Povestea de dragoste a bunicilor mei
Mamaie dansa cu un băiat, la horă. Într-o zi, băiatul acela a dansat cu altă fată. Tataie a văzut și a invitat-o la dans pe mamaie. Apoi, el a plecat în armată și mamaie s-a mutat acasă la părinții lui. Asta era o promisiune, un jurământ de fidelitate, practic. Angajamentul că, la întoarcerea lui din armată, se vor căsători. Doar că din armată a sosit repede zvonul că tataie s-a îmbolnăvit de pneumonie. De pneumonie, pe vremea aia, se murea. Mama lui tataie a luat-o pe mamaie deoparte și i-a spus: “S-ar putea să nu se mai întoarcă. Dacă vrei, poți să te întorci acasă, la părinții tăi”. Era o dezlegare de jurământ, doar că mamaie n-a acceptat-o. A ales să rămână și să-l aștepte, orice s-ar fi întâmplat, chiar dacă, în caz că el murea, ea ar fi căpătat direct statut de văduvă. Tataie s-a vindecat și s-a întors. S-au căsătorit, și-au făcut casă cu mâinile lor și au făcut doi copii. Iubirea au învățat-o zi de zi și ceas de ceas. Nu au avut-o de la-nceput. Au construit-o împreună. Dar ce construcție solidă a ieșit din mâinile și din sufletele lor! Ce model de familie și de cuplu! Știți ce mi-a zis tataie, de curând, chiar de ziua lui mamaie? “Am grijă de ea, cum să n-am grijă!? Ca de-o prinţesă am grijă, că o iubesc şi acum, ce dacă suntem bătrâni? O iubesc de nu mai pot! E lumina ochilor mei”.
Voi știți cum s-au cunoscut bunicii voștri și cum au ajuns să fie împreună?
Bunicii mei erau invatatori, oameni cu carte, in sate diferite; povestea se intampla insa in timpul celui de-al 2-lea razboi mondial, bunicul a mers pe front; la un moment dat , mai in gluma mai in serios bunica i-a zis ceva de genul ca se va marita cu printul calare pe un cal alb 😀 …..ei, si nu mica i-a fost uimirea cand, dupa niscaiva timp, intr-o permisie, vine la poarta unde locuia ea – bunicul, calare pe un cal alb (imprumutat cu destule probleme
) si-o cere de nevasta… 
😆
@Lattina: CE FRUMOOOOOOS! 🙂
Touche…
M-ai facut sa plang… Nu am poveste cu bunicii, nu l-am cunoscut pe bunicul meu, din pacate. Dar am alte povesti.
1. Mama a fost ultimul copil dintr-un sir de sapte. Cand s-a nascut, fratele ei cel mare avea deja vreo 20 de ani. Bunica ar fi vrut s-0 dea pe mama unei familii fara copii, ii era si rusine, femeie la varsta ei, trecuse de 40 de ani, sa mai aiba copil. Dupa ce a nascut, a spus familiei ce avea de gand sa faca. Unul dintre frati, a luat-o pe mama din bratele bunicii si a promis ca o creste el, avand atunci in jur de 15-16 ani, ca acolo unde doarme el, va dormi si ea, si ii va da de mancare din portia lui, doar sa nu o dea la nimeni, ca e sora lui. Asa a ramas mama in familia ei.
2. Strabunicilor le-a fost rechizitionat calul, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Il crescusera de mic, si bunica mea (avea vreo 7-8 ani) prinsese mare drag de el. Dupa terminarea razboiului, prin sat pe la ei, trecea un regiment militar, si toata lumea din sat iesise sa-i vada. La un moment dat, bunica a simtit ca o atinge ceva la mana. Cand s-a intors, era calul ei, slab si pricajit. Dar a recunoscut-o pe ea… Nu stiu daca l-a pastrat, sau daca i-a fost returnat vreodata. Dar de cate ori ne povestea, avea lacrimi in ochi. Asa cum am si eu acuma.
frumos,ce pot spune?
Din pacate nu mai pot intreba ambele parti,bunica mea a plecat..sa-l intreb doar pe El?Nu pot,nici nu am taria sa ajung in acel loc…sa ajung acolo si sa stiu ca nu sunt intampinat de Ea…este prea greu…prefer sa ramana un loc sacru,locul unde ma refugiez cand sunt trist,locul unde copilaria mea inca exista,locul unde,de pe varful unui deal,o vad venind si acum,schiopatand,cu vesnica broboada multicolora venind dupa o zi torida,strabatand ce-i 6 km ce o despartea de targ…iar eu,eu ii alergam inainte,ii luam gentile din mana…nu mai pot! MULTUMESC BUNICO!!
@yildiz: 😥 😆
Scuze, povestea cu calul se intampla in timpul primului razboi mondial.
Mamaie avea 17 ani cand “a fost promisa” unui oltean care urma sa o ia la Bucuresti. Nu prea ii convenea ei dar nu putea sa se puna de-a curmezisul dorintei lu’ Buu’ (adica strabunica-miu). La un moment dat, in sat a aparut un nene strain, care muncea cu ziua, mai batran, pe la vreo 25 de ani… care ii tot arunca ocheade si se tinea dupa ea. N-a avut curaj sa o abordeze o perioada, dar a prins-o pana la urma la o serata dansanta (cum era pe vremea aia) si a invitat-o la dans. I-a zis din prima ca vrea sa se insoare cu ea, insa ea fiind promisa la oltean, i-a dat cu flit si i-a zis sa-si bage mintile in cap ca ea nu se marita cu un holtei batran. Cine stie cate a facut el pana la varsta aia!!! Ma rog, ea facea mutre (cum face si acum), dar tataie era tare frumos, arata asa a cap mafiot sicilian, cu freza data pe spate, parul lins, misto barbat.
Ma rog, in seara aia, tataie s-a simtit tare jignit, asa ca s-a dus noaptea la ea la poarta, i-a aruncat cu pietre in geam… au stat de vorba si i-a zis: Femeie, tie iti place de mine? Daca iti place de mine, hai cu mine, ca o sa am grija de tine. Daca nu, Bucurestiul te paste cu olteanul.
Asa ca mamaie a stat ea cateva secunde si s-a gandit, si-a facut boccelutza, a sarit pe geam si a fugit cu tataie. S-au casatorit imediat insa abia peste un an de zile s-au intors la casa parinteasca sa se impace cu Bua si cu Buu, au primit loc de casa si s-au apucat de “urzit camere” si copii (vreo 3).
55 de ani de casnicie… pana a murit el…
Eu stiu despre strabunicii mei. Strabunicul meu era dintre turcii care au ramas in tara dupa razboi si care s-au crestinizat aici. Si avea o gradina mare cu zarzavaturi, din care aproviziona si armata, gradina care se pare ca era mare lucru pe vremea aia. Si a cucerit-o pe strabunica (care din cate am auzit era foarte foarte frumoasa si cu un cap mai inalta decat el) purtand morcovi la cingatoare. :)) Se pare ca morcovii erau o treaba importanta pe vremea aia. Pe el l-am cunoscut, cand aveam vreo 5 ani inca mai traia. Pe strabunica nu am mai apucat-o, dar am inteles ca au avut o casnicie tare frumoasa.
Bunica mea era vaduva de razboi, cu 3 fete acasa (de 2, 4 si 6 ani) dupa ce sotul ei murise in lagar la rusi. Prietenul cel mai bun al sotului ei, in bratele caruia a si murit , a venit dupa razboi in sat la bunica, sa vada daca ea se descurca si are ce-i trebuie, stiind ca e singura si are si copii de crescut. Si asa s-au intalnit bunicii mei. S-au placut si s-au casatorit, iar fetele bunicii au devenit si fetele lui. Si au mai avut inca doi baieti, cel de-al doilea fiind tatal meu.
[…] mai mulţi ani, am întrebat-o pe mamaie despre povestea lor de dragoste. Mi-a zis că “a luat-o de-acasă”, că, pe vremea aia, aşa se făcea. Puneai ochii pe fată şi apoi o furai cu acordul ei și o […]
Bunicul, dinspre mama, lucra zilier la strabunicu. Prin curte se juca o copchila de 16-17 ani, bunicului ii cam placu de ea. Bunicii ii placu si ei omul de la munte, inalt ,blond si cu ochii albastri. S-au vorbit ei si s-au hotarat sa o ceara de la parinti, strabunicul nu a dat-o dupa un zilier, asa ca bunicul a venit intr-o noapte, a furat fata si dus a fost.
vai ce frumos 🙂 mai ziceți
Bunicii, dinspre mama, au avut doisprezece copiii, care au fost purtati de viata in toate colturile lumii, numa trei au mai ramas cat de cat pe aprope. L-am intrebat pe bunicul de ce i-a lasat sa plece.”Copchila, eu mi-am furat fericirea, pe ei tre sa ii las sa si-o caute pe a lor.” Trist este ca, dupa ce au crescut o casa plina de copii si nepoti, a murit singur 🙁 .
@carmen_ica: n-a apucat nici un copil sau nepot să ajungă lângă el?
Era mama acolo, macar atat, el ar fi vrut sa-i mai vada pe toti o data, dar nu a mai rezistat si bunica,desigur, care merge la mormant si ii povesteste cu lacri in ochi despre stranepoata.
Bunica mea a terminat Scoala Normala cam pe la sfarsitului primului razboi mondial. Avea note mari si i s-a oferit un post la Pensionul Notre Dame. Dar ea auzise ca prin satele din jurul Bucurestiului sunt copii care n-au mers la scoala din cauza razboiului si isi dorea sa ii ajute. Nici ea nu era prea departe de copilarie, dar strabunica a urmat-o.
S-au mutat impreuna intr-un sat nu departe de Bucuresti, bunica a facut ce-si dorise sa faca si nici nu-i trecea prin cap sa se marite. Anii treceau, strabunica o tot indemna sa se aseze la casa ei (trecuse de 30 de ani ceea ce pe atunci insemna o varsta matusalemica pentru maritis), bunica isi vedea de ale ei.
Bunicul meu, barbat inalt si tare frumos, invatator si el intr-un sat invecinat si cu aproape 4 ani mai tanar pusese ochii pe dascalita eleganta si discreta, numai ca nu reusea nicicum sa ii atraga atentia. Facuse el rost de un cal alb si se tot plimba calare prin fata portii bunicii care nu se lasa deloc impresionata.
Pana in ziua in care bunica si strabunica au primit masina de cusut Singer pe care o comandasera. Erau amandoua in curte luand in primire noua achizitie (care exista si azi si e in stare de functionare) asa ca a salutat politicos si a castigat atentia celei care urma sa ii devina… soacra.
Strabunica i-a pledat atat de bine cauza ca a induplecat-o pe bunica. Au urmat 57 de ani de casnicie, trei scoli ridicate in trei sate, apoi abia casa lor si – bineinteles – mama mea, singurul lor copil. Mai tarziu, cand am aparut si eu, le-am intrat pe mana pe cand aveam 4 zile si am ramas cu ei pana la 10 ani. 10 ani in care au stiut sa-mi spuna lucruri pe care, chiar daca nu le pricepeam atunci, mi le-au sapat in memorie ca sa le pricep mai tarziu.
La 6 luni dupa ce bunica mea s-a dus sa-i invete carte pe ingeri, pe bunicul l-a doborat dorul si singuratatea si a plecat dupa ea. Probabil ca au facut si acolo o scoala si fac ce-au stiut sa faca toata viata lor.
foarte frumos !
Stiu ca strabunicul a dezertat de 2 ori in al 2-lea razboi mondial si a venit pe jos de la Nistru pana la Prut. De fiecare data l-au luat inapoi. A terminat razboiul si a trait, impreuna cu strabunica, intr-o casa fara curent electric, cu geamuri de-o palma si acoperita cu stuf, pe un deal la 1 km de Prut, pana dupa anii 2000.
tocmai ce am scris si eu despre bunicii mei. super misto ideea, mi-a facut mie placere sa scriu, indiferent de cum a iesit :)) 😳
-auzi, cum il cheama pe neamtu ala mic care-mi tot ascunde lucrurile?
-alzheimer bunicule.
Bunica mea avea 16 ani cand s-au cunoscut, mi-a povestit ca li s-a facut cunostinta de 3 ori…:D, iar dupa a 3 a oara, a venit bunicul in vizita la parintii bunicii si a “cerut-o”. De fapt e o poveste foarte haioasa, el era foarte timid desi avea 20 de ani, a luat-o pe strabunica sa il insoteasca si implicit sa o peteasca pe bunica. S-au asezat fiecare la masa pe cate un scaun la discutii, iar scaunul pe care statea strabunica, respectiv mama bunicului a cedat si a cazut :))).
Au trait casatoriti 50 de ani, iar dupa ce s-a stins bunicul, a mai trait si bunica un an jumate….
m-ați făcut să plâng
Tatucu si Mama Ieta (80 de ani): “Ne-am întâlnit şi ne-am plăcut… Eu eram în armată. Am vint în permisie de sărbători, am jucat-o un joc, două, trei, până pe înserate. După aia am dus-o acasă. Maică-sa m-o chemat în casă… da, da, de prima dată, doar nu eram periculos, ştia de-al cui îs şi lumea era altfel. Mi-o plăcut tare mult de ea. Şi acum mai îmi mai place. Azi i-am luat o sticlă de odicolon de la magazin. Tot timpul i-am luat câte un cadou… mai mult batice şi turtă dulce de la târg”
“Stăi mă omule să povestesc io, că văz că ţ-ai uitat. Prima dată am stat de vorbă la nuntă la Golaş, adu-ţi aminte! Io n-aveam mai mult de 15 ani. L-am întrebat dirct, cum eram învăţată de acasă, dacă avea de gând să se însoare, sau doar mă poartă cu vorba… Mi-o zis atunci că-i prea tinăr de însurătoare. am plecat şi i-am spus să mă mai caute când i-o veni vremea de însurat. Şi m-o căutat. La joc, când venise în permisie din armată. Trecusera doi ani de la nunta lu Golaş. Şi aşa-i, are dreptate cu cadourile…pe lângă turtă dulce şi baticuri, în fiecare zi când venea din câmp îmi aducea câte un buchet de floricele…”
Tatucu s-a prapadit, intr-o zi in care astepta un nepot sa vina de la oras cu un buchet de flori pe care il omanda in fiecare luna cand venea pensia (asta numai dupa ce nu a mai putut sa mearga in camp de unde aducea in fiecare zi un manunchi frumos pe care Mama Ieta il punea in acelasi pahar! ) Am fost zilele trecute pe la ei… paharul de poveste se transformase in candela
http://jurnaldemandra.blogspot.ro/2010/12/povestea-de-la-243.html
In partea mamei- bunica l-a cunoscut pe bunicul cand era in facultate; a facut matematica la Cluj, ea ar fi vrut medicina dar nu s-a putut ca n-avea “origine sanatoasa”. Bunicul era deja inginer, canta la acordeon si mergea cu motocicleta, plus ca era si deosebit de frumusel… Bunicii din partea tatalui au fost colegi de facultate din cate stiu-politehnisti amandoi.
Povestea mai interesanta e cu strabunica si strabunicul (din partea bunicii matematiciene) oameni foarte interesnati amandoi. Tot la facultate s-au cunoscut; faceau Dreptul (la Iasi parca). In afara de strabunica, mai era o singura studenta in toata facultatea; si strabunicul se intorsese din Franta de la Saint-Cyr. Si au inceput ei sa corespondeze… Nu trecea zi aproape sa nu-i scrie strabunicul o poezie strabunicii… Cred ca bunica le mai are si acum pe undeva.
Ma rog…dupa casatorie strabunicul s-a cam reprofilat pe epigrame/parodii despre fratii strabunicii… 😛 dar una peste alta au fost cuplu frumos.
Nu am scris niciodata pe blogul tau (desi il urmaresc de ceva timp) dar acum subiectul mi se pare prea frumos ca sa ma pot abtine.
Bunicii mei cei mai dragi (mamaia si tataia) s-au cunoscut cand ea avea 15 ani si el 20. Mamaia (fata de la oras) era deja curtata de un baiat instarit care ii aducea bijuterii si o scotea la cofetarie. In clasa a IX-a, la balul bobocilor (unde mamaia a iesit regina balului), liceul de fete unde invata mamaia a invitat scoala de invatatori din comuna unde era tataia. Asa s-au cunoscut. Au urmat 4 ani in care mamaia a facut liceul, iar tataia a fost 2 ani invatator si 2 in razboi. S-au vazut de 5 ori in perioada aia, dar au ramas in urma 400 de scrisori, care sunt acum la mine si nu m-as satura niciodata sa le recitesc. Tataia nu era bogat, dar ii scria poezii si ii punea flori presate in plicuri. Scrisorile de la mamaia pentru el s-au pierdut in razboi…
Cand s-au regasit, s-au casatorit, au venit la Bucuresti si au facut ASE-ul, lucrand in acelasi timp ca sa se poata intretine. Dupa ce au terminat, au revenit la Buzau si au lucrat amandoi in banca pana la pensie. Tataia a mai lucrat apoi 16 ani la Asociatia de Veterani, pana s-a stins.
Abia cand am venit eu pe lume (ultima dintre verisori) iesise mamaia la pensie si m-au crescut pana la 5 ani si in toate vacantele de vara. Tot ce e in mine mai bun e de la ei. Ei m-au invatat primele cuvinte in franceza si in germana, ei mi-au pus la dispozitie cea mai frumoasa si mare biblioteca si mi-au aratat ce inseamna sa ajuti si sa oferi, ca sa poti primi inapoi.
Cand au implinit 50 de ani de casatorie, au plans amandoi de ca si cum ar fi fost primul an, iar noi, familia, alaturi de ei. Dupa inca 7 ani, tataia s-a dus. Mamaia a mai rezistat pana a facut parastasul de 7 ani si apoi nu a mai vrut nici ea. A trecut un an de cand s-a dus si ea, 8 de cand s-a dus el, dar ii am la fel de vii in minte si le aud si acum vocile blande si sfaturile. Imaginea lor, tinandu-se de mana pana in ultima clipa, n-o sa ma paraseasca niciodata. Atata caldura si armonie nu am cunoscut in alta familie si nici nu cred ca voi mai putea simti vreodata.
Numarul ei de telefon este si acum in telefon, pentru ca nu ma pot desprinde. Stiu oricum ca oricat timp va trece si orice se va intampla cu mine in viitor, ei m-au format, datorita lor sunt unde sunt acum si as vrea sa pot ajunge vreodata sa iubesc asa cum s-au iubit ei doi. Mi-e dor de ei…
@miruna: și tu m-ai făcut să plâng. crezi că… nici nu știu cum să formulez ca să nu sune aiurea. hai că zic direct: crezi că ai putea să ne arăți și nouă una dintre scrisorile lor? să vedem și noi cum își scriau oamenii pe vremea aia, cum arăta dragostea într-o lume discretă, delicată, pudică. fără demențe și fără și internet. dacă da, m-aș bucura, dacă nu, aș înțelege 🙂
Am facut-o si pe sora-mea sa planga tocmai.
Hai sa vad cum facem…eu sunt in Bucuresti, scrisorile sunt la Iasi (de unde am plecat si eu acum 4 ani). Eu ajung in august abia la Iasi, dar incerc sa fac cumva sa scanez una ceva mai repede de atat. In seara asta nu cred ca pot oricum, dar promit ca revin cu o scanare, mai ales ca si scrisul lui tataia e cel mai frumos scris din lume:)
@Miruna: o scanare și o transcriere în word a textului. sigur e mai simplu pentru tine, care le știi pe dinafară, decât ar fi pentru mine. Doamne, ce frumos! de-abia aștept. să trimiți pe mail la simona@simonatache.ro. îți mulțumim anticipat toți cei care vom citi!
dincolo de orice concurs, personal mi-a prins bine sa scriu despre.. a doua zi am dat locul unui batran unui autobuz, desi recunosc ca nu o fac prea des
@tibi: 🙂
Hello! 🙂
Țin minte că am vrut să comentez la un post mai vechi de-al tău în care ai pomenit de mamaie (era ceva legat de faptul că te-ai îngrășat vreo 5 kg. și când ai fost la mamaie te-a pus să mănânci pentru că a zis că ești o slăbătură). Și după ce am terminat de scris comment-ul, mi-am dat seama că am scris prea multe despre bunicii mei și despre cum s-au cunoscut. Așa că am dat delete și mi-am văzut de treabă…cred.
Bunicii mei, mamaia și tataia, au mai trecut fiecare (înainte să se ia) printr-un mariaj eșuat din care nu au rezultat copii.
Tataia e mai mare decât mamaia cu 16 ani. Mamaia a fost căsătorită la 20 de ani de către părinții săi cu un om care păștea vacile, și după 6 luni mamaia a spus că nu mai poate trăi cu gândul că viitorii săi copiii vor avea un tată văcar! Așa că s-a certat cu părinții săi și în cele din urmă a divorțat. Mi-a spus că aceasta este fapta de care e cea mai mândră (pe primul loc clasându-se nașterea celor 4 copii ai săi și ai lui tataia).
La 20 de ani, pe vremea aceea, o femeie „despărțită” nu putea să fie decât o rușine a satului. Mamaia trebuia să se descurce singură. Nu mai spera la un nou soț, la copiii, la nimic. Și-a pus în gând doar să-și construiască o casă pentru că părinții săi nu mai erau dispuși să o țină mult la ușa lor. E de știut că mamaia are numai 4 clase pentru că părinții au retras-o de la școală ca s-o școlească pe-o altă soră mai mică a bunicii, deoarece aceasta era mai frumoasă decât bunica, cică. Bunica învăța foarte bine la școală! Toți bătrânii de seama ei mi-au spus așa. Sora sa mai mică …nu a învățat, nu s-a ales cu un caracter onorabil, și nu-i nici mai frumoasă decât mamaia mea! 😀
Până la vârsta de 24 de ani mamaia a reușit să își ridice 2 camere în care să trăiască singură, cum o putea. Au mai venit destui bărbați s-o ceară în căsătorie, dar ea i-a respins pe toți, până într-o zi când un unchi de-al său i-a pomenit de-un coleg de-al său de serviciu care divorțase cu un an în urmă, an în care acesta a fost închis în închisoare din cauza mamei fostei sale soții.
Bunica a refuzat din nou să ia contact cu vreun bărbat (Ăsta făcuse și închisoare! Doaaaamne ferește!). De data aceasta unchiul său a insistat : „-Zoiță, e om bun. Nu-i bețiv, așa, ca mine, face servici bun și să știi că e chiar prezentabil el așa.” Mamaia a zis să fie, ‘na…și ca să nu o afle părinții că „umblă după pușcăriași”, mătușa sa, soția unchiului de mai devreme, a dus-o prin fundu’ grădinii pe mamaia în casa în care o aștepta tataia ca s-o vadă. Tataia era dintr-un sat vecin.
Nu știu cum au făcut ei, că s-au luat imediat, cu diferență mare de vârstă, cu tot. Tataia s-a mutat la mamaia și au terminat casa de construit. Mamaia a născut 4 copiii. Primul copil le-a murit la 2 luni de zile de la naștere. Nu s-au lăsat descurajați de gura babelor, și au mai conceput încă 3 copii, 2 fete și un băiat. Una dintre fete este mama mea.
Mamaia este o femeie cu care pot să vorbești încontinuu ani întregi și ea tot nu se mai oprește din lăcrimat și râs senin! E muncită, feminină, puternică…și inimoasă tare! 🙂 Are o memorie extraordinară! N-o înșeli la nimic! Tataia este un tip tăcut, inteligent, foarte inteligent, organizat, cu bun simț și mai retras.
Eu și frate’miu’ am fost crescuți de. ?..tataia!!! Părinții erau ocupați cu studiile. Mamaia muncea pe viață și pe moarte ca să ne ajute cât mai mult cu bani și cu altele. Tataia era singurul care ne înțelegea, ne dădea să mâncăm, ne punea la somn după-amiaza. Când ne așeza la somn eram înveliți cu o pătură. Când ne trezeam, eram înveliți cu 2 pături. Eram tare răutăcioși, încăpățânați și nu acceptam decât ca tataia să ne certe dacă trebuia.
Astăzi…dacă spun o rugăciune într-o biserică, o spun pentru că tataia m-a învățat s-o spun. Dacă mă calmez și am răbdare cu ceilalți, o fac pentru că tataia mi-a arătat cum se face. Iar dacă este mai bine să iert, iert pentru că tataia mi-a demonstrat că numai așa se doarme bine noaptea…iertând.
Atât mi-a venit în minte acum. Mă străduiesc să închei aici.
Bunicii mei rămân eroii vieții mele!
Mulțumesc!
Simona dar stim deja, ne-ai povestit deja recent in dec 2009.
Bunicul meu dinspre mamă s-a prăpădit de TBC galopant, pe când erea detașat grefier la tribunalul din Cluj. Se întâmpla prin ’34. A lăsat-o pe buni văduvă la 28 de ani cu trei fetițe mici, mama, cea mai mică, avea trei ani. Nu s-a mai recăsătorit și le-a crescut singură, pentru că zicea ea ” Cum s-aduc bărbat străin la fetele mele-n casă?”
Cealaltă buni, mama lui tata, deși erea de religie reformată, a pictat două icoane(Isus și Maria Magdalena, că le-am văzut) și le-a donat bisericii ortodoxe, unde s-a cununat cu bunicul, drep mulțumire că i-a ajutat Dumnezeu să se căsătorească. S-au iubit tare mult și au făcut trei băieți. Tata a fost cel mai mare. Madam Maior(erea totdeauna cu un grad mai sus ca bunicul) a făcut armată cu toți patru, bărbat+copii, cinci dacă adăugăm și ordonanța. Se certau numai pe ungurește, chipurile să nu-nțeleagă copii…..În casă se vorbea numai româna, dar pe stradă….cine-i oprea să-nvețe maghiara?
😯 Copiii! 😳
[…] :: Blog :: Despre buniciDespre bunici5 iulie 2012 – Blog Despre buniciSimona a scris o poveste tare frumoasa despre cum s-au cunoscut bunicii ei, o poveste asa cum numai la […]
Bunicul meu rade mereu de bunica-mea fiindca s-au luat dupa o discutie de genul : “Gheorghita ia-ma la tine acasa ca ma omoara astia(parintii ei) cu munca ” si mereu ii zice : Daca nu te luam eu te prapadeai de atata munca 😀 . Nu stiu daca inca se mai iubesc cert e ca la varsta de 70 de ani bunicamea e geloasa pe el , intr-o zi mi-a zis ca banuie ea ca o inseala , pe mine m-a busit rasul dar ea era foarte serioasa :D!
Una din povestile bunicilor, despre care cred ca trebuie spusa mai departe . Isi mai aduce aminte cineva de Ionel Teodoreanu si de a sa carte “In casa bunicilor”? Daca nu, daca da, iata aici povestea… care incepe la pagina 113…
Blog delicios, subiect emotionant!
Foarte frumos si nobil!
🙂
Bunicul meu era invatator de tara undeva in Dambovita.I-a fost invatator si bunicii mele.
Bunica mea avea mult pamant asa ca s-a dus in petit.Ca sa discute cu parintii ei,evident,caci ea era urcata in pom.Avea vreo 14 ani.
Au avut sapte copii din care mai traieste doar o matusa de-a mea.
Nu l-a strigat niciodata pe nume si nici nu mi-e clar cum i se adresa pana s-au nascut copiii de care s-a folosit pentru a-i transmite chemarile la masa.
Nu am apucat evenimentele acelea dar mi-au fost povestite.
Mi s-a parut o poveste tare ciudata.Si,desi intre mine si sotia mea este deasemeni o diferenta mare,relatiile sunt cu totul altfel.
Ei,am uitat sa spun ca amandoi s-au nascut in secolul 19.
Bunicii mei s-au logodit cand ea avea 14 ani si el 24. Doar ca el a plecat in armata, dupa care a venit Primul Razboi Mondial… in total, bunicul meu (mosu’) a lipsit aproape 10 ani. In sfarsit, cand ea avea 24 si el 34 s-au casatorit. Au facut 4 copii. Prim anii ’50, cand datorita unor veri secetoase bantuia foametea prin Bucovina (bunicii mei sunt vecinii soacrei tale :), mosu’ a plecat sa lucreze in mina, ca mai toti barbatii satului. Am gasit teancul de scrisori pe care cei doi soti si le-au scris in perioada cat au fost despartiti – multe versuri de dragoste (populare, naive), vesti de acasa, poznele copiilor, dar si muuulte pasaje intregi pasionale, exprimate inocent si pudic: Floricica mea, trupusorul tau grasut… Gheorghita, ma sting de dorul tau… noaptea-i lunga fara tine… Nu asculta vorbele femeilor rele din sat, eu pe tine te astept… etc. Da, exista multa pasiune intre ei, dupa ani de casnicie, dupa 2 razboaie mondiale, dupa ocupatia nemteasca si apoi rusa, dupa 4 copii, dupa nationalizari si colectivizari. S-au iubit toata viata, nu se certau, nu isi vorbeau niciodata urat. In fiecare an, de ziua ei, si nu numai, mosu’ ii aducea flori bunicii. Bunica a murit prima, mosu’ a plans neajutorat si descumpanit ca un copil. Cred ca nu mai stia sa traiasca fara ea. A murit dupa 4 ani, in ziua cand a implinit 80 de ani, si noi toti plecaseram la sfarsitul vacantei de vara, lasandu-l singur. Cand s-a intors de la autobuz (ne condusese) a facut infarct. Bunicul meu era un om f bland, meticulos (a tinut toata viata jurnale zilnice ale gospodariei, caiete intregi pe care le avem si azi), manierat (in stilul taranesc – “nu se cade sa…”). L-am vazut pe bunicul meu o singura data “nervos” – suparat pe patinele mele cu rotile pt ca imi rupsesem mana mergand pe ele. Bunica era f harnica si mai aspra. S-au iubit si s-au respectat enorm, si-au crescut copii cu multa dragoste si blandete (asa, in stilul attachement parenting 🙂 si au avut o relatie minunata – daca nu as cunoaste povestea indeaproape, cred ca m-as indoi de adevarul ei, pt ca prea pare desprinsa din romane.
@raluca: adică au stat în arbore? 🙄
povestea e splendidă, iar citatele din scrisori m-au dărâmat cu drăguțenia lor inocentă.
Si bunicii mei au avut o poveste draguta (din pacate s-au stins amandoi).Povostea se intampla prin ’50.
Bunica (fata de prin judetul Arges,din ceea ce ar cam fi acum cea mai saraca comuna a judetului,din ce am auzit),plecata sa se faca invatatoare in Ardeal (unde a stat vreo 5 ani) se intorcea frumos cu trenul spre casa (sa-si vada parintii).Bunicul,inginer de la Turnul Severin, nu stiu sincer ce cauta in trenul ala.Cert este ca bunica era foarte obosita,nu avea loc sa stea jos, iar bunicul i-a oferit sa stea pana la destinatie,pe geamantanul lui.Din vorba in vorba bunica i-a spus unde statea ea in Ardeal si cam aici s-a terminat calatoria.
Dupa vreo cateva saptamani,bunica intoarsa in Ardeal,la gazda ei primeste o vizita.Din ce imi povestea ea casa in care statea era cu un mic etaj..si cum ea cobora scarile sa vada cine o cauta..mare i-a fost mirarea cand la celalalt capat al scarilor statea bunicul.40 ani au fost impreuna,pana cand pe bunicul l-a rapus boala…
Bunica a fost printre cele mai frumoase fete din orasul nostru. Bunicul gradat in Armata regelui si concentrat in orasul nostru.
S-au cunoscut, s-au placut si in scurt timp s-au cununtat.
Nu stiu daca se stie, insa pe vremea respectiva un gradat al armatei regale nu prea avea voie sa ia o fata din popor…pentru bunicul nu a contat, a luat-o de nevasta, iar la scurt timp a ramas insarcinata.
Din pacate a plecat pe front, sa elibereze Basarabia si a murit la datorie. Rodul iubirii a fost tatal meu care i-a purtat numele pentru a-i onora memoria. Chiar si eu am al doilea prenume, prenumele bunicului…
Dzeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe toti!
Tocmai ti-am trimis un mail cu una dintre scrisori. Sper sa-ti placa:)
pe scurt: strabunica-mea sa maritat cu alesul, care a plecat la razboi si a a lasat-o cu 4 copii. ea avea pana in 30 ani. el nu s-a mai intors. dar cum nimeni nu a putut sa ii dovedeasca ca a murit, ea l-a asteptat. nu s-a recasatorit niciodata desi era considerata vaduva, ea avea alta parere. a avut grija singura de copii si de nepoti. si-a ingropat 3 din copii. acum cativa ani mi-a spus ca gata, crede ca barbatul ei nu se mai intoarce. chiar daca ar fi supravietuit razboiului, ar fi murit de batranete. l-a asteptat vreo 65 de ani. 65 de ani!! a murit cu putin inainte sa implineasca 98.
Reiau, pt ca eram aproape sa dau “submit comment”, cand s-a luat curentu…
Povestea mea nu este despre buncii mei biologici [ long story, nu intru in detalii acum, idea e ca cei biologici au murit cand eu eram f mica]. E vb despre niste buni prieteni de familiei ai mamei mele, care locuiesc intr-un sat la cativa km de Stana de Vale. Atunci cand eram mica, mergeam la ei,des, si nu stiam ca sa ma adresez…cu “tu”, cu “dvs”, cu “nenea” etc…si atunci, vazandu-ma fata cu bun simt dar totusi copil, Silva [ asa o cheama pe ea, pe sotul ei Vasile] m-a luat deoparte intr-o zi si mi-a zis “ia, stii ce fata me’? tu de acum inainte sa imi spui mie baba si la Vasalica mos, ca atunci cand o sa fii tu domnisoara mare la Oradea, sa poti sa le spui la colegii tai de facultate ca mergi la baba si la mosu”. Specific ca in Bihor, asa li se spune bunicilor, baba si mos. Bun. Au trecut anii, m-am tot dus la ei, am fost mereu bine primita…partea faina e ca inainte ca eu sa incep sa le spun asa, incet’incet au inceput si ceilalti din familial or, inclusiv copii lor si vecinii, sa le spuna “baba” si “mos”, nemaispunandu-le nimeni pe nume.
Pt mine mosu a fost cel mai apropiat…el imi spunea povesti cand eram mica, ma ducea cu el la munca pe camp, avea rabdare sa imi explice cum functioneaza masina de cosit iarba [ de mica am fost innebunita dupa chestii tehnice]. Pe vremea aia, fuma inca, Carpati fara…si cand isi aprindea o tigara, era un intreg proce, cum si-o scotea din pachet, o misca intre degete, lent, calm, se mai scarpina un pic, mai scapa cate o sudalma atunci cand era cald tare, mai imi dadea cate un sfat, asa pe intelesul meu… Era de un calm si o indarjire de nedescris si isi iubea sotia mai presus de orice. Mereu se sfatuiau, mereu ii facea cafeaua dimineata, sau ii facea masaj la picioare cand o dureau…chiar daca el era cel mai bolnav.
Anul trecut a fost internat in spital in Oradea, si m-a sunat intr-o zi si mi-a zis “dragul mosului, adu-I la mosu la spital un termoplonjon ca vreau sa beau ceai cald si aiciea in spital nu ii asa cald cum imi place mie”. Si m-am dus la el la spital, si i-am luat si ceai, si cateva banana, si am stat cu el…nu putea vb bine…stia ca medicii si noi toti ii ascundem ceva…si mi-a zis “fata mea, tu esti fata cu scoala, si stii multe, dar si eu am invatat multe in viata si eu stiu ca medicii astia vor sa ma prosteasca ca pe un copil”…avea cancer la plamani. Am plecat de la spital, spunandu-I ca o sa il sun zilele urmatoare, insa m-am luat cu una’alta si …. Intr-o noapte, a venit mami la mine in camera si a zis “ a murit mosu’-tau”…lumea s-a oprit in loc…pt ca el ma astepta in fata portii cand mergeam acolo…si el statea cu mine in ulita pana plecam “la oras”. Si el a fost mandru de mine cand am terminat facultatea.
La inmormnantare, adica dupa, acasa, baba ne-a zis ca in ziua in care a murit, cu cateva ore inainte, a vrut sa stea langa ea in pat [ dormeau de cativa ani in paturi separate, in aceeasi camera-nu din motive conjugale, ci pt ca erau oameni batrani si nu vroiau sa se incurce unul pe altul] …si s-a pus langa ea, stand amandoi in fund, si la un moment dat i-a zis “Silva mea, eu ma duc” si a pus capul la ea pe umar si a murit…si eu nu m-am mai putut duce acolo, in sat…a murit de un an si ceva, insa inca nu pot. Pt ca nu a fost bunicul meu biologic, nu port numele lui etc, insa a fost pt mine una dintre singurele figure paterne, normale, din viata.
Stiu ca nu e exact ceea ce a cerut Simona, ca poveste, insa detalii despre cum s-au cunoscut ei , sau buncii mei biologici, nu stiu, si am zis ca poate e ok asta.
@Anamaria: și eu știu că m-ai făcut să boceeesc 😥
Lasa ca si eu plang de fiecare data. Mi-ar fi placut sa il cunosti, insa acum cativa ani, ca in ultmii, din cauza marilor probleme de sanatate, si-a pierdut din rabdarea care l-a consacrat…
Hai sa va povestesc si eu despre parintii mamei mele.
Bunelu era baiat de preot si desi cel mai mic si cu mai putin scoala decat ceilalti, avea oricum pretenii si vroia o nevasta mai isteata, curata, educata, nu orice fel de femeie. Tot a vorbit el cu mai multe dar nici una nu i-a placut si intr-o zi o cunostina i-a spus ca intr-un alt sat, in care statea sora ei, este o fata care ar putea sa-i placa. Bunelu nu s-a gandit mult, s-a urcat pe cal si a plecat sa o cunoasca.
El era un foarte glumet iar ea nu se lasa foarte usor impresionata.
Discutia a fost ceva de genul:
– Buna ziua.
– Buna ziua.
– Am auzit ca vreti sa va maritati.
– Da.
– Si eu vreau sa ma insor.
– Bun.
– Vreti sa va maritati cu mine?
– Da.
Mai in gluma mai in serios, in doua saptamani s-au casatorit. Au fost impreuna 58 de ani, au avut 6 copii, iar cand ea a murit bunelu a plans la capul ei si spunea tuturor ce mama si sotie buna a fost si ce femeie extraordinara.
Concluzia, din tot ce am scris cu toţii până acum, este că altfel erau femeile altădată, altfel era viaţa, nu cu atât de multe pretenţii şi, cu totul şi cu totul altfel işi respectau şi unii şi altii casa şi familia.
Noi încă mai avem noroc că i-am prins în viaţă….şi mai avem exemple bune.
Bunicii mei s-au cunoscut in munte, culegeau afine , bunicul era padurar, bunica venise la munca. Cum bunicul deja aveam 30 de ani era foarte selectiv si nu baga pe nimeni in seama iar bunica era un argint viu…s-a dus intr-un luminis si a inceput sa strige Ursuuuu, bunicu speriat s.a dus in graba cu pusca in mana si copila zapacita se prapadea de ras. Nu dupa mult timp s.au casatorit…el imbracat in padurar, ea in costum popular si buchet de nunta de liliac. Sunt un cuplu atipic…cred ca se iubesc excesiv ca altfel nu stiu cum de s-au suporttat 50 de ani…bunica e argint viu, iute, zapacita, megaharnica, in schimb bunicul este o drujba adorabila…un cicalitor cu diploma…Desi o sa sune ciudat va redau unele din glumele lor.. bunica s.a dus intr,o zi la cimitir sa curete morminte si ajunsa acasa ii zice bunicului pe un ton asa serios , a zis ma-ta sa te duci pe la ea ca.-i e dor de tine, strabunica fiind moarta de multi ani…sunt mii de anecdote cu ei..mai ales ca bunicul a fost un vanator slab…si daca era vre.un caine turbat il chema lumea sa.l impuste si el o chema pe mamaie sa.i lege cainele…n.am cuvinte sa vi.i descriu si sa redau tenisul de replici dintre ei…sunt singurul lucru cert din viata mea…ei, amintirile cu ei, casa, ulita, satul tot…Acum bunica e bolnava , un cancer in gat , dar si asa la cele 36 de kilograme munceste iar zilele trecute la telefon mi.a zis ca atunci caand vreau sa vin sa vad ca e gradina la fel cum era cand era sanatoasa si ca bunicul acum la 80 de ani s.a facut om cu ea…ii aduce si ceaiul , ii face toate mofturile..Crocodilul verde si maita sunt parintii mei.Imi cer mii se de scuze pentru greselile scapate , ma apasa distanta , ii vreau asa cum au fost , ma vreau iar acolo cu ei sa mananc branza si rosii din gradina, vreau sa ma certe , sa-mi zica orice numai sa fiu acolo si sa se opreasca timpul…
Eu nu am astfel de povesti pentru ca nu mi-am cunoscut decat bunica paterna. Dar va multumesc tuturor pentru extraordinar de firestile povesti ale voastre. Nu stiu de Simona, dar eu, ditamai galiganu` de 44 de ani care a vazut destule in viata, am plans pe infundate. Va multumesc ca sunteti normali.
@Irina: splendid 🙂
@dongabone: 🙂
Merci…ei chiar asa sunt…pentru public e spectacol, pentru ei e modul lor de a-si mentine relatia proaspata sau sunt doi oameni complet diferiti ce s-au incapatanat sa demonstreze ca se pot sa se suporte pana la final…o alta forma de iubire…
nici eu nu cunosc povesti din astea. Bunicii la care am crescut, au fo oameni f. saraci. Mamaia povesteste de foametea din ’47, de rusii din al 2lea razboi mondial, cand ea avea 10 ani, si faptul ca primul presh l-a vazut la 16 ani ( nici macar covor, a zis presh – care e facut din resturi de material). Dupa nunta, s-au mutat pe pamantul lui tataie( era mai bogat, avea aproape 2hectare primite, ca erau frati putini – mamaia nu avea nimic primit, fiindca mai avea inca 7 frati acasa mai mici). Si-au construit o casa, dar pana sa o termine au stat in coliba facuta… si au ridicat o gospodarie, 3 copii. Au dus o viata grea, s-au si certat, dar la greu, la sf vietii, cand au avut greutati – au fost uniti. Mai uniti ca orice relatie vazuta pana acum, de mine. Mamaia a fost noapte de noapte la spital, cu tataia, in conditiile in a 2a zi dim. ea se intorcea acasa unde avea animale, casa.
Aveau o incredere aparte unul in altul – si baza la munca. Niciunul
Copilaria mea la ei a fost cea mai frumoasa parte a vietii mele.
Toate povestile de aici m-au emotionat.
[…] postul Povestea de dragoste a bunicilor mei, Miruna ne-a povestit tare frumos despre scrisorile de dragoste pe care și le scriau bunicii ei. […]
Am plans de nu mai pot…si mai am un pic si nasc 🙂 of! Multumesc de povesti!
E un articol prea frumos sa nu comentez si eu….Bunicii mei din partea mamei s-au cunoscut spre sfarsitul anilor 40..bunicul era cu 20 de ani mai in varsta decat bunica, dar s-au inteles f bine…El a invitat-o printr-un prieten la intalnire de 3 ori pana a acceptat 😀 Iar cand in sfarsit s-a dus, era o zi de noiembrie tarzie, tocmai incepuse sa ninga si bunicul i-a dat paltonul lui, a strans-o in brate si i-a zis: “Ma duc la Bucuresti si vreau sa vii si tu cu mine”. Si s-a dus. Au trait fericiti, fara certuri, numai cu voie buna si intelegere, chiar si in momentele mai grele, timp de 10 ani si au avut-o pe mama mea, singurul copil. Din pacate el a murit de infarct cand mama mea avea 8 ani 🙁 Bunica nu s-a recasatorit niciodata..Ea mi-a povestit multe despre el, a fost un om extraordinar si imi pare enorm de rau ca nu l-am cunoscut…
Bunicii mei nu mai traiesc, tataie s-a dus in 1995 si mamaie in 2010. In astia 15 ani nu a existat o zi in care mamaie sa nu-l planga si sa-l roage sa o ia la el. Au fost casatoriti 57 de ani si au avut 4 copii, printre care si tata. Cand mamaie avea vreo 16 ani a anuntat-o tata-su, un albanez stabilit intr-un sat din Dobrogea ca i-a gasit barbat bun, cu meserie (ceferist). Tataie, barbat bun si bland, insa mai mare cu 9 ani decat zburdalnica de mamaie, nu i-a placut deloc din prima, ca atare, la prima “intalnire” cand i-au lasat singuri intr-o camera, sa se cunoasca, mamaie a sarit pe geam si a fugit. Tataie insa a perseverat si pana la urma a convins-o sa-l accepte, ca atare s-au luat si s-au mutat intr-o suburbie a Constantei, unde si-au facut prima lor casa cu mainile lor. Mai precis mamaie a facut-o, cu ajutor de la socru-sau, ca tataie era plecat cu munca. Imi povestea mamaie ca abia nascuse, lasa copilul la umbra si se ducea la facut chirpici, se intorcea sa alapteze, iar chirpici si tot asa. Si si-au facut o casa frumoasa si mereu curata, ca mamaie era model de gospodina, casa ei era mereu impecabila, cu flori si branzoaice mereu pe masa. Si-au crescut cei 4 copii cum au stiut ei mai bine, cinstit, prin munca, i-au trimis la scoli si i-au facut oameni. Intotdeauna am fost o familie unita, intotdeauna sarbatorile le petreceam impreuna, ne-am ajutat intre noi cu absolut orice a fost nevoie. Mamaie era genul de femeie harnica si apriga, nu statea o clipa locului, inclusiv inainte sa se duca, nu mai putea sa ne miste, insa ne croseta cipici tuturor, sa avem destui cand n-o mai fi ea. Inutil sa spun ca am si acum 4-5 perechi, i-a facut fetei mele pentru cand o sa creasca… si eu n-am inima sa-i dau sa-i poarte, ca ii vreau amintire. Tataie in schimb era molcom si mucalit. Se completau minunat si aveau un umor fantastic. Mamaie vorbea in rime si tataie o ironiza dragastos, ea avea glume savuroase, el un umor fin si subtil. Era o placere sa fiu langa ei. Cand erau ai mei la munca, tataie venea sa stea cu mine si cu sora-mea… si, doamne, ce-i mai faceam bietului om… ca sa mancam ne strecura ciorba cu sita ce ceai, ne mangaia pana adormeam, umbla in 4 labe cu noi calare pe el… a fost idolul meu si modelul de barbat pe care il voi avea toata viata. Un sot devotat si un tata si bunic adorat de copii si nepoti, pentru toti a fost un soc cand s-a stins, insa nimeni nu a suferit cum a facut-o mamaie. Nu credeam ca este posibil sa nu se consoleze, insa efectiv nu a facut-o, 15 ani, pana s-a dus dupa el, l-a pomenit zi de zi, ne-a povestit de el, l-a plans la fiecare lucru marunt pe care el nu mai era acolo sa-l faca si l-a rugat sa o ia la el. Da, au avut si ei probemele lor, insa in general mamaie se certa singura, ca ea se aprindea, insa nu avea cu cine sa se certe, el fiind de acord cu ea. 😆 Asta a fost chestia care a enervat-o cel mai tare la el, ca nu se certa cu ea. Nu erau deloc asemanatori, insa atat de bine se completau… dupa ce el s-a dus ea n-a mai fost niciodata la fel. Off, ce dor mi-e de amandoi! 😥
Scuze pentru eventualele greseli, nu mai recitesc, sunt la munca si deja plang, dau de banuit.
@Mariana: am plâns și eu, citind
Am citit toate povestile… atat de simple in esenta, dar emotionante si pline de romantism. Si cu toate lipsurile de atunci, cu toata simplitatea lor, frumos mai traiau bunicii nostri si erau tare fericiti (cel putin asta lasau sa se vada)! Se iubeau si se respectau, munceau din greu fara sa se planga, aveau atat de putin, dar stiau sa se bucure de putinul lor si numai ei stiu cum agoniseau si reuseau sa dea educatie aleasa copiilor si nepotilor, stiau sa ofere un zambet si o vorba buna si nu oboseau niciodata cand erau rugati sa depede amintiri, pe care le povesteau atat de calm si frumos… Respectul si devotamentul fata de familie, erau “litera de lege” pentru strabunii nostri… si uite cum a venit generatia asta care aproape ca distruge tot ce au construit ei… daca generatia de azi ar respecta invataturile de la batranii nostri, nu ar mai exista atatea familii destramate in cele mai urate moduri…
Sunteti norocosi ca aveti bunici. Pretuiti-i! Eu nu mai am nici macar unul sa-mi povesteasca despre povestea lor de iubire. Asta e viata. Iar articolul, foarte emotionant!
[…] Rar, pentru că nu se găseau, și mai mult verzi, pentru că așa se vindeau. Le prelua mamaie, le înfășura în hârtie de ziar, bucată cu bucată, și le cocoța pe șifonier. După ce se […]
[…] ceva timp citeam zâmbind un articol al Simonei Tache – “Povestea de dragoste a bunicilor mei” și multele comentarii pline de povești nostalgice de iubire de acum mai bine de jumătate de […]
[…] time ago I was reading an article by Simona Tache – “My Grandparents’ Love Story” (in Romanian) and the many comments filled with nostalgic love stories from half a century […]
[…] citit articolul Simonei Tache despre bunicii ei si mi-am reamintit de bunica mea. De bunica mea materna cu care am […]
Ce poveste frumoasa!
Si mie mi-a povestit bunica despre felul in care s-au cunoscut ei si s-au casatorit. Si nu pot sa uit cum cu doar cateva zile inainte de a… pleca mi-a spus ca simte ca el o asteapta. Si o astepta de peste 40 de ani, 40 de ani in care ea nu l-a “inlocuit” cu nimeni.
[…] Mamaie l-a privit neîncrezătoare și a intrat înapoi în bucătărie, iar tataie și taică-meu s-au apucat de udat mâța cu apă. O mai udau, mai așteptau 10 minute, iar o mai stropeau nițel. Până la urmă, pisica și-a revenit și a plecat la treaba ei. Data viitoare când a ieșit mamaie nu mai era, iar tataie o ardea relaxat. […]