Ce e de făcut atunci când nu ne e bine

“Am tot ce îmi trebuie și, totuși, nu îmi e bine. Am un job, copii, un partener, o casă drăguță, un câine, prieteni și două vacanțe pe an. Și totuși nu îmi e bine.” De câte ori nu ați auzit asta de la oamenii din jurul vostru? De câte ori nu ați auzit-o chiar de la voi înșivă?

Vă dau o veste bună: se poate să vă fie mai bine. Nu trebuie decât să aflați ce anume din ce faceți trebuie schimbat și să faceți schimbarea. Nu veți pluti pe norișori după asta, dar veți simți diferența în calitatea vieții. Vă dau însă și vestea proastă: orice schimbare presupune eforturi. Da, nici măcar confortul emoțional nu vine de-a gata, da, și pentru el trebuie să muncim. E nedrept, dar asta e viața și nu avem decât două variante: să facem eforturile necesare sau să continuăm să ne văicărim, trăind și simțindu-ne în continuare la fel de prost.

De ce ne simțim rău, în condiții care nu justifică asta? De ce suntem neliniștiți, triști, irascibili, lipsiți de chef, agitați sau chiar speriați, deși nu trăim practic vreo tragedie ori vreo experiență de nereparat? E simplu: niște setări cognitive pe care le-am căpătat în copilărie ne fac să ne raportăm disfuncțional la viața de zi cu zi. Percepem distorsionat ceea ce trăim, iar asta generează emoții dezadaptative, care, la rândul lor, generează comportamente dezadaptative. Și așa ne învârtim la infinit, în cerc, în timp ce puterile ne scad, energia ne scade, iar cheful de viață se duce naibii.

Nu suntem foarte complicați noi, oamenii, de fapt… Oricâte metafore s-ar vehicula despre viața noastră psihică, felurile în care “ne defectăm” nu sunt nenumărate. Avem combinații de n luate câte k dintr-un set de “disfuncții” care nu sunt nici măcar atât de greu de explicat și de înțeles. Primul lucru pe care ar trebui să-l înțelegeți, dacă vă e mai mult rău, în condiții în care ar trebui să vă fie mai mult bine, e că nu sunteți nici singurul care trece prin asta, nici foarte special, nici condamnat pentru veșnicie la disconfort emoțional neîntrerupt. 

Cum procedăm cu schimbarea? Păi, primul pas ar fi să înțelegem ce anume facem greșit. Uneori, rar, putem afla asta și singuri, de cele mai multe ori însă avem nevoie de un terapeut. Partea cea mai grea începe însă d-abia după ce aflăm. Simpla înțelegere a felului în care funcționăm e importantă, dar nu e niciodată de-ajuns.

Schimbare înseamnă să ne resetăm cognitiv și să învățăm să ne confruntăm emoțiile disfuncționale cu realitatea (ne va ajuta rațiunea în această nouă întreprindere), iar asta poate să presupună multe discuții în cabinetul de terapie, dar și multe exerciții în viața de zi cu zi. Mai înseamnă și să înlocuim comportamentele disfuncționale cu unele care să ne facă bine, iar asta e partea cea mai grea, pentru că presupune efort continuu, zi de zi și minut cu minut, un efort pe care nu îl pot face, în locul nostru, nici terapeutul, nici cei dragi, nici nimeni altcineva. Cu alte cuvinte, trebuie să fim pregătiți să acceptăm că, înainte să ne fie mai bine, s-ar putea să ne fie și mai rău.

Adaug repede încă o veste bună: așa cum am învățat să funcționăm în detrimentul binelui nostru, putem să ne și dezvățăm. Chiar dacă am trăit zeci de ani cu o percepție distorsionată a realității, cu așteptări nerealiste și controlați de emoții disfuncționale, putem întotdeauna să alegem să învățăm să ne trăim mai bine cealaltă jumătate.

Orice învăț are și dezvăț și singura soluție, atunci când nu ne e bine, este să aflăm exact ce anume ne face rău și să ne angajăm în schimbare.