Povestea pușculiței

Pe la finalul lui iulie, v-am povestit că am scris o poveste pentru copii, destinată proiectului educațional Sâmbăta Micilor Bancheri, aparținând Volksbank, la care au participat, pe parcursul verii, peste 1000 de puști din 10 orașe importante ale țării. Copiii au făcut tururi ale sucursalelor Volksbank și au învățat ce sunt banii, cum au apărut ei, care sunt tipurile de monede şi bancnote din România şi zona euro, cum se folosesc un bancomat şi o maşină automată de numărat banii. La final, au primit cadou cărţi şi au ascultat Povestea Puşculiţei, scrisă de mine, special pentru ei, poveste pe care o veți putea citi și voi, în cele ce urmează, fiindcă a sosit momentul s-o public și pe blog, așa cum am promis încă de la începutul proiectului.

Aceia dintre voi care își doresc cartea și fizic, ca să le citească din ea copiilor sau nepoților, sunt invitați să anunțe asta mai jos, printr-un comentariu postat cu o adresă de mail validă. Am de dat 30 de exemplare (dacă se adună mai mult de 30 de cereri, voi încerca să suplimentez și/sau să trag la sorți). Nu știu cum o să vi se pară povestea (OMG, am emoții!!!! 🙄 ), dar ilustrațiile sunt foarte frumoase și, ca obiect, cărticica arată tare drăguț.  Gata, să curgă povestea!

Au fost odată ca niciodată doi băieţei pe care-i chema Curăţel şi Murdărel. Pardon, asta-i altă poveste, de fapt, îi chema Pic şi Poc. Upps – ce-am, băi, nene? -, şi asta e altă poveste. Mai încercăm o dată, poate de data asta ne iese. Au fost odată ca niciodată două fetiţe, pe care le chema Ana şi Maria şi care erau foarte bune prietene. Gata, am nimerit-o, asta e povestea noastră și, după cum vedeți, nu e cu băieței, ci cu fetițe.

*

Ana avea părinţi foarte, foarte, foarte bogaţi, care îi cumpărau absolut tot ce își dorea ea. Ba, uneori, îi cumpărau chiar şi ce nu-și dorea. Dacă se uita puţin mai lung după o ciocolată, a doua zi, tatăl ei îi cumpăra toate fabricile de ciocolată din țară. Dacă se uita după un puișor gălbior de găină, a doua zi, tatăl ei cumpăra o grămadă de ouă pe care se apuca să le clocească personal. Odată, Ana s-a oprit în parc, să se joace cu un bebeluș drăguț. Tatăl ei a încercat imediat să i-l cumpere, doar că nu au fost de acord părinții lui, care s-au supărat și au chemat poliția.

Ana avea atâtea rochiţe încât era nevoită să se schimbe din jumătate în jumătate de oră, ca să apuce să poarte cât mai multe. La şcoală, îi cerea mereu voie învăţătoarei s-o lase să meargă la baie, ca să îşi pună altă rochiță. Avea atâtea păpuşi încât nici nu știa unde să le mai ţină, iar tatăl ei a fost nevoit să cumpere o casă mare-mare numai pentru ele. Când voia să se joace cu o anumită păpușă, Ana îl trimitea pe Șoferul Păpușilor, până la Casa Păpușilor, să i-o aducă cu Mașina Păpușilor. Cu toate astea, era mai mereu nemulţumită.

Faptul că avea tot ce-şi dorea, în secunda în care îşi dorea, ba chiar înainte de asta, o plictisea îngrozitor. În timp ce alți copii așteptau un an de zile să vină Moș Crăciun, la ea venea în fiecare zi. Ajunsese să nu-l mai sufere, să se ascundă de el și să-i lase fursecuri vechi și lapte stricat lângă brăduțul mereu împodobit, doar-doar s-o supăra pe ea și n-o mai veni. Dar Moșul tot venea, iar Ana se plictisea și mai abitir.

*

Părinții Mariei nu erau bogați. Nu aveau afaceri, aur, bijuterii sau proprietăți. Aveau doar salarii, pentru care munceau din greu, în fiecare zi. Cu toate astea, aveau grijă ca Mariei să nu-i lipsească, pe cât posibil, nimic. Să aibă ce să mănânce, cu ce să se îmbrace și cu ce să se joace, să fie mereu veselă și să se simtă iubită.

Maria nu avea multe rochiţe, avea doar câteva, dar le iubea foarte mult și era mereu grijulie să nu le murdărească. De jucat, se juca cu o singură păpuşă, dar era foarte fericită, în fiecare dimineață, când se trezea și-o găsea lângă ea, pe pernă. Cea mai mare bucurie a Mariei era însă când venea Moș Crăciun. Nu-i aducea daruri multe și scumpe, dar erau daruri așteptate și Maria nu-și mai încăpea în piele de fericire când sfâșia hârtia foșnitoare în care erau ambalate.

*

Maria și Ana stăteau în aceeași bancă, iar pauzele și le petreceau tot împreună. În recreația mare, mergeau la chioșcul de lângă școală să-și ia câte ceva de mâncare. În fiecare zi, părinții îi lăsau Mariei câțiva bănuți de buzunar, cu care să-și cumpere un pachet de biscuiți sau un covrig și un suc. Părinții Anei îi dădeau bani cât să cumpere chioșcul cu totul. Ana nu se putea hotărî niciodată ce-și dorește să mănânce și risipea toți banii pe tot felul de prostii, pe care apoi le abandona nemulțumită. Odată, a convins vânzătoarea să-i vândă pantofii din picioare, ca s-o vadă apoi cum se duce acasă desculță, iar altădată a cumpărat toată apa minerală de la chioșc și a udat cu ea grădina școlii. Maria, în schimb, se bucura mereu de pachetul ei de biscuiți, iar banii pentru suc îi economisea. Avea acasă o pușculiță de porțelan, albastră, în formă de purcel, în care îi punea în fiecare seară, bucuroasă, visând la ziua în care își va cumpăra, cu ei, o jucărie frumoasă.

*

Într-o zi, Ana n-a mai venit la școală cu limuzina, ci cu autobuzul. Maria a crezut că era doar o nouă extravaganță. Poate tocmai primise cadou un autobuz și se distra, exact ca atunci când venise la școală cu un elicopter escortat de o escadrilă de avioane. Dar, de data asta, nu mai era așa. De fapt, tatăl Anei dăduse faliment și rămăsese fără niciun leu. A fost nevoit să-i vândă chiar rochițele și păpușile, ca să-și mai plătească din datorii și să cumpere de mâncare pentru familie. De unde, până atunci, se plictisise de ele, Ana a început să se gândească cu dor la păpușile ei și să regrete că, atunci când le-a avut, nu le-a prețuit. Mergea în continuare cu Maria la chioșcul școlii, dar spunea că nu îi este foame și nu-și mai cumpăra nimic. Maria o convingea mereu să primească jumătate din pachetul ei de biscuiți, iar, după școală, făceau împreună lecții și se jucau. Uneori, Maria își uita intenționat singura păpușa la Ana, ca fetița să adoarmă cu ea în brațe și să mai uite de necazuri.

*

Era o zi frumoasă de primăvară, când Maria și Ana mergeau spre casă, țopăind. Din când în când, se opreau să joace un șotron imaginar și râdeau. Când au ajuns în fața unei vitrine în care se aflau trotinete, Ana s-a întristat și a început să plângă. Își amintise brusc că a avut o grămadă de trotinete, și păpuși, și jucării, iar acum nu mai avea nimic.

– De ce, atunci când aveam multe jucării, mă plictiseam de ele, iar acum îmi doresc atât de mult o trotinetă?, a întrebat-o, suspinând, pe Maria.

– Mama spune că lucrurile obținute cu greu, pentru care muncești și aștepți cu răbdare și speranță, sunt mult mai valoroase decât cele pentru care nu ai făcut nimic, a răspuns Maria.

– De ce trebuie să muncim pentru ceea ce ne dorim?

– Pentru că așa se obțin banii. Iar, după ce îi obții, trebuie să ai grijă de ei, să nu-i risipești. Așa spune mama.

– Tata n-a avut grijă de ei și acum nu mai are cu ce să îmi cumpere trotinetă, s-a întristat și mai tare Ana.

Maria a luat-o de mână:

– Nu fi supărată pe tatăl tău. A făcut și el ce a știut și ce a putut. Poate o să învețe să fie mai atent.

– Dar eu tot nu am trotinetă.

– Poate îți aduce Moș Crăciun. Pune-ți dorința asta, seara, înainte de culcare. Eu așa fac.

A doua zi, Ana a venit foarte dezamăgită la școală.

– Mi-am pus dorința cu trotineta și nu mi s-a împlinit. Nu a venit Moș Crăciun.

– Moș Crăciun nu vine acum. Vine la iarnă, în decembrie.

– Ce ciudat, în vremurile bune, la mine venea în fiecare zi, iar acum nu mai vine deloc.

– O să vină la iarnă, o să vezi. Ai răbdare până în decembrie.

*

Ana a așteptat luna decembrie cu emoții cum nu avusese vreodată. În fiecare seară adormea cu gândul la trotineta ei. A venit iarna, a venit zăpada și a venit ziua de Ajun. Ana nu a băut laptele pe care i-l dăduse mama înainte de culcare, l-a păstrat pentru Moșul. A lăsat paharul lângă brăduțul sărăcăcios, a pus acolo și o bombonică pe care o păstra de mult, ascunsă într-un buzunar, și s-a culcat emoționată. Cu greu a adormit, dar a visat mult, colorat și frumos, iar dimineața, cu inima bătându-i tare-tare, a alergat la brăduț, ca să-și îmbrățișeze noua trotinetă. Doar că sub brăduț nu era nicio trotinetă. Erau doar două portocale sfrijite.

*

În seara aceea, Maria, a plâns mult în brațele mamei ei. I-a povestit cât de mult își dorise prietena ei, Ana, o trotinetă și cât de rău a fost Moș Crăciun că nu i-a adus-o.

– Poate n-a avut bani bietul Moș Crăciun, a mângâiat-o mama, cu tristețe.

– Nu se poate, Moș Crăciun mereu are bani, că de-aia e Moș Crăciun.

– Uneori nici măcar el nu are…

*

Câteva ore mai târziu, după ce au adormit părinții, Maria și-a spart porcușorul-pușculiță. A doua zi, a luat-o de mână pe Ana, a dus-o la magazin și i-a cumpărat trotineta. Ana s-a îmbujorat de fericire, cum nu se îmbujorase niciodată, atunci când primea zilnic grămezi de cadouri.

– De unde ai avut bani?, a întrebat-o pe Maria, țopăind în jurul trotinetei.

– I-am economisit. Am pus în fiecare zi în pușculiță câte un bănuț și, într-un an, s-au adunat de-o trotinetă.

– Dar de ce mi-ai cumpărat-o mie? Și tu îți dorești la fel de mult o trotinetă, am văzut cum te uitai mereu la vitrină. Știu sigur că ți-o doreai, nu mă poți păcăli, doar sunt prietena ta.

– O să strâng din nou bani și o să-mi cumpăr și mie una. Să avem răbdare. Până atunci, o să ne jucăm împreună cu a ta.

*

În perioada care a urmat, Ana avut grijă să-și uite de multe ori trotineta la Maria. Peste un an, au spart împreună pușculița și s-au dus din nou la magazin.

LATER EDIT: Cu bucurie vă anunț că toate solicitările sosite până la ora asta (vineri, 26 septembrie 2014, ora 19:40) vor fi onorate. O să primiți toți cei norocoși un mail în care veți fi anunțați cum puteți intra în posesia cărții. Cererile care vor mai sosi după acest anunț, cu părere de rău, nu vor mai putea fi onorate. Vă mulțumesc vouă pentru înțelegere și oamenilor de la Volksbank pentru generozitatea de a dărui de 4 ori mai mult decât au promis. 🙂