Ce e de făcut atunci când nu ne e bine
“Am tot ce îmi trebuie și, totuși, nu îmi e bine. Am un job, copii, un partener, o casă drăguță, un câine, prieteni și două vacanțe pe an. Și totuși nu îmi e bine.” De câte ori nu ați auzit asta de la oamenii din jurul vostru? De câte ori nu ați auzit-o chiar de la voi înșivă?
Vă dau o veste bună: se poate să vă fie mai bine. Nu trebuie decât să aflați ce anume din ce faceți trebuie schimbat și să faceți schimbarea. Nu veți pluti pe norișori după asta, dar veți simți diferența în calitatea vieții. Vă dau însă și vestea proastă: orice schimbare presupune eforturi. Da, nici măcar confortul emoțional nu vine de-a gata, da, și pentru el trebuie să muncim. E nedrept, dar asta e viața și nu avem decât două variante: să facem eforturile necesare sau să continuăm să ne văicărim, trăind și simțindu-ne în continuare la fel de prost.
De ce ne simțim rău, în condiții care nu justifică asta? De ce suntem neliniștiți, triști, irascibili, lipsiți de chef, agitați sau chiar speriați, deși nu trăim practic vreo tragedie ori vreo experiență de nereparat? E simplu: niște setări cognitive pe care le-am căpătat în copilărie ne fac să ne raportăm disfuncțional la viața de zi cu zi. Percepem distorsionat ceea ce trăim, iar asta generează emoții dezadaptative, care, la rândul lor, generează comportamente dezadaptative. Și așa ne învârtim la infinit, în cerc, în timp ce puterile ne scad, energia ne scade, iar cheful de viață se duce naibii.
Nu suntem foarte complicați noi, oamenii, de fapt… Oricâte metafore s-ar vehicula despre viața noastră psihică, felurile în care “ne defectăm” nu sunt nenumărate. Avem combinații de n luate câte k dintr-un set de “disfuncții” care nu sunt nici măcar atât de greu de explicat și de înțeles. Primul lucru pe care ar trebui să-l înțelegeți, dacă vă e mai mult rău, în condiții în care ar trebui să vă fie mai mult bine, e că nu sunteți nici singurul care trece prin asta, nici foarte special, nici condamnat pentru veșnicie la disconfort emoțional neîntrerupt.

Cum procedăm cu schimbarea? Păi, primul pas ar fi să înțelegem ce anume facem greșit. Uneori, rar, putem afla asta și singuri, de cele mai multe ori însă avem nevoie de un terapeut. Partea cea mai grea începe însă d-abia după ce aflăm. Simpla înțelegere a felului în care funcționăm e importantă, dar nu e niciodată de-ajuns.
Schimbare înseamnă să ne resetăm cognitiv și să învățăm să ne confruntăm emoțiile disfuncționale cu realitatea (ne va ajuta rațiunea în această nouă întreprindere), iar asta poate să presupună multe discuții în cabinetul de terapie, dar și multe exerciții în viața de zi cu zi. Mai înseamnă și să înlocuim comportamentele disfuncționale cu unele care să ne facă bine, iar asta e partea cea mai grea, pentru că presupune efort continuu, zi de zi și minut cu minut, un efort pe care nu îl pot face, în locul nostru, nici terapeutul, nici cei dragi, nici nimeni altcineva. Cu alte cuvinte, trebuie să fim pregătiți să acceptăm că, înainte să ne fie mai bine, s-ar putea să ne fie și mai rău.
Adaug repede încă o veste bună: așa cum am învățat să funcționăm în detrimentul binelui nostru, putem să ne și dezvățăm. Chiar dacă am trăit zeci de ani cu o percepție distorsionată a realității, cu așteptări nerealiste și controlați de emoții disfuncționale, putem întotdeauna să alegem să învățăm să ne trăim mai bine cealaltă jumătate.
Orice învăț are și dezvăț și singura soluție, atunci când nu ne e bine, este să aflăm exact ce anume ne face rău și să ne angajăm în schimbare.
Bineînțeles că mi-a plăcut acest articol.
Mulțumesc pentru articol, dragă Simona!
Poate ar trebui sa luam exemplu de la greci. Care au alte setari, inca din copilarie.
Ce setari, să frece menta pe banii altora? Grecii sunt printre cei mai puturoși din lume. Zi-mi o invenție grecească care a îmbunătățit viața oamenilor într-un mod decisiv… când stai cu burta la soare pe plaja nu prea mai ai chef să studiezi, să inovezi, să inventezi etc.
Statul cu burta la soare!
Hai că totuși au inventat ceva, am aflat azi : testul Papanikolaou. Ca bărbat (single și care nu lucrează în domeniul medical) nu stiam de el… Plus că în Engleză e folosit mai mult “smear test” in loc de numele inventatorului.
Ratiunea ne va ajuta indiferent de IQ-ul nostru? Sau vom fi mereu dependenti de rationamentul terapeutului, daca nu avem claritate in a rationa?
Radu, rolul terapeutului nu e să te înveţe ce să faci diferit ci să te ajute să:
– realizezi care e rădăcina răului
– ce vrei de fapt bun pentru tine, atunci când toooot repeţi ceva care nu-ţi face bine
– unde vrei să ajungi şi să vezi dacă schimbarea aia e ecologică şi sustenabilă
– să te sprijine în perioada de tranziţie.
Terapeutul care îţi impune să faci ceva doar fiindcă aşa crede el se numeşte mamă şi e accesibilă gratis celor care o mai au.
“Am tot ce îmi trebuie și, totuși, nu îmi e bine. Am un job, copii, un partener, o casă drăguță, un câine, prieteni și două vacanțe pe an. Și totuși nu îmi e bine.” – aka #firstworldproblems
Sunt și prin Vest din ăștia o grămadă… casă plătită, copii sănătoși, prieteni, joburi de frecători de mentă la birou,
pentru care nu trebuie să facă naveta 2 ore dus și doua intors etc., dar ei sunt nemulțumiți…
Din pacate, in majoritatea cazurilor, terapeutul, pe o roaba de bani, la enuntul “Daca fac asa, ma doare!” raspunde, absolut corect: Nu mai fa asa!
De menționat că, dacă relația cu terapeutul nu pare să meargă, poate e cazul să ne căutăm alt terapeut. Nu e neapărat din vina noastră, pur și simplu nu există compatibilitate între tine și acea persoană. Exemplu – cu ani în urmă am mers la o tanti terapeută, într-o clinică foarte cunoscută. La tot ce îi spuneam/ răspundeam eu, ea se uita în niște tabele și îmi citea efectiv de acolo (“te simți așa…pentru că…”). La un moment dat, răspunsurile mele n-au mai coincis cu ce avea ea în hârtii – moment în care ne-am blocat. Era sincer surprinsă și chiar m-a pus să-i repet de vreo 3 ori. Or, ideea mea de terapie n-avea nicio legătură cu genul ăsta de “lectură”. A fost foarte aiurea.
Io zic că când ne e rău să facem bine ca să nu ne mai fie rău.
De la Hagi citire….
Poate omul e nefericit pentru ca si- a dat seama ca nu vrea toate astea.Poate vrea sa umble prin lumea larga si sa faca surf in desert. Care e problema? Poate si-a dat seama ca a fost un prost. Boh …
“Poate vrea sa umble prin lumea larga si sa faca surf in desert” – si dacă făcea asta după aia poate zicea “ce fain ar fi fost să am job, copii, un partener, o casă drăguță, un câine, prieteni și două vacanțe pe an”…
Vezi,asta era idea. Ca vom fi intotdeauna nemultumiti.
e complicat de explicat, dar se lucreaza si pe ce spui tu. si se obtin imbunatatiri, o atitudine mai realista, acceptare a ce nu se poate schimba, schimbare a ce se poate schimba etc. etc. etc.
[…] Ce e de făcut când nu ne e bine, articol de Simona Tache […]
Ai foarte mare dreptate și te felicit pentru articol. De multe ori când mă plâng de ceva mă gândesc la exemplul bunicilor mei. Deși au condiții minime la țară, pentru ei aerul curat, liniștea, mâncarea din propria gospodărie reprezintă fericirea maximă și nu vor să se mute în oraș deși sunt bătrâni și le-ar fi incomparabil mai ușor la bloc. Asta îmi arată că nu ai nevoie de mult ca să fii fericit sau măcar împlinit.
Mai usor la bloc zici? Blocul ala are lift? Ca daca nu, de la o varsta cu treptele e mai greu.
In plus, blocurile romanesti au prostul obicei de a se aduna strans in cartiere aglomerate, gri-beton. Si mai au si apartamente mici in care te ia claustrofobia.
Si eu as sta la tara daca m-ar lasa jobul.
“E simplu: niște setări cognitive pe care le-am căpătat în copilărie ne fac să ne raportăm disfuncțional la viața de zi cu zi.”
Wow, Freud likes this. Jung too. To much. 🙂
”singura soluție, atunci când nu ne e bine, este să aflăm exact ce anume ne face rău și să ne angajăm în schimbare” . De unde sunt ei siguri că au aflat exact ce ne face rău? Eu cred că acest punct ar fi inceputul unei bâjbâieli în beznă după durerea principală . Aici m-au pierdut pisicologii. Fiindcă în căutările lor, de fapt le propun clienților/pacienților cateva uzuale învățate la scoala lor sau la școala experienței (școala vieții/Care-o face toți băieții :)) Apoi urmează etapa convingerii clientului/pacientului că aceasta este exact ce ne face rău. Care subiect începe să creadă și el. Eroare , veți spune, erori facem cu toții, erori fac și chirurgii ! Da, dar în cazul ăsta rezultatul nu ne spune că am greșit , clientul dispare, nu mai auzim nimic de el sau apare cu alta problemă. Cu ”altă” problemă.
nu psihologul decide ce îi face rău pacientului, răspunsurile sunt mereu chiar la el, la pacient.