă acel “ceva” cât putea el de bine. Şi nu certaţi copiii sub nicio formă, prin “certat” înţelegând un ton nepotrivit sau o exprimare nefericită.
@Bogdan: există mai multe școli. una dintre ele spune că nu e bine să-i zici copilului “Bravo”, atunci când a făcut caca sau ceva elementar, ce ține de normalitate. doar când face performanțe. în rest, pentru chestii banale, îi dai feedback de tipul “îmi place desenul tău, e foarte frumos”. adică îl încurajezi, dar nu “bravo, bravo” toată ziua.
și mai e o chestie care ține de aceeași școală ca cea de mai sus (montessori): copiii pot să facă lucruri și trebuie încurajați de mici s-o facă: să-și spele vasele, să facă prăjituri, împreună cu părintele, să crească (singuri) un animăluț etc. mi se pare f mișto și asta.
siomona,ai dreptate.
Niva), strumf are trusa lui de scule.
1. strangem impreuna jucariile.isi alege singur papica.
tata ii pune in fata cutiutele cu papa si el spune vreaua sta sau are pe masa branza, legume carne si isi face el combinatie.
mami gateste,are si el oalele lui.tati repara (vesnic
tata ,el are grija de el in lipsa noastra, il lauda doar cand face ceva deosebit.
nu-i nimic,ca daca face ceva uzual, strumf vede ca nu-i spune nimeni bravo si incepe sa aplaude si sa zica:brrrrravo (graseiaza).
2. probleme maricele incep sa avem cu socializarea.e clar ca nu “vorbeste”decat cu cei demni d eincredere.adica de la 4 ani in sus.faza e ca, la cat e el de mare, ajunge asa,cam pana la buricul celui mai scund.inchipuiti-va cum joaca el fotbal cu ei,ca nu stii care-i mingea si care-i strumf.ei,dar el vrea sa fie buricul Universului.eu stiu ca leii-s nascuti gata centru,dar totusi.
alaturi de vreo 5 puradei a incercat sa cucereasca gratiile unei fetite.frimitura era cel mai mic de acolo.s-a catarat pe carut (manca-l-ar mama de aplinist) si a ragnit pur si simplu.copii s-au speriat, au fugit,mandra l-a zarit in sfarsit si el a concluzionat:haidi!!!!!!!
Păi io n-am zis nimic de “Bravo”. Şi chestia cu “caca” n-am aplicat-o nici eu, mai ales că nu eram chiar cel mai fericit părinte în momentele alea. Dar la faza cu animăluţul, am dubii… Va şti el să îl ceară, dacă va simţi nevoia. Dacă-i bagi breun cotoi pe gât ori îţi găseşti copilul zgâriat, ori motanul resemnat şi ciufulit.
Cand a intrat fiul meu cel mare in clasa a Va, i-am zis: daca te vad ca inveti si-ti faci temele, nu ma intereseaza ce note ei. Rezultatul? La finalul clasei a luat premiul 2 cu 9.85.
Acum, in timp ce scriu acest comentariu, el face niste exercitii la mate. Si nu l-am pus eu.
Ideea este ca e iubit, vede si simte asta, iar lui nu-i ramane decat sa traiasca asa cum vrea el. In acest mediu n-are cum sa greseasca. 🙂
Cred că cei care într-adevăr reușesc frumos în viață, reușesc datorită părinților, ori reușesc din cauza părinților.
În viața oricui, părinții -fie că „există” sau nu- au cea mai mare influență asupra copiilor dumnealor.
Consider că cei mai buni prieteni ai unui om pot fi ori părinții, ori proprii săi copii (exceptând soțul/soția).
Sincere felicitări părinților care sunt mândri de copiii dumnealor…adică de prietenii lor cei mai speciali!
P.S.: În ceea ce privește școala…părinți, fiți atenți, unii profesori pot distruge tot ce ați investit în copiii dumneavoastră: dragoste, educație…și sănătate psihică.
Mie una, asa din exterior, cu putina experienta in ceea ce priveste copii, nu imi plac deloc comportamentele adultilor, catre copii, de genul : ” hai la mamicuta sa iti dea papica in gurita. Hai, gurita mare, sa papam toata painica cu pateut.” I mean, it’s a kid, not an idiot! Mai mult rau ii faci, inducandu-i ideea de neputinta, de minimizare etc. Bleacs!
Iarasi o chestie care nu imi place este minimizarea prenumelui copilului, adica “Mihaita. Ilenuta, Florinel” etc. Nu frate! Il cheama Mihai? Mihai ii spunem si la 8 luni si la 24 de ani. Mi-am si propus ca atunci cand voi fi mama, sa ii pun copilului un nume care sa nu poata fi stricat asa. Deci, pe al meu il va chema Dragos, Serban, Matei etc sau, Maia, Natalia, Mara.
Simona, eu am zis BRAVO mereu. Am si aplaudat, sa stii 😀 si la caca…si la pipi…si la orice chestie BUNA pe care o face. Si acum la fel ii zic. La momentul asta, ea se scoala, se imbraca, isi face patul, isi gaseste lucruri de facut singura, de cate ori am ceva de facut ea VREA sa faca…ma roaga frumos sa o las sa stearga ea praful si sa faca ea chestii prin casa. Asta pentru ca ea m-a vazut pe mine, mama ei, facand asta zilnic. Poate daca vedea pe ALTCINEVA, impactul nu era asa de mare. Eu cand ea avea 1 an, nu exagerez, ii faceam jocuri cu “repede, repede, cum punem jucariile mai repede la looooc” si ii explicam ca NU, nu ne culcam pana nu am strans in urma noastra, ca nu lasam gunoi pe jos, ca nu facem aia si aialalta…drept pentru care acum cand ne mai vede facand ceva “nepotrivit” ne corecteaza ea si ne zice “noi nu aruncam pe jos ca nu suntem DIN AIA!” (era facil sa ii zic TIGANI sau TARANI, insa mi-a fost oroare de asa ceva)…
As mai adauga ca la nunta lui George nu s-a observat Mara mea, pentru ca ea era linistita la masa, ca un om mare…astepta sa se termine balamucul ca sa poata si ea sa se ia la alergat cu “colegul” pe care il gasise pe acolo…si da, am dus-o la restaurant de la 8 luni si am invatat-o ca acolo stam in liniste cuminti si tricotam degete…:D
Fiecare parinte trebuie sa isi observe cu atentie copilul. De acolo incolo porneste inteligenta de a fi parinte. Cand incepi sa il intelegi pe copilul TAU, nu cartile, teoriile, schemele si alte asemenea…cand te uiti atent la el si are 2 saptamani…si tot o sa INTELEGI exact cine e el, cum e si ce doreste sau ce nu ii place…cand o sa lasi cartea din mana si o sa fii cu ochii numai pe el…atunci omul ala o sa iti vorbeasca, fie si cu “scuipam, balim, chitzaim”….:))) Si de acolo pana la BAC…mai clipesti de trei ori si trece…:))))
Ii pup si-i alint toata ziulica (au 2 si 4 ani). Le insuflu cat mai multa incredere in ei. Ii invat toate cantecelele si pozelele posibile, si pentru pitici si pentru oameni mari (Fanfara militara, de-ale lui Phoenix, Pescarul amator, etc). Le citesc povesti. Incerc sa-i invat sa fie oameni buni si cu bun-simt, ii pedepsesc daca se obraznicesc, nu intorc capul in alta parte. Aman pe cat pot jocurile video (toti de varsta celui mare au o colectie impresionanta, de poezii si povesti habar n-au) pana cand si-or dori ei cu ardoare, momentan, din fericire, nu sunt prea interesati. Si ma bucur enorm ca le plac carticelele, le vad ca pe o distractie, nu ca pe ceva cah.
P.S. – incerc sa-i hranesc cat mai sanatos posibil, un copil neindopat cu e-uri, prajeli si dulciuri (in exces) e un copil mai inteligent, cu mai multa putere de concentrare.
Avem o fetita de 5 ani si inca multe de invatat… Sunt medic pediatru si cand am iesit de pe bancile facultatii credeam ca stiu TOTUL despre cum se cresc copiii. Apoi a venit Eva si cu ea panica… Nu stiam nimic practic si de folos pentru a creste un copil sanatos; si modelele culturale romanesti ‘traditionale’ nu pareau nici ele prea utile. Asa ca m-am apucat din nou de invatat: am gasit work-shop-uri de Analiza tranzactionala (e o ramura de psihoterapie ce a dezvoltat un sistem foarte frumos si coerent de explicare a etapelor de dezvoltare ale omului, cu nevoi specifice fiecarei perioade si multe alte informatii utile pentru a intelege mai bine ce se intampla in interactiunea cu copilul), am cautat consiliere de specialitate si continui sa citesc, sa imi observ copilul, sa ii dedic cat mai mult timp; de curand mi-a fost recomandata o carte pe care o gasesc excelenta – se numeste Playful Parenting (tradusa recent la noi ca Retete de jocuri) care m-a invatat o abordare excelenta a problemelor copilariei prin joc.
Altminteri, ca ‘reteta’ foarte generala de crescut bine copilul folosesc din plin intelegerea ca fiica mea nu este un ‘mic salbatic’ ce trebuie cizelat si adus pe drumul cel bun, ci un om cu un potential de crestere teribil, caruia ii e necesar mai ales un mediu hranitor (adica o baza de siguranta, un mod de a se simti bine-venit in familie, rabdare, empatie) pentru a creste.
alexandra, e fain ce spui tu si doresc fiecarei mame sa aiba parte de asa strumfi ca strumfita ta.
cand ramai insarcinata speri sa nasti la termen un grasunel sanatos si mancacios,care sa fie cuminte si destept si frumos.
ok.
insa ce faci cand strumful ta e kinetik?
stiu, conditie fizica!
vom incepe karate sau inot, inca nu stiu.
e aici precum si acolo,functioneaza pe principiul dinamului: se incarca prin frecare cu aerul.nu merge, alearga si are doua viteze:turbo si am zburat.
cred ca cel mai greu lucru e sa accepti ca strumful tau NU TREBUIE comparat cu ceilalti.
cum, are un an si nu merge?vai dar ai nascut de 4 luni si jumatate si nu isi tine capul bine?
da si l-a tinut la 4 luni si tinut bine bine pe la 5 luni.dar cate zile de munca au fost in spate?
ok
am acceptat ca e al meu unic si fenomenal,ca e un dar.m-am lasat luata de mana de el si acum il descopar atom cu atom,condusa de el.e cea mai faina calatorie din viata mea.el mi se descopera,imi da material brut,diamant direct din mina si noi ,parintii lui, incercam sa il slefuim,sa scoate toata lumina ascunsa in el.
fara el, nu am avea ce sa slefuim.
cred ca asta ar fi cheia.
am incercat,cat s-a putut cu nepotelul meu.e un rebel.e golanasul meu iubit.a dat capacitatea. a luat 7. putea lua 10.relica lui:in septembrie ti-am sups ca vreau liceul X si te-am intrebat cat trebuie sa iau si ai zis 7.deci e prima data cand mi-am fixat obiectiv si mi l-am indeplinit.
@Alexandra: “tricotam degete” 😆 😆
Despre copilul care stia la 2 ani tot Luceafarul: nu cred ca e imposibil si nu cred ca parintii sunt niste tirani. Si eu stiam tot Luceafarul la 4 ani. Nu m-a obligat nimeni, dar asa imi crestea pipota cand ma lauda lumea ca vroiam singura sa invat cat mai multe, sa-i impresionez si mai tare. Baietelul meu cel mare stia la 1 an jumate 15-20 de poezii, printre care Zdreanta, care e destul de lungut pentru varsta aia. Din Luceafarul, la 2 ani, 10-15 strofe. Ne oprea lumea pe strada, il auzeau recitand si se cruceau. Nu l-am obligat, ma ruga sa-i spun cat mai multe poezii si cantecele, dupa ce i le ziceam de 2 ori, le retinea! Unii copii chiar sunt super-dotati. Chiar daca au un IQ normal, mintisoara lor e ca un burete, cu cat e mai mic, cu atat absoarbe mai multe. Fratiorul lui nu e atat de grabit, la 2 ani abia spune cateva cuvinte. Nu fac nici o comparatie, le sar de gat celor care vin si incep sa comenteze “Vaaai, Didi stia atatea deja la varsta asta, el de ce nu?” mi se pare nesimtire maxima, avand in vedere ca nici copiii lor nu stiau mai mult de 10 cuvinte la varsta respectiva. Plus, ca le-am subliniat in permanenta ca NU FAC COMPARATII intre ei. Ca fiecare este special, fiecare are calitatile lui, nu e nici unul mai prejos decat celalalt.
@nike974: să știi că și eu, când m-am dus la școală, în clasa I (la 6 ani și-o zi, că m-au luat cu japca), eram mică-mică-micăăăă. mă ridica doamna în picioare să citesc și nu depășeam nivelul băncii, se uitau colegii curioși, neînțelegând cine citește. când m-a văzut, la început de an, ce mică eram, învățătoarea s-a gândit că “mamă, ce țeapă-am luat cu asta, o să fie varză la învățat”. nu doar că n-a fost așa, a fost exact invers. nici acuma nu-s prea mare, am doar 1,58 😆 😆
@N.A.: la 2 ani, Luceafărul – mi se pare așa, ceva imposibil. dar, vorba ta, depinde de copil
cu pedepsele mai vreau să vă întreb: cum îi pedepsiți ca să funcționeze?
Am uitat sa precizez ca eu sunt traducatoare (dupa ce am renuntat la un job f. bine-platit si foarte misto, sa-i cresc; asa am simtit eu, nu le condamn, Doamne-fereste, pe cele care aleg altfel, am multe prietene, fiecare are prioritatile si posibilitatile lui), muncesc cam cu norma redusa, doar noaptea, sau cand dorm ei la pranz. Ziua ma ocup de ei, ne jucam, la raspund la intrebari (ca unor omuleti mici, cat mai explicit raspunsul, adaptat varstei si limbajului lor), facem activitati, etc.
Reiterez si eu cele spuse de N.A. Baietelul meu are 3 ani. Avem 2 rafturi de biblioteca pline cu cartile lui. Inca de la 2 ani le stia pe toate pe derost. La fel si cantece, zeci de cantece. Cantece cantate de mine si de mama in Romaneste si de sotul meu in Engleza, plus 2 CD-uri cu cutiuta muzicala si 2 cu Raffi. De fredonat, fredona cantecele de la 1 an de s-a crucit o romanca pe care am intalnit-o din intamplare intr-o zi si l-a auzit fredonand “du-ma acasa mai tramvai”. Nu toti copii sunt la fel. Si nici noi nu l-am impins sa memoreze, ci pur si simplu e cum zice N.A., ca un burete. Acum la 3 ani insa, nu prea mai canta nimic. S-a indragostit de Belle (Frumoasa si Bestia) 🙂 Noi nu dam drumul la TV decat dupa ce adoarme, si oricum rar. Dar are cateva filme Disney classics, cred ca vede 1-2 pe saptamana. Revin cu inca un mesaj despre intrebarea principala, cum ii crestem
Sotul meu este student la doctorat, in Fizica, mai precis Astronomie. El este, cum zic americanii “the rocket scientist”. Este primul din familia lui care a mers la studii superioare, parintii nu au facut facultate. Mama lui a fost mai intai casnica, apoi cand au crescut copiii, a lucrat la cantina unei scoli. Aceasta mama este modelul meu. Ei nu i-a placut scoala, a intimidat-o intotdeauna. Dar mi-a zis ca scopul ei a fost sa-i convinga pe copii ca scoala e … fun. Cand vine in vizita, ea se joaca cu baietelul meu “de-a scoala”. El abia asteapta. Sunt cu randul fiecare cand profesor cand elev. Al doilea lucru este sa le starnesti curiozitatea si imaginatia. Tot de la ea l-am invatat. Unii parintii au tendinta sa faca ei totul …” stai sa-ti arat eu. uite asa se face”. Lasa-l sa descopere singur dar incurajeaza-l sa puna intrebari si sa ceara ajutor cand crede ca are nevoie. Cand cere ajutor, nu te repezi cu solutia (a mai zis cineva asta mai sus). Procedeaza la fel cu lucruri ca: incaltatul, imbracatul, inchis la fermoar. Indeamna-l sa incerce singur. Hraneste-i independenta cu lucruri mici si de foarte devreme, nu te gandi ca lasa, ca o sa invete el sa se incalte mai tarziu.
Despre varsta de 2-3 ani, la noi se numeste “the terrible twos”. Pe masura ce copilul creste el incepe sa-si testeze granitele. Cat de mult pot face? Cat o sa dureze pana cand mama sau tata ma vor face sa ma opresc? Disciplina si bunele maniere se invata de la inceput. Cand incepe sa vorbeasca, atunci invata si “te rog” si “multumesc”. Seara la masa e cel mai dificil, probabil pentru ca suntem toti obositi si e mai greu. Persista in regulile pe care le impui si dupa varsta de 5 ani vei vedea rezultatele. Poti sa mai lasi uneori de la tine, dar ai grija ca ei tin minte tot si se poate intoarce impotiva ta. O poveste tot de la soacra mea. Nu mai stiu care era obiectul galcevii, dar copilul (sotul meu) a refuzat sa faca ce i s-a cerut. Mama (soacra mea) i-a luat jucaria si gata. La care copilul a replicat “Dar mami, tu mereu imi dai 3 sanse, de aceea nu m-am oprit din prima” 🙂
Ultimul comentariu: ” “It is our choices…that show what we truly are, far more than our abilities.” Incearca sa-i inveti acest lucru, sa-i pui sa faca alegeri de mici, sa inteleaga responsabilitatea unei alegeri. Parintii mei au spus mereu despre frate-miu: “e tare destept, dar e puturos, ca toti baietii”. La 37 de ani fratele meu nu face nimic, nu are serviciu, sta acasa cu ai mei si se face ca ii ajuta prin casa. La ce i-a folosit ca e destept ma intreb uneori? Imi premit aici sa sugerez poate un topic pentru Simona in viitor: cum isi cresc romanii diferit fetele fata de baieti? Experienta mea este ca nu numai romanii, ci multe natii din estul europei, din india, si poate si din alte parti ale lumii. Bogdan, Terente, precizez ca nu vreau sa generalizez.
Avem vreo 21 de ani, cand am fost intr-un concediua sau vacanta, whatever, la o cabana la munte, si acolo, am fost “vecini” cu o familie care avea un copil de 3 ani si un pic, Matei. Parintii erau el ceva diplomat, ea nu stiu ce. Bun, foarte draguti bla bla, dar mi-a ramas in minte o faza : Matei vroia sa bea apa, fiindu-i sete, si incerca sa deschida o sticla de 0.5 l de apa plata, si nu putea, ca mna, cu mainile mai mici …. Tatal sau, l-a vazut, s-a dus la el, s-a asezat in ciump, astfel incat sa fie aproximativ la nivelul copilului, cu corpul [ cica, zice-se, ca e bine ca atunci cand vb cu copilul, sa fii la inaltimea lui, sa aiba ideea de egalitate, nu de superioritate, tu fiind mai inalt] si i-a spus asa : ” tata te va ajuta sa desfaci sticla, dar numai un pic, iar apoi tu, cu forta ta, potrivita pt un baiat de 3 ani, o vei desface de tot.” Inbtr-adevar, taica-sau a desfacut dopul, cat sa se rupe chestiutele alea din plastic, dar l-a lasat pe Matei sa desurubeze efectiv dopul si apoi sa bea apa.
E o chestie mica, insa, si atunci, si acum, ma gandesc cat de important a fost pt copil, sa participe si el si tatal lui, la marea desfacerii a sticlei :).
Am vazut-o si eu pe fetita cu Luceafarul- e clar ca l-a invatat din placere 🙂 Si eu cand eram de varsta ei stiam cap-coada Rapsodii de Toamna a lui Toparceanu, si inca destul de multe poezii; asa ca nu mi se pare neplauzibil deloc.
Da, despre varsta de 3 ani stiu multe…eu am lasat-o sa planga cand o apuca. Cel mai mult a plans odata ca nu vroiam nu stiu ce rahat sa ii fac-dau-dreg (nu mai stiu despre CE era vorba) si ea a urlat 55 de minute de ai fi zis ca moare, se sufoca, lesina. N-a lesinat. Eu insa era sa lesin. Nu m-am uitat la ea. La 9 luni a inceput sa urle asa, a avut cu totul in 5 ani CINCI episoade, si asta pentru ca de fiecare data eu m-am intors cu spatele si i-am comunicat ca pana nu se potoleste eu nu ma uit la ea si nu vorbesc cu ea.
Despre pedepse, am constatat destul de repede ca bataia e BUNA, insa cu MASURA…da, stiu, ma baga UE la puscarie daca zic ca eu am ars copilu’ la posterior, insa am facut-o. La varste mici, i-am dat peste mana cat sa simta cand incerca sa: bage obiecte in prize, roada cabluri bagate in prize, traga de televizor in capul propriu…si alte asemenea care ii puneau viata in pericol. Mai tarziu, cand a urlat din ambitie ca “vrea” sau “sa ne tavalim ca sa o facem pe mami sa cedeze si Palatul Peles” ….i-am dat cate doo scatoalce la fesieri…lua-m-ar puscaria UE sa ma ia…
Dupa un anumit moment, cu scatoalce nu mai merge…ca omu’ invata ca nu ii pui viata in pericol si ca el la o adica are muuuuuult mai multa rabdare decat tine sa te frece la gulie…asa ca…incepi sa o dai pe “ratiune” si pe “hai sa ne intelegem” si pe d-astea de oameni mari, insa din experienta mea asta vine cam dupa vreo 4 ani de “faptura miraculoasa”…:)
Da Alexandra, si la noi te invata la fel. Daca urla, asigurate ca nu e in nici un pericol si apoi ignora-l/o. Daca e intr-un magazin si nu vrea sa mearga si se aseaza pe jos si urla, spune-i ca pleci fara el/ea. Cel mai greu e sa faci chestii de genul asta in public. Dar parintii care inchid ochii si ii iau repede o inghetata ca sa taca si sa nu zica lumea ca de ce tipa copilul … o sa vada mai tarziu. Noi am inceput cu ratiunea de la inceput pentru ca nu vrem sa existe relatia de genul “eu te-am nascut asa ca faci ce vreau eu”. Totul are o explicatie si, asa cum am spus mai sus, pe la 5 ani “everything will click”. Cel putin eu asa sper :))
Ma, daca voi vreti teorie, site-ul asta e chiar bun.
http://www.parentingscience.com/
Da Simona, nu mai bine lasi tu teoria si te apuci de aplicatii practice?
Am cam lipsit niţel prins cu d’ale casei dar revin în forţă cu 7. Un copil se creşte, excepţie făcând cazurile nefericite de “forţă majoră”, ÎN DOI, fără însă a aplica tipare gen “poliţistul bun- poliţistul rău. În comunicare, că în exprimarea sentimentelor nu cred că pot fi diferenţe, e bine ca ambii părinţi să aibă o aceeaşi unitate de măsură.
@ Alexandra Albu : o singură dată am avut un scurt impuls de a-i arde ficiorului din dotare una peste fund. Cel de-al şaselea simţ al soţiei, dacă există, nu poate fi decât cel de mamă că m-a “citit” şi mi-a zis, calm, aşezat şi blând : “Dacă atingi copilul ĂSTA, îţi dau doi pari în cap când dormi !”
@ Bogdan: :)))))))))) Da, cunosc senzatia…doar eu am atins copilu’ cu cate o palma, sotul meu niciodata, si i-am pus in vedere ca mi se pare prea mult sa “corecteze” el care are palma cat capul meu, fata de mine care sunt cam la fel de inalta ca si copilu’…:)))))
Mai e si metoda pusului la colt. Eu am vazut-o aplicat, insa as vrea sa stiu cum vedeti voi, cei experimentati, atitudinea asta? Bine, nu pusul ala la colt, cu rusinat si asa, ci, o mica pedeapsa pt nerespectat chestii fundamentale.
Si eu am vazut aia cu coltul insa nu mi-a mers niciodata. Mna, fetita mea e Berbeaca, nicidecum sa pot eu sa sparg zidul…ea poate mai bine ca mine :))))) Ce imi merge mie e acum de cativa ani de cand e mare, e aia cu “ma supar pe tine, sa stii…” acum ii e foarte teama de asta pentru ca a inteles cum e…
Intrebarea e cum ii cresti ca sa nu aiba nevoie sa ia BAC-ul. Adica sa ajunga fotbalist la Real Madrid sau manechin la Milano, de exemplu.
La noi a mers pusul la colt. Ideea e, ca si cu alte metode, sa ai un fel de “reset button”. Il trimitem la colt si nu are voie sa se uite decat in colt si nu are voie sa vorbeasca … vreme de 1 minut (punem cuptorul cu microunde sa sune peste 1 minut). In acest timp el se calmeaza, eu ma calmez ca era gata-gata sa-i ard una peste poponeatza, si apoi vorbim calm. Daca ma intrerupe sau se ghiduseste sau rade sau nu e sincer cand zice ca-i pare rau, o luam de la capat.
La noi cea mai buna metoda de resetare a fost numaratul. “Trage aer in piept si numara pana la 10”. Copilului de 2-3 ani ii trebuie multa concentrare sa-si aduca aminte toate numerele in ordine. Se calma imediat. Dupa care poti sa-i explici rational dupa metoda Alexandrei. Acum are 3 ani si numara pana la 60 🙂
Bravo lui Bogdan pentru punctul 7. Foarte foarte adevarat
Eu acu’ o să răspund mai mult în numele alor mei (citesc şi ei blogul, dar le ia mai multicel să scrie la tastatură aşa că pun Geniul să o facă în locul lor).
Ai mei au petrecut enorm de mult timp cu mine. Când eram bebe, mama vorbea încontinuu, aşa că am învăţat să vorbesc la o vârsta normală şi potrivită, fără să stâlcesc cuvintele.
La şcoala primară am avut o învăţătoare naşpa, da’ naşpa tare, iar mama făcea cu mine toată treaba ei. Deci am avut o BAZĂ bună. Şi mai mult decât atât, am învăţat că trebuie să învăţ, zi de zi.
La gimnaziu tot mă mai ajuta la teme, uneori, în special la educaţie tehnologică, unde ne punea să copiem pagini din carte, iar ea o făcea în locul meu, în timp ce eu învăţam la mate. Am avut media de admitere la liceu 9.99, prima pe judeţ.
La liceu mă mai ajută uneori, la chimie, când nu înţeleg, dar în rest fac eu cu căpşorul meu tot ce să ştiu că е tre’ să fac. Nu sunt olimpică naţională. N-am idee, în schimb, la ce facultate să mă duc (asta e o problemă, dar în acelaşi timp ştiu că pot face orice, că o să mă descurc).
Apropo, Nic a absolvit la Bacovia? Acolo sunt şi eu, spune-i că a ajuns un liceu de c**** de când a plecat dansul.
@ simona: povestea cu casetele e…extrem de veche, erau prin generala ( acum au fiecare peste 23 de ani) si…nu le-am impus . doar ca”in casa nu se asculta asa ceva”:p am auzit muzica mergand, caseta a ajuns la gunoi….:))
Faptul că au apărut opinii oarecum divergente mă obligă să spun că 8. Nimeni nu deţine adevărul absolut. Să nu vă fie deci vreodată frică, că veţi greşi ceva, fapt ce v-ar putea determina să vă purtaţi cu mănuşi pe model “China in your hand”. Noi suntem diferiţi, copiii ne sunt diferiţi, “tratamentul” va fi în consecinţă diferit, iar o eventuală greşeală, sesizată la timp, poate fi lesne îndreptată. În permanenţă copilul este avid de “nou” şi acceptă schimbări cu mult mai multă uşurinţă decât un adult cărpănos.
Simona, apropo de fetiţa aia care recita Luceafăru’ – să ştii că nu e chiar aşa. La vârsta asta, copii sunt ca buretele, e de ajuns să le spui de două ori o poezie că ei o vor reproduce. Cu plăcere şi mândri de ei. Nu e nici un chin. Nu generalizez, sunt destui părinţi care îşi chinuie copii de mici “Fă aia”, “Nu fă ailaltă”. În cele mai multe cazuri, nu vor face decât să le inducă anumite ziduri peste care kinderii vor privi cu greu mai târziu. Copilul trebuie să te ia ca model, atâta tot, să fie lucrat prin persuasiune. Teoria mea este că, cu excepţia anumitor talente de nişă – pictură, desen, muzică – gusturile astea, ce numim “gusturi”, predilecţia spre anumite activităţi, plăcerea acestora, are legatură mai mult cu inteligenţa aia generală pusă la muncă, incurajată prin sarcini adaptate nivelului de dezvoltare, de ceeace se mai numeşte “nevoia de succes” (Piramida lui Maslow).
Vast program, că tot îmi plac mie citatele din clasici.
Propun un subiect, pt Simona, si apoi pt noi, daca mi se permite : ” Ce greseli credeti ca au facut parintii vostri in ceea ce priveste educatia si partea emotionala&Co a voastra?”.
Anamaria : sunt părinţii mei. Cum Dumnezeu să fi greşit ceva ?
La mine, personal, s-a greşit. Eu aşa simt. Da, îmi iubesc şi respect mama mai mult decât pe oricine pe lumea asta., dar cred că a şi greşit, evident, fără voie.
Carcotaş fiind, nu poci pentru ca să mă apțiu: Ce (pe cine?!) caută virgula în titlu? Cred că ştiu de unde mi se trage. Cu exscamele astea am prins o teamă de predicative ceva de speriat subiectiv! E grele de nu se pot!
de ceva vreme ma ocup singura de copiii mei , tata au de sarbatori sau nici atunci 😆 , au invatat sa citeasca singuri pe la 3 ani, picteaza , deseneaza, sunt pasionati de paleontologie si arheologie, de lectura. Bun si computerul sau telefoanele isi au locul lor bine definit in evolutia lor , de baza au fost vorbitul cu ei despre tot ce faceam, cititul povestilor, excursii si expeditii de cand aveau 3 luni;cum spunea o prietena de-a mea astia sunt copii crescuti in masina,indiferent unde am plecat au fost cu mine(cat s-a putut) am renuntat la bona foarte repede si mi-am schimbat jobul/programul, casa, ca sa fie aproape de scoala. Slava Domnului sunt sanatosi , independenti (au 12 si 14 ani, fat si baiat) si responsabili; cunosc valoarea banului si expresia ” o sa facem/ cumparam si asta cand putem”, nu poarta hainele cu eticheta pe afara , nu asculta muzica proasta, habar nu am ce sa mai spun. Nu i-am batut/ pedepsit, am vorbit pana i-am ametit, am gasit argumente potrivite varstei lor, textele lui Caragiale au fost de baza, mereu au replica spumoasa si potrivita. Am pus intr-un sertaras toate sugestiile primite si mi-au folosit in momente de criza, credeti-ma. I-am crescut ca pe niste prieteni, ii respect si ii ajut sa se dezvolte , le respect dorintele daca sunt realiste sau le explic ce nu-i ok. Comunicare, respect, multa dragoste si cred ca se poate sa ai copii buni fara sa te dai de ceasul mortii si sa te stie toti vecinii.
io m-am caznit enorm sa cresc un copil ca lumea, imi doream sa aiba o meserie serioasa, sa fie fotbalist, da inca din clasa-ntii in loc sa bata mingea statea cu bunica-su si facea mate. Mai tirziu l-am pierdut, s-a facut ing, ca ta-su si ca sa ma faca de rahat s-a mai facut si doctor.
Sper sa recuperez cu nepoata, se misca f. elegant, are o tehnica de sut extraordinara, e insa un pic cam lenesa cind e vorba de alergat!
@neamtu lasa mosule ca e bine si asa.
Ca fobalist duci o viata intoxicata cu riscuri si extravagante.
Mai bine cu venituri mai mici si mai ortodoxe ca sa zic asa. 😀
Eu nu am copii dar cel mai bun exemplu e cel al varului meu si al iubitei lui.
Fata lor are 4 ani si deja stie sa citeasca binisor, sa scrie binisor, vorbeste foarte corect 4 limbi, e educata si cuminte. Cum au reusit asa ceva? Ce au facut? I-au acordat atentie. Au avut grija ca cineva sa se joace tot timpul cu ea cand sunt acasa, daca ei nu pot atunci bunicii. La desene se uita in weekend si in vacanta, si atunci are un timp anume, nu cat vrea ea. Au tot felul de jocuri creative care o fac sa gandeasca.
Idea e sa dai un exemplu pozitiv copilului tau, daca tu nu ai timp de el isi va cauta in alta parte, de multe ori la televizor sau pe net, si stim deja ce se poate gasi acolo.
@Else: Da, la Bacovia. Zice că știe că a ajuns de c•••• 😆
bai tataaaa, baaai!
pai la ora asta vreti voi sa dau io din casa?
🙄
bineeeeeeeeeeeee
1. sunt de acord cu antevorbitorii mei
2. am tot auzit in vremea din urma ca de fapt, copiii aleg familia in care sa se nasca, deci , au deja incredere in noi si capacitatea noastra de a fi parinti; daca au ei, sa avem si noi, zic! 😳
3. pa vremea mea copiii sa crestea cu cartea ” mama si copilu” de capraru si capraru;o am si acum si o iubesc la fel de mult; am vazut-o reeditata;dar trebuie sa te apuci sa citesti dinainte de a naste! 😉
si be) e un citat memorabil care sintetizeaza cam tot ce s-a zis deja:
„Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi: rădăcini pentru a nu-şi uita originile şi aripi pentru a zbura şi a se folosi de ceea ce i-au învăţat.” (Jonas Salk ) ..
cred ca daca stii asta, stii cam tot!
in rest, copilul e ca o lanta: are nevoie de lumina, de caldura, de iubire, de ocrotire, de “udat” regulat si daca are toate astea, creste frumos de ti-e mai mare dragul!
😉
aaaaaa si sa nu uit: ” ce tie nu-ti place altuia nu-i face!” 😉 deci nici copilului tau!nu oti umbla cu standarde duble! si daca o faci, oricum va invata din ce faci, nu din ce predici!
si mai e un lucru important:pt ca toti gresim, si noi parintii mai gresim;e foarte important sa recunosti ca ai gresit si sa-ti ceri iertare!
si pina nu uit:desi se va supara pe mine dl neamtzu tziganu (complimente la nefasta!;) o sa-i cer prietenia pe facebook!;) ) io zic ca e musai ca primul sport pe care-l face orice copil sa fie inotul! ❗
tine de supravietuire in anumite situatii!;)
eu n-am copii, si dupa ce-am cititi tot ce s-a scris pe aici nici nu cred ca-mi fac. pai ce, n-am de lucru?
@Bogdan Te inteleg perfect.Si eu am avut o tentativa de a o tupai putin pe fii-mea dupa ce-i demonstrase lu’ muma-sa nu stiu ce figura nou invatata la karate si daduse cu ea de canapea.Eu am 1m85 si 90 de kile,nevasta-mea e ca Simona,cat o mata,dar s-a uitat la mine si a zis “NU”.Avand in vedere ca e si sarboaica,m-am executat,cred ca ma alegeam cu mai mult de doi pari.:)))
Când fiul meu cel mare a trecut în clasa a V-a, am avut surpriza să văd ân carnetul lui, la sfârșitul semestrului I, câteva madii de 9, în condițiile în care toată generala a fost premiant cu coroniță….cel mic, erea pe atunci în clasa a III-a, tot premiant….Am prins momentul când eream doar cu ei acasă, i-am băgat în ședință și le-am spus: mami uite cum stă treaba; eu nu vă oblig să-nvățați carte. Nici pe mine, nici pe tatăl vostru, nu ne-au obligat părinții s-o facem, am învățat pentru că am vrut. Dacă nu vă place la școală, eu vă propun să terminați 8 clase, că la țară la Viorica(o vecină și bună pritenă), ca să dați cu sapa, sau să cărați cu cârca nu vă trebuie liceul(precizez că nici eu nici dl.Soț nu aveam părinții la țară). Așa că aveți de ales cartea, sau la țară la Viorica, căci am vorbit deja cu ea, abia așteaptă să vă faceți mari, că nare destui oameni la muncă. Vă dă casă, masă și bani de buzunar. Ei? În timp ce eu peroram cel mic s-a pus pe bâzâit, iar cel mare, ce se uita la mine-ntr-o dungă, mi-a strigat….lasă că vine el tata îi spun eu ce-ai zis…și cum a intrat dl.Soț pe ușă cum m-a pârât. Noroc că tatăl lor s-a prins imediat cum stă problema și mi-a confirmat spusele, ba chiar le-a și-ntărit….de atunci n-am mai avut probleme cu învățătura, am trecut cu brio prin două examene de Capacitate și tot atâtea BAC-uri. Între timp au terminat și câte o facultate la buget…..și sunt pe picioarele lor, zburând din cuib.
Cu dragoste. Cu foarte multă dragoste, neîndeajuns de multă. Mă alătur și eu tăticilor de pe-aici, întru totul de acord cu cele spuse. Și e un bun prilej de a mai învăța cîte ceva. Cu polițistul, bun-rău, am rezolvat-o încă de la început, în sensul că nu ne băgăm unul peste celălalt, cu toate că uneori mi-e greu, recunosc. Acum o săptămînă și ceva fie-mea a împlinit trei ani și a fost foarte încîntată că a primit, pe lîngă jucării, o cărticică, căreia nu i-a dat drumul din mînă toată seara. Își strînge jucăriile de pe la doi ani, iar ieri am fost împreună să adunăm ceapa. ”Tati, lasă-mă să te ajut”, mi-a spus, cu o hotărîre ce nu aștepta vreun răspuns negativ. Și am lăsat-o, am încurajat-o, un ajutor nesperat.:D Am făcut rost de la o prietenă, acum ceva vreme, de o carte ”How to raise your toddler” sau ceva asemănător, cu alimentație, cu răspunsuri, toate cele. Nț. De la o vîrstă nu mai sînt roboței, adică nu mai merge doar cu masă, diversificare, căcuța și joacă. Prin joacă, într-adevăr, învață foarte mult și sînt foarte avizi de nou. Numai să le arăți că pot fi responsabili, că pot rezolva singuri problemele. Culori, forme, pînă la urmă dezvoltarea capacității cognitive. Oare nu învățăm toată viața?
Ei, acuma vine Bac-ul, mai e oleacă. 😀
@nike974: Toată stima! Am citit. Noi am suferit o operație la cinci luni(și da, zic noi), acum ne pregătim de ”grădi” pt. la toamnă.
Toate cele bune. Baftă la BAC!
Mie mama mi-a zis doua chestii cand eram mica :
1. “Invata, invata, invata pt ca este singura ta sansa sa faci ceva in viata, pt ca, daca tata nu ai, eu nu voi putea sa te ajut prea mult, cu banii”.
2. “Invata, ca atunci cand o sa fii mare, sa nu fii nevoita sa depinzi de un barbat [ financiar], ca daca ii vrea sa te mariti bine, dar daca nu, sa nu stai cu el doar pt ca tu nu te poti intretine”.
Deci.
Deocaamdata las la o parte spiritul meu de gluma. E prea serios subiectul.
1. “Daca nu imi da voie tata, lasa ca ma duc sa-i cer voie mamei“. Este cea mai mare prostie pe care o puteti face, anume contrazicerea in declaratii si fapte. Chiar daca exxista pareri divergente, ele trebuie discutate separat si luata o decizie comuna.
Daca discutati chestiile divergente in fatza copilului, eventual cu scandal, va avea el grija sa se “orienteze“ corespunzator.
2. Bunicii sunt niste fiinte minunate, tocmai am aflat. Da, dar doar bunicii care se ocupa ei insisi de cresterea nepotilor, NU SI ACEIA CARE ISI BAGA NASUL SI VOR SA DICTEZE IN CASA COPIIILOR LOR, inclusiv pe teme privind cresterea nepotilor. Trebuie trasata o limita clara aici.
Na, afirmatiile de mai sus sunt utile si celor care mor de curiozitate in legatura cu un subiect pe care nu l-am discutat niciodata: de ce am divortat eu.
Marian S : sorry to hear that. Keep walking.
@ Bogdan: Mersic de compasiune dar stai linistit, sunt tratat!!! Chestia asta s-a intamplat in 2004. 😆
bai Mariane, fii atent de zici, poti sa te iei de basescu, de ponta da sa nu te prind ca te iei de bunici ca vei avea de a face cu mine!
Un copil fara bunici nu-i copil intreg, da nici bunicu fara nepoti nu-i bunic. Un bunic adevarat se ocupa sa fie nepotu fericit, nu poliglot, nu savant, nu cintator la pian, ci doar atit FERICIT.
Deviza mea a fost si ca tata, si ca bunic ca urmasii mei sa fie fericiti! Urasc parintii, bunicii, matusile bolnavi de ambitiosi pt. care plodu lor e a saptea minune a lumii. Desigur exista copii minune da f. rar si numa la ei acolo.
Nu am copii si s-ar parea ca n-ar trebui sa comentez.Si totusi …..Ii vad pe ei pe liceeni in fiecare zi.Si nu tot ce vad imi place.Deci comentez:
Prea multa tehnologie si prea scumpa in evaluarea mea in posesia liceenilor.
Prea putina buna crestere si respect
O blazare cvasi permanenta
Limba romana nu o mai stiu dar o englezesc
Un anume cod al hainelor (pe care n-am reusit sa il deslusesc inca)
Un interes prematur pentru sex
O apetenta de neinteles pentru tigari alcool si droguri
Exceptiile au luat peste 9 la Bac-asta e concluzia mea(poate ca nu e cea buna)
Simona, comentariul meu s-a dus in neantul digital 😯
Neamtule, nu prea ai inteles ce vreau sa spun.
Da, bunicii sunt minunati. Am avut si eu odata, dar au plecat cam devreme. Toti.
Una este sa duci copilul la bunici, stiind foarte bine si acceptand care este “regimul“ acolo si cu totul altceva sa te trezesti toata ziua cu indicatii pretioase pe cap. Eventual chiar cand tu tocmai ai luat alta hotarire, sa auzi: lasa nepoate, fa cutare, ca-ti da voie mamaie (tataie, dupa caz).
Dar o luam razna si nu e bine, e prea cald. Mai bine face Simona topic nou:
“Cum să ne dresăm socrii ca să nu ajungem la divorţ“. 😥
1 cu multa iubire
2. nu le omori curiozitatea
3. puterea exemplului. daca parintii sunt scoliti, n-or sa vrea sa fie in urma.
4. expunere la cultura inca din pantec. Muzica clasica , mers la muzeee cand sunt mari, citit de la carti de bebe pana cand vor singuri, lasat sa isi dezvolte pasiunile, poate cei cu lego vor deveni mari arhitecti sau constructori sau scenografi sau regizori, poate cei cu surubareala mari inventatori samd.
5. Eu ii dau fetei mereu incredere ca scoala e varful icebergului si ca adevarata cultura e mult mai mult decat atat. pana acum a mers. dar e mica, 10 ani in sept./ Sa vedem cum o fi gandacu de 5 ani 🙂
@degetica: nu inteleg partea cu “citit de la carti de bebe pana cand vor singuri”. Adica, singura data cand am citit un fragment din “Cum imi cresc copilul” (aveam 16 ani) a fost cand am facut rubeola.
Nu am citit carti de bebe, dar am auzit de la ai mei tot timpul replici de genul: “Copilul trebuie sa… Cu bebelusii trebuie sa…”
A, sau te refereai ca trebuie sa citesti carti la bebe pana vrea el sa citeasca singur? 😆 😳 😳 😳
Cei sapte ani de acasa sunt foarte importanti, in ziua de astazi cam lipseste pentru ca parintii sunt prea ocupati.Da, este adevarat ca se munceste mult pentru nenorocita aia de bucata de paine, suntem sclavi dar inainte sa faci copii gandeste-te de zece ori daca poti sa-i cresti si sa-i educi.Nu ajunge sa le dai doar bucatica de paine.Am avut ocazia clara sa vad cum cumnatii mei si-au crescut copila, pe nepoata mea.Ca sa aiba ei liber sa mearga la distractii sau sa fie ei mai liberi isi priponeau copila la televizor la desene animate.Faceau chefuri pe acasa cu manele si injuraturi la care copila era de fata.O imbracau numai in pantaloni si tricouri sau bluze si o tundeau scurt pentru ” ca e mai comod”.Astazi copila este mare si se comporta ca personajele din desene animate.Doar atat ca s-a mai dat dupa alte fete si mai poarta si ea o rochie si si-a lasat parul lung la insistentele colegelor.Cum se pot unii numi parinti?Ce am facut eu de au reusit fetele mele in viata? Nu-i tineti din scurt, nu ii bateti cand gresesc, nu le ordonati sa faca ceva, nici nu trebuie sa ii rugati in genunchi ci doar sa gasiti o modalitate prin joaca.Ei au tendinta mereu sa faca invers daca le ordoni.Fiti cat mai mult alaturi de ei si de mici obisnuiti-i sa va spuna tot.Nu va impaunati cand ei imita reclamele de la TV ci cand spun multe poezii si povesti.Nu va dati mandre mamelor cand fetele voastre la cinci ani fataie din fund ca niste vampe imitand actritele sau modelele, asta nu este pentru copii chiar daca sunt frumosi.Nu le stricati copilaria cu prostii facandu-i maturi de mici.Si mai sunt atatea de spus…..
@Johnny Handsome: erai în moderare, unde nu înțeleg de ce intri mereu, deși am încercat de mai multe ori să te scot 🙁
eu nu mi-am crescut copiii ca să ia bacul. când creşteau ei, eu învăţam pe rupte şi cam asta fac şi acum doar că nu atât de intens. însă l-au luat fluierând, asta a fost absolut ultima problemă.
toate celelalte au fost muuult mai grele.
am zis ”au fost” ? să le ia naiba, că încă mai sunt. 🙁
else, da, carti de bebe, adica din alea cu imagini, apoi cu o vorba doua, etc :))
eu nu pot să-mi imaginez ce naiba se întâmplă în şcolile din ziua de azi. Şi pe vremea mea mai pica lumea, da’ nu în halu’ ăsta. Da, se mai copia, da’ se copia să iei 9 şi ceva, nu pentru a trece bacul. Incredibil!
Chiar n-as putea să dau sfaturi în problema asta…al meu are 14 ani acum, si e un copil pe care tot timpul l-a interesat ceva, de la vârste foarte fragede, a avut nenumărate pasiuni, astronomie, monede, dinozauri, cavaleri, timbre, insecte, roci, etc., etc. A citit întotdeauna, i-a plăcut să afle lucruri noi…fiind singurul meu copil si fiind foarte tânără când s-a născut, chiar nu am realizat că e diferit de alții, până când l-am dus la grădiniță si educatoarele erau asa, foarte încântate de cât de multe lucruri stie si mă tot felicitau. 😀 Dar tebuie să recunosc că nu a fost deloc meritul meu, copilul pur si simplu asa s-a născut el, curios, asa e si în ziua de azi, învață extrem de repede tot ce e de stiut despre un subiect care îl interesează sau îl pasionează. Partea bună e că îl interesează extrem de multe lucruri 😀
Ce ar putea face un părinte? eu cred că ar putea să-si păstreze facultățile intelectuale intacte, să vadă copilul că si părintele la rândul lui citeste, invață, studiează, vrea să afle lucruri noi, si în al doilea rând să-l înconjoare pe copil cu cărți interesante…La noi în casă cărțile au fost cel mai frumos si mai dorit cadou, încă de pe la un an/doi. Si copilul citeste cu foarte mare plăcere si în ziua de azi, e un cititor avid. Singura direcție în care trebuie eu să insist e matematica, acolo nu e încă o mare iubire. asa că îl mai pun eu să facă câte un test la matematică din când în când, să văd că e OK 😀
vis-a vis de pedepse.
help,ca eu sunt complexata fara echivalent si nu am nicio pulbere de idee.
strumf face o boacana.
ii spun:du-te in camera ta! scanceste,dar se duce. a doua oara nu zice nimic,dar se duce. a treia oara se duce cantand:la,la,la!
imi zic:nu merge asa.
face o boacana mare de tot.
ca sa nu tip, sa nu zic nimic.sting lumina.era intuneric.scanceste. o aprind dupa un minut.ma simtea langa el.nu era speriat.
a doua ora cand aprind becul aud:de tze becul? se juca pe intuneric.
vorbesc cu taica-su:nu stiu ce sa fac. in camera se duce cantand, pe intuneric se joaca……ta-su:il bag in dulap. 😯 zic:nu ,in niciun caz, ca se sperie.
strumf dispare. ne ducem dupa el in sufragerie:nu-i.cand auzim:bau,bau! se bagase singurel in dulap si deschidea usa si spunea:bau, bau!
sa recapitulam:are un an si 11 luni si daca face o gafa, se uita la tine cu ochii aia imensi, apoi se uita in spate si isi atinge de doua ori funduletul cu mana, gata!
tata mi-a spus ca ,atunci cand a varsat nu toata sarea, i-a spus da-ti singurel na-na la fundulet. am verificat. nu e gresala sa nu si-o recunoasca. vine cumintel, zice:na-na dat bebe(adica isi atinge el funduletul cu manuta de doua ori) si gata, mami! daca el nu considera ca a gresit, nu o face.
faza faina e ca pt el na-na=am gresit.
vine o vecina desteapta foc si zice:te bat daca mai arunci jucaria.
fi-miu vine cu ciocanelul lui de plastic:bate,bate! pt el notiunea de a bate este doar de a ciocani. na-na inseamna am gresit.
altminteri nu ma duce capul.
spune-i ca nu e voie, ca nu e bine si explica-i de ce, astfel incat sa inteleaga; si nu va fi nevoie de pedepse! 😉
pe de alta parte daca arunca jucaria ( de exemplu) o face ca sa testeze limitele: ce are voie si ce nu; deci vezi de ce o arunca; daca e doar accidental si doar ” se joaca” /”glumeste” nu e grav…poti sa treci peste…
cand va incepe sa vorbeasca va avea o faza cand ” minte”; nu trebuie pedepsit! nu minte, doar da frau imaginatiei!
re-recomand ” mama si copilul” de capraru si capraru! 😀
Eu am o fata de 16 ani, cu premiu de excelenta (media generala 10) in fiecare an, incepand cu clasa a 5-a (pentru ca in clasele primare nu se dau premii ci doar calificative). Este olimpica la romana, engleza, franceza si premiata la o multime de concursuri nationale si internationale de arte plastice. Nu a facut meditatii si a luat capacitatea cu media 10 la mate si 9.70 la romana (asta pentru ca i-a scapat din viteza un subpunct dintr-un subiect). Nu am facut nimic special pentru asta, doar ca i-am citit de cand avea 1 an, incepand cu carti cu poze mari si text adaptat varstei si ajungand la peter pan, vrajitorul din oz, pe care le stia pe de rost cand a intrat la scoala. Toti profesorii se minunau ca are un vocabular atat de dezvoltat la varsta ei, dar era normal, atat timp cat copilul seara de seara adormea dupa ce i se citeau cateva pagini din cartile varstei si acum, adolescenta fiind, nu poate adormi seara daca nu citeste putin macar. Dar noi, parintii, nu am stat niciodata seara la bere si seminte, nu am pierdut timpul la tv ci ne-am petrecut putinele ore de stat acasa, impreuna cu copilul. Am mers cu ea de la 3 ani la teatrul de papusi, apoi la spectacole de balet, teatru pentru copii si am ajuns acum la opera, concerte simfonice. Nu am ratat nici concerte rock sau pop ale artistilor de top, dar am avut totusi grija sa selectam ce ii oferim copilului. Vede cu placere si filme noi dar si filme de cinemateca si facem din cand in cand cate o cura de desene animate. Acum respinge ea singura tot ce este vulgar, prea galagios sau ce considera ca este pierdere de timp. Cum spunea si Ela mai devreme, si la noi cel mai frumos cadou a fost cartea iar copilul a avut mereu o aviditate pentru lucruri noi, la care a gasit mereu un raspuns sau o explicatie din partea noastra si a bunicilor. Nu cred ca exista o reteta a succesului in educarea unui copil, dar grija si rabdarea celor din jur, isi spune cuvantul.