Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Eu trăiesc în teroare. Voi?

Să luăm o mică pauză de la râs. Vreau să vă întreb dacă și la voi e la fel ca la mine. La mine e un cerc în jur, compus din oameni cunoscuți, unii mai apropiați decât alții, care s-au îmbolnăvit (unii grav, alții foarte grav, alții ffff grav). Cu fiecare zi, pare că cercul ăsta se strânge. Mă simt ca într-o capcană teribilă, în orice direcție m-aș uita, văd moartea pândind cu ochi lacomi. Am ajuns ca, dacă mă doare un pic gâtul, să mă raportez la asta în termeni de “oare o fi o durere neînsemnată, banală sau o fi o durere care prevestește ceva de la care o să mor în chinuri”? Și, atenție, eu nu sunt de-aia care nu mai poate de frica morții. De când mă știu, mi-a fost mult mai teamă de moartea celor dragi, decât de a mea. Am ajuns însă să cunosc până și frica asta. Trăiesc în teroare, cu ghilotina deasupra capului și șfâșiată de spaimă. Sunt terorizată de grija pentru toți oamenii ăștia pe care i-a lovit nenorocirea și, din când în când, cum ziceam, mi-e frică chiar și pentru mine. De fiecare dată când sună telefonul, mă întreb ce lucruri teribile urmează să mai aflu. Ce se întâmplă? A coborât iadul pe pământ și urmează să pierim toți în chinuri, la vârste din ce în ce mai tinere, fără să ne putem apăra în vreun fel? Sau numai mie și apropiaților mei ni se întâmplă chestia asta? La voi cum e? 🙄 Spuneți-mi ceva, orice…

84 comentarii

  1. Simona, nu e teroare, e sfîşiere…

  2. Sa luam lucrurile asa cum sunt.Roata se invarte oricum intr-un singur sens 😀

  3. Exact cum spuneai, mai mare este groaza ca inevitabilul ii va lovi pe cei dragi, decat pe tine insuti/insati… mai ales daca ai copii… insa gandurile negre, atrag energii asemenea, asa ca e si asta o lupta cu propria minte, de a reusi sa gandesti pozitiv chiar cand situatia nu e tocmai roz.

  4. Din pacate, se intampla tot mai des ca oameni tineri si copii sa ajunga sa fie sfasiati de boli groaznice.
    Eu personal sunt in teroare pentru momentul in care ma voi hotari sa fac un copil…Daca, daca, daca….
    Aparent, oricate precautii iti iei, oricata grija ai avea, oricati bani si informatii ai investi, cateodata lucrurile o iau la vale fara voia si controlul tau.
    Aud in jurul meu de cunostinte cu copii mici care sunt macinati bietii de ei, de boli monstruoase…si ma gandesc “e bine sa risc sa aduc pe lume un copil sa il chinui?”.
    Nu stiu…dar situatia pare de necontrolat. Si atunci te gandesti: “dar oare anxietatea ajuta?”

  5. Cam asa traiesc si eu de cand a murit tata, orice telefon ma sperie, in orice noapte in care nu dorm (si-s multe) ma gandesc daca ni se mai intampla ceva… nu cred ca se vindeca teama asta. Dar da, multor oameni pe care ii cunosc li s-au intamplat chestii rele, foarte rele.. Asta cam de aproape 1 an, poate pana atunci nu am observat eu toate problemele celor din jur. Sper sa fie totul in regula la tine si lucrurile rele sa treaca.

  6. nu-l consider pe oprescu vreun intelept, dar il citez de fiecare data cand e cazul, deoarece a zis una buna, candva: daca dupa 45 ani te trezesti dimineata si nu te doare nimic, inseamna ca esti mort! asa ca, Simona, asta e situatia, dupa apocalipsa traita de noi in ultimii ani, acei 45 ani au devenit 40-35 si ne asteptam ca organismul sau psihicul sa cedeze. totul e sa nu ne gandim prea mult la asta, deoarece daca suntem prea ocupati sa luptam cu moartea, uitam sa mai traim!

  7. Simona, e firesc sa ai astfel de sneitmente,avand in vedere cele intamplate,important e sa vezi dincolo de ele,sa le birui,sa fii deasupra lor,sa iti imaginezi mereu acei oameni greu incercati ca fiind sanatosi si sa le transmiti chestia asta.

    azi am inceput sa urc.ieri,daca scriai asta, probabil ca as fi plans,pentru ca ieri,cu totate eforturile sufletelul ala mic s-a urcat la ceruri.

    mai e ochestie,ceea ce simti ,aceea vei primi. daca,de cate ori suna telefonul ai o stare de bucurie,atunci bucurie vei primi. e in tine aceasta putere.
    e filmul ala, Secretul……………asteapta sa primesti numai lucruri bune si cu puterea mintii tale vei primi numai lucruri bune. roaga-te sa le vezi pe celalalte altfel si le vei vedea altfel.

    pentru cei care vor da cu piatra ,ca vb din teorie, eu am luat-o de ieri de la capat,e un nou inceput…………..si am o viata minunata si consider ca e minunata ,ca am putut sa o iau de la inceput,ca am rezerve de iubire,de incredere, de fericire,ca ele mi-au fost semanante in suflet inainte sa ma nasc.doar le-am sters de praf……………

    pentru conformitate,cand scriu aceste randuri, tatal meu are cancer,mama Alzheimer,sotul in terapie dupa o faza nasoala ce tine de oarece tulburari de personalitate, copil cu regim special, ce-i drept supradotat,dar mai avem putintel de tras, apoi oarece cazuri de cancer in familie, in afara de tata,doi in viata, patru nu, iar moa cu o boala autoimuna,alta sistemica, ambele rare, iar asocierea lor e extrem de rara de-a dreptul.

    dar eu, am luat-o de la capat si azi sunt fericita……………….si daca suna telefonul am de daruit niste fericire si optimism.sau ar putea sa o faca scrisul meu,daca as sti sa potrivesc cuvintele taman in dreptul sentimentelor.

  8. Eu am 20 de ani și trăiesc în teroarea asta, probabil organismul slăbit e o consecință a evoluție. :))

  9. daria,
    trebuie sa crezi.atat. si Dumnezeu te ajuta.asta e calea mea.
    dau mereu un exemplu drag mie: 4 copii nascuti intre 28 si 29 de saptamani.sarcina normala e de 40 de saptamani.
    unul nu rezista, altul are handicapuri,altul se recupereaza cu greu, altul e supradotat.
    parintii ultimului l-au privit din prima secunda ca pe un invingator, nu s-au indoit nicio secunda ca e un copil normal,chestia aia cat palma.da! a contat enorm cum a fost intampinat, nu cu groaza, cu frica pentru ce va avea, ci cu incredere si optimism!conteaza doar cum primesti sufleteul acela………ca toate mamele isi doresc sa nasca la 40 de saptamani, 3.5 kg si 50 de cm……………nu toate ajung pana acolo.

    florin,ai dreptate, ai acea sfasiere teribila,in care esti impartita, rupta, sfasiata de durere,insa ,cle putin pt mine,acea suferinta e materia prima a fericirii mele.nu ma intreba cum se metamorfozeaza suferinta in starea aia de fericire,de impacare,de iubire. la mine vine dupa rugaciune.dar nu de la mine. nu stiu daca pot reda ce simt.

  10. Pe mine ma doare capul rau si imi curge zilnic sange din nas.. asa din senin. Oare mor?

  11. Cel mai sigur lucru dupa ce te nasti este ca vei muri. Te iubesti, faci un copil si realizezi ca il arunci in tavalugul asta si la un moment dat il mai si lasi singur. Bucuriile nu sunt decat mici droguri primite cand si cand ca sa uiti de realitatea cruda.

  12. In jurul meu lucurile sunt asa si asa. Soacra e foarte bolnava, de 8 ani are cancer la plamani, insa faptul ca de 8 ani traieste e o victorie in sine, cancerul la plamani fiind dintre cele necrutatoare. Traieste cu jumatate de plaman, cu muuulte sechele in urma seriilor multiple de citostatice (a luat si 3 ani in sir), cu inima franjuri. E foarte ambitioasa si are grija de fetita mea cea mica.
    Bunica-mea, la 85 de ani, duce un cancer de colon. Bunica sotului face 91 la iarna si are un reumatism puternic, nimic altceva.
    Traiesc cu spaima, insa nu cu teroare, deocamdata. Imi pun milioane de intrebari si, cum mai trece o masina prin fata curtii, sau cand nu-mi ocup timpul, ma gandesc in ce lume imi cresc copiii si cum vor evolua ei, din toate punctele de vedere.
    In esenta, incerc sa nu ma gandesc.

  13. Si la mine e la fel. Nu sinteti sigura.

  14. @Nike 🙂 Ar fi frumos daca doar crezutul ar ajuta 🙂
    Sunt convinsa ca o anumita gandire pozitiva ajuta dar in momentul in care intervine stiinta, in momentul in care intervine boala cronica, grava nici o credinta din lume nu poate face minuni.
    Dar asta este parerea mea de om agnostic (ca sa nu zic ateu) 🙂

  15. Eu n-am avut niciodata o viata usoara, insa in ultimii doi ani parca nimic nu s-a mai legat in viata mea, intr-un fel oarecum straniu. De ce ma zbateam mai mult, de-aia era mai rau. Slava Domnului, nu probleme de sanatate, dar tot probleme si chiar foarte mari. Am tot cautat rasunsuri la oameni si, cum n-am gasit, desi n-am fost crescuta neaparat in cultul bisericii, m-am adresat unui preot, disperata. Iar acesta mi-a spus asa: “Cand nu asculti de propria constiinta ca sa te apropii de Dumnezeu, Acesta te cheama prin necazuri”. Cum ar veni, iti face binele cu forta. Nu pot sa spun cat de mult m-a schimbat discutia cu acest preot, faptul ca am inceput apoi sa merg regulat la biserica. Practic, la predica de duminica primesc negresit raspunsuri la intrebari pe care nu le adresez nimanui, dar care ma framanta chiar in acele zile. Preotul cu care am vorbit se numeste Costel Habelea, este tanar, doctor in teologie si slujeste la Biserica Boteanu, de langa Ateneu. Te sfatuiesc sa vorbesti macar o data cu el, chiar daca poate nu simti neaparat o chemare spre credinta. N-o sa incerce sa te faca prozelit, te asigur. Iar discutia cu el o sa-ti faca bine. Sa-ti ajute Dumnezeu sa treci peste toate!

  16. Draga Simona, ai sesizat bine. Cercul groazei se restrange si niciun medic nu e in stare sa ne spuna ce e de facut ca sa evitam… inevitabilul. Prietena mea are 28 de ani si de 2 ani se chinuie cu o tumoare deosebit de agresiva, aparuta pe cerebel si care acum a metastazat pe coloana si in oase. Ave, deci, 26 de ani cand a lovit-o nenorocirea… Fratele ei, cu un an mai devreme, s-a “trezit” cu niste umflaturi la gat si inghinale, cand s-a dus sa se controleze i-au spus ca are limfom Non Hodgkin malign… Si cu inca un an mai devreme li s-a stins mama, de cancer la plaman, recidiva de la un cancer la san… Traim in teroare, dar parca teroarea este mai mare cand li se intampla celor dragi noua.

  17. daria,
    eu nu am de ales,iar alegerea mea ma face sa fiu vie. am avut sansa extraordinara sa intalnesc un OM,care mi-a aratat cum sa vad lucrurile,cum sa inving.daca as fi invavat si din bunatatea ei…….am avut privilegiul prieteniei perfecte,asa cum am simtit-o amandoua. ea e acum sus, de aoclo ma vegheaza.legatura ei cu mine continua,baiatul ei si al meu sunt nascutii ambii in aceeasi zi,la 30 de min diferenta.

    am avut aceasta sansa sa cunsoc un om caruia viata i-a luat tot si care a parasit lumea asta cu zambetul pe buze. e vb de cea mai buna prietena a mea, Tatiana Stepa.

    altfel, ai dreptate.sunt situatii cand nu mai poti face nimic,decat sa te ridici ca sa ii ridici si pe cei de langa tine.

  18. Sunt exact in situatia ta si nu mai inteleg nimic. Mi se pare ca in fiecare zi aflu de un nou prieten sau cunoscut bolnav. De cancer. Oameni tineri, 30-40 de ani. Incerc sa gasesc o explicatie si nu reusesc. Si, ca tine, fara sa fi fost vreodata ipohondra, incep sa interpretez cel mai banal semn de nefunctionare a organismului ca un viitor dezastru major.

  19. Yeap. Cunoastem teroarea, e urata si te face aproape sa iti pierzi mintile, dar tot ce poti face e sa ii sustii pe cei din jurul tau asa cum poti, sa iei masurile necesare (dpdv al tratamentelor, controalelor periodice etc.) si sa spui poate o rugaciune seara, atunci cand iti amintesti. Prea putin putem controla din ceea ce ni se intampla, asa ca ceea ce te sfatuiesc eu sa faci e sa ai atitudinea aia dinaintea unui examen, dupa ce ai invatat ca tampitul si intervine haosul ala mental in care ai impresia ca nu mai stii nimic. Atunci si acum e momentul in care poti spune “ce o fi, o fi”, sa fii recunoscator pentru lucrurile bune pe care le ai si sa te astepti la orice, dar sa speri intotdeauna la mai bine.

    Ah, si inca ceva, dupa ce treci cu bine de impas (sa presupunem ca nu exista alta varianta decat aceea ca vei trece cu bine), gaseste lectia din ceea ce s-a intamplat… E posibil sa te ajute pe viitor, sa te modeleze intr-un fel. Eu cred cu tarie ca exista un scop in toate si nu de putine ori mi s-a dovedit a fi adevarat. Numai bine iti doresc 🙂

  20. simona, este firesc sa simti asa cand lucruri de-astea se intampla in jurul tau. mie mi-au murit ambii parinti, la diferenta de 6 luni, din cauza acestei boli nenorocite numite cancer, la 50, respectiv 51 de ani (ai lor, mi-ar fi placut sa se intample la 50 de ani ai mei…). imi ziceam pe atunci ca gata, viata nu merge mai departe de 50 de ani. la inca 3 luni s-a dus si o prietena, la 33 de ani, tot cancer, tot brusc, diagnosticat si dus din lumea asta pe mare fuga. si mi-am zis ca am fost draguta cand mi-am dat termenul de 50 de ani, l-am coborat la 33. pe atunci aveam 26 de ani si, exact cum spui tu, orice durere de cap insemna tumoare pe creier, o durere in spate insemna cancer de plamani, etc. nici macar frica nu-mi mai era, tot ce ma rugam era sa nu sufar prea tare. si mai bine sa mor eu decat alt om drag.

    am tinut-o asa pana a venit pe lume fetita mea. si de-atunci, daca ma doare capul iau o pastila si uit de durere, daca ma tine ceva la spate bag un masaj rapid intre serviciu si luatul piticei de la gradinita si fug ca o felina cu ea prin tot parcul. nu mai am timp sa ma gandesc la cancer si moarte. daca o fi sa vrea Dumnezeu sa mi se intample inainte de vreme (adica inainte de 90 de ani :)), macar sa stiu ca pana atunci voi fi trait frumos. recunosc insa, acum mi-e frica de moarte…

    desi suna aiurea, te vei resemna. imediat ce vei trece peste socul de inceput, vei revedea viata frumoasa si roz si vei merge mai departe eliberata de teroare.

  21. Psiholoaga mea are un blog interesant, plin de povesti. Poate asta este potrivita pentru tine: http://ecati-psihoterapie.blogspot.ro/2013/02/o-poveste-despre-somatizare.html

  22. Este foarte adevarat. Prima spaima am avut-o cu fetita mea..am aflat ca are o boala genetica si de care am fi putut afla daca inconstientii nostri de guvernanti ar fi acceptat ca analiza sa fie obligatorie in sarcina sau medicul care a descoperit-o la tatal ei i-ar fi spus ca la casatorie sau conceperea unui copil sa facem investigatii suplimentare. Putea sa fie o tragedie daca avea forma majora…daca si eu o aveam in forma minora. Acum o persoana draga mie si careia ii datorez ceea ce sunt azi a fost descoperita cu o boala foarte grava si care s-a declansat in nici un an….plus alte rude decedate la varste fosrte fragede (42 de ani). Sunt ingrozitaaa……

  23. Anxietate se numeşte chestia asta şi, pe lângă aspectele de “c’est la vie”, este unul dintre aspectele, chimice până la urmă, ale lăsatului de fumat.

  24. Simona, nu e o teroare ci o spaimă care te terorizează ! Urăsc telefonul, dar nu mă pot dispensa de el, deși prin intermediul lui am aflat cele mai groaznice vești despre cei dragi, și tot cu ajutorul lui am găsit soluții pentru ei care mi-au creat o stare de confort că-i pot ajuta și mi-au dat speranțe ce m-au liniștit pentru o perioadă, deși latura întunecată a gândirii mele îmi era ca un sfredel roșu ,dar, dacă… Și când ,”dar,dacă…” se întâmplă te simți ca și cum ai luat o lovitură in plex de nu mai știi și nu te mai interesează nimic. Apoi liniște… calm… încet , încet te ancorezi în realitatea cotidiană , începi să remarci nimicurile care îți fac viața mai frumoasă și pe măsură ce capeți încrederea că nimic rău nu ți se mai poate întâmpla, exponențial crește și nenorocita aia de spaimă … Asta e! Trebuie să învățăm să conviețuim cu ea și fiecare o face în felul său personal…

  25. @Nike 🙂 Credinta in oameni mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri.
    Cred cu tarie ca oamenii buni si frumosi reusesc sa aduca langa ei oameni deosebiti…prieteniile dau putere si energie si e bine sa ne bucuram de ele cat de mult putem 😉

    Legat de bolile aparute…pana la urma nici nu prea este de mirare avand in vedere “calitatea vietii” din Romania 🙁

    @Terente anxietatea este un dezechilibru chimic intr-adevar, dar de multe ori ea este nascuta din cauza unor imprejurari nu tocmai fericite din viata ta sau a celor din jurul tau. Si atunci, nu o poti rezolva doar cu vesnicele pastile menite sa creasca serotonina, ci cu actiuni si ganduri concrete menite sa ne schimbe un pic felul de a privi lucrurile.

  26. E o anxietate la nivel colectiv indusă de climatul social, politic şi de catastrofismul şi starea de nesiguranţă induse de mass-media. Vedem că totul în jurul nostru e haos, nesiguranţă şi totul se prăbuşeşte, iar asta ne face nevrotici şi anxioşi.

  27. Simona draga, pleaca din Romania!

  28. esti doar speriata si obosita.
    or sa vina si vremuri mai bune. incearca sa te gandesti mai mult la ce ti se intampla bun, nu mai numara relele.
    cand eram mici aveam negi si exista o superstitie ca daca ii numeri se vor face de tot atatea ori mai multi. nu mai numara negii, chiar daca sunt in your face. trateaza-i cu medicamente si pe cat poti, cu indiferenta. cel mult cu cate o postare pe blog 🙂

  29. Situatia si gandurile sunt similare celor descrise de tine, serios. Inca din 2007 sunt incordat ca un acordeon de teama calamitatii iminente, de cand am inceput sa frecventez sectia de oncologie(in orele de vizita, din…fericire? Ma rog..) sau cimitirul cum unii frecventeaza barul sau clubul.

    Singur acasa, cand suna un numar necunoscut(sau chiar unul din agenda) la o ora tarzie, printre altele, ma intreb daca nu cumva ma suna vreun medic sa identific vreun cadavru sau vreun martor la fata unui accident pe undeva. E caraghios, intr-un fel :p Totusi ce fel de persoana sucita si morbida se gandeste la cadavre si acte de deces cand vede un numar necunoscut 😛 imi vine sa rad de mine uneori, alteori mai putin.

    Ok, bun. Dar faptul ce ma cam duce la disperare e realitatea serviciilor de sanatate pe la noi. Omul nu e precum Robert Downey Jr. in rolul Ironman sau Superman in izmene de poliester, asadar satiric si invulnerabil. Mai pateste una alta, fleacuri sau chestii de-a dreptul infioratoare. Moment in care ajunge pe mana sistemului sanitar ca pacient rupt in cur(cu sau fara bani de spaga, ca CNAS ii furase omului o halca imensa din salariu) cu sanse 30-60 sa iasa cu basma curata si pe propriile picioare, asa cum a intrat in institutia cutare.

    La noi cazurile de malpraxis si diagnosticarea gresita e la ordinea zilei, mai ceva ca treaba mica/mare la coltul blocului seara. Cancerul se trateaza precum reumatismul, pana in metastaza cu diverse forme de terapie fizica si recuperare, diversele forme ale comotiei cerebrale nu se disting. Omu intra cu o gura stramba si iese paralizat pe o parte samd.

    Ce sa mai, moarte peste tot 😀 Te plimbi pe camp, te bucuri de flori si de mireasmele naturii si pana sa zici hop, te mananca maidanezii, cu tot cu haine. Poti sa ai ghinion si sa pice pe tine un avion de marfa pe un camp, sau sa dea peste tine vreun oligofren grabit, tunat, auto bronzat, cu gulerul de la camasa roz ridicat sau vreun edil grabit sa ajunga la birou pentru o sesiune zdravana de furat sau nani. Dar daca ai bafta sa supravietuiesti mai ceva ca Bruce Willis in greu de ucis, cu maieul rupt, plin de sange si totusi cu freza intacta si o bravada epica, spitalul te va executa garantat, fizic sau finaciar 😀

    In fine, am deviat de la tragic la nihilism satiric…Seriozitatea excesiva dauneza grav sanatatii.

  30. Eu cred ca tine de ceva global. Zilele trecute, dupa ce aflasem ca o colega de 40 de ani are cancer de colon, am vazut pe Arte un reportaj intitulat “otrava noastra cea de toate zilele” despre explozia cancerului si a malformatiilor genetice in lumea civilizata datorata substantelor din industrie, despre studii oprite, despre normele europene influentate politic si nu in ultimul rand despre cum de dragul confortului populatia decide sa ignore pericolul unor substante considerate banale precum plasticul sau praful de aluminiu.
    Ne mai taiem si singuri craca de sub picioare, nu doar politicienii si industria.
    Pe de alta parte ne panicam prea mult ignorand ce e demonstrat stiintific: si stresul e sursa sau catalizator de boli.
    Nu cred ca ajuta sa traim cu spaima. Ar insemna sa nu mai traim deloc. Chiar daca se intampla ceva tragic, la ce ajuta teroarea dinainte? Daca ajunge sa se intample inseamna ca s-a epuizat deja o groaza din energia necesara depasirii situatiei, iar daca nu se intampla nimic inseamna ca s-a pierdut timp in care se putea profita de viata.

    Singurul lucru pe care il putem face pentru a ne reduce probabilitatea e sa ne interesam, sa incercam sa ne intoarcem la un stil de viata mai natural, sa devenim mai responsabili mai informati, sa ne facem controale preventive si sa ne relaxam. Si nu in ultimul rand sa profitam de viata.

  31. incercati sa va mutati din bucuresti….mai castigati cel putin 5 ani din viata…

  32. In viata sunt perioade si perioade. Se intampla uneori ca repetitivitatea evenimentelor nefericite sa dea impresia unui pattern negativ care se strange inexorabil in jurul nostru. Poate fi doar un efect optic si trebuie putina rabdare pentru a depasi perioada.
    Pe de alta parte, la o anumita varsta ne este dat sa intelegem cu adevarat ca durerea si moartea fac parte din existenta noastra. A noastra si a celor din jurul nostru. Solutia depasirii sentimentului coplesitor de neajutorare in fata acestora sta intr-o anume detasare (acea rupere de atasamente pe care o practica doctrinele orientale) sau, pe versantul pozitivist, in intelegerea faptului ca avem limite. Cu alte cuvinte, facem ce este posibil din punct de vedere uman (doctori, tratamente, ii tinem de mana pe cei dragi si le spunem lucruri din suflet) dar daca mai mult nu se poate…..nu suntem decat oameni, la urma urmei.
    Pare cinic ce zic; e o formula condensata.

  33. uf.
    eu am ajuns la concluzia ca tot ce facem, este sa ne distragem atentia de la firca de moarte.
    experienta ma face sa ma gandesc in termeni duri: o mai fi un an linistit? or fi mai multi?
    samd.
    ma intreb daca exista ceva, vreo terapie care sa anuleze frica de moarte.
    Dar sa ne gandim la altceva….

  34. I feel you ! Si eu trec prin aceasi teroare..prin ianuarie a murit tatal prietenului meu, prin mai mama cele mai bune prietene, tata are ceva probleme si nu vrea sa se duca la doctor, fratele meu e politist si am mereu cosmaruri ca e impuscat, injunghiat sau mai stiu eu ce ! Sunt insa doar momente cand ma panichez ca voi pierde si eu pe cineva drag, in rest imi pastrez calmul si incerc sa gandesc cat mai optimist, imi repet mereu in cap, ca o mantra: “trebuie sa fie bine, va fi bine !”

  35. Lipsa concediului dauneaza grav sanatatii. Programeaza-ti un concediu adevarat.

  36. Pentru mine nu simt frica. Daca e sa mor, asta e. Sigur, de durere imi e frica, dar nu in asa fel incat sa ma bantuie prea des gandurile astea. Poate e din cauza ca am fost deja de cateva ori in pericol de moarte. Nu dau decat doua exemple: foc in casa de la un resou, aveam doi ani si din instinct m-am catarat pe fereastra; bunica m-a prins de un picior in drumul meu grabit spre pamant, stateam doar la etajul opt si un stop pe masa de operatie la o banala operatie de apendicita. In schimb cunosc anxietatea asta in ceea ce il priveste pe fiul meu. Nu stiu ce m-as face daca i s-ar intampla ceva.

  37. Johnny Handsome

    Viaţa e ca părul de la cur. Scurtă şi plină de rahat. Trebuie să mai fentăm şi noi, cu toate că nu-i uşor.
    La naiba, unde e ăla de se făcea covor roşu, să călcăm pe el, toţi avem nevoie, din cînd în cînd.

  38. ai mei, şi prieteni şi neamuri, sunt bine deocamdata, cu excepţia lui taică-miu care s-a retras din viaţa publică şi din viaţă în general, în 97, chiar in noaptea de ajun, taman când hoardele de tigani şi vecini beţi umblau pe la uşi în bloc behaind colinde. Tin minte ca şi atunci era tot Singur acasa pe pro tv, şi am dat-o din râs în plâns, iar momentul a fost unul foarte nasol , având în vedere natura si contextul.
    Am avut niste stari foarte confuye in perioada de după, dar între timp mi-am revenit… zic eu.:D
    O stare asemănătoare de panică şi frică de o boală nasoală am avut acum câţiva ani, atunci când tot românul a fost obligat să meargă la analize. Iniţial n-am vrut să ma duc pt că ma simţeam perfect on-line şi mai ales pt că era obligatoriu, dar după multe scandaluri cu maică-mea am cedat, acceptând chiar să merg cu propria zeamă în buzunar pt examenul de urină.
    rezultatele au fost mai catastrofele ca alea de la bac de anii trecuţi. Nu mă pricepeam deloc, dar vedeam pe hârtia aia că majoritatea vlaorilor erau peste alea normale, aşa că am mers la maică-mea , care e asistentă, să ma lamurească. În momentul în care am vazut-o că se face grena în dungi la faţă mi-am dat seama că e ceva serios. Practic, după ea trebuia sa fac în orice moment accident vascular, să intru în insuficienţă hepatică,şi încă ceva.Era prima dată în viaţa mea când îmi făceam anlize şi aflam că sunt o epavă, aşa că m-am panicat straşnic. Ulterior, am mai discutat cu lumea, ocazie cu care am realizat că mai toţi cunoscuţii mei erau pe moarte, unii chiar mai rău ca mine. câteva luni după aia mi se părea că am ameţeli, că îmi pulsează creierul, că mă doare capul în zone ciudate etc, şi îmi închipuiam că am toate bolile din lume, mai ales că ma uitam pe net după simptome şi îmi descopeream toate maladiile. Între timp m-am apucat de alergat pt că făcusem o burtă de bulibaşă, şi odată cu asta mi-au dispărut toate anxietăţile si acum sunt ok, cu toate că e posibil să fie vorba doar de autosugestie.

  39. citindu-va, subscriu:cel mai greu e sa li se intample celorlalti ceva.
    asta ma doare si pe mine,pentru asta ma rog sa nu se intample. moartea ma lasa perplexa, ca ieri,cand nu am putut face ceva.ca atunci cand au murit Tatiana, mama prietenelor mele din copilarie,socrul meu, 4 dintre verisori.moartea aia nu o inteleg.

    cat despre mine, ca una care am fost si pe dincolo si m-am intors,pot pentru ca sa spun ca n-am vazut lumina de la capatul tunelului, ca nici vreo lampa aprinsa sau o lanterna n-am vazut. m-am simtit insa ca un fulg si nu pricepeam de ce se agita doctorii aia pe langa masa de operatie, cum urla, cum ma reanima.
    de fapt, a doua zi, l-am intrebat pe doctor de ce a tipat ,i-am descris fiecare pozitie a lui si a celorlalti,i-am zis ca a mai intrat un dr in sala (il chemasera pe seful de garda de la ATI, lucru pe care ,fiind sedata, in moarte clinica, pe masa,chiar nu aveam de unde sa il stiu), de a ramas perplex saracul,dar m-a rugat sa ii descriu ce am vazut,ca rar i s eintampla sa se scoale unul din moarte clinica si sa aiba si chef de vorba,evident
    calma,de sus, de undeva de pe tavan ii priveam pe toti cum se agita.
    cel mai nasol lucru din viata mea e senzatia aia oribila in care intri din nou in tine, in corpul tau, de in termeni medicali se chema resuscitare reusita,adica iesirea din moarte clinica.
    starea aia de fulg nu am mai intlanit-o niciodata,iar aia de dupa intrarea in corp sper sa nu o mai intalnes cniciodata. 3 zile am fost intre doua lumi. era in timpul unei banele operatii de apendicita.

  40. @nike: cum e aia de intrare la loc, în corp?

  41. adica am iesit din moarte clinica, efectiv senzatia a fost ca intru din nou in mine,ca o scufundare in intuneric. sus era f bine.repet, o stare senzationala. ei revenirea la viata fizica,in corpul meu, pur si simplu am intrat de partea celalata, m-am inchis.sus era libertate……asta e experienta mea paranormala sau cum vrei s aii zici,a unuia care a iesit din moarte clinica si a trait momentul ala al revenirii la viata, am simtit cum sunt asiprata de propriul meu corp. e o experienta unica. sper sa ramana unica.

  42. @Nike e foarte frumos ca doctorii au reusit sa te faca bine si sa te readuca pe “pamant” insa de multe ori senzatiile din timpul operatiilor si resuscitarilor sunt perfect normale si firesti (de aici si propagarea ideii de “luminita de la capatul tunelului”) nu este nimic mistic sau paranormal la mijloc 🙂

    http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=peace-of-mind-near-death

  43. pai asa zisei soro,ca nu stiu unde sa o incadrez,dar per total, e naspa si nerecomandabil,mai ales rudelor care jeluiau pe hol. nu fuse lumina,desi, jur , eroau o groaza de luminite deasupra mea, in sala de operatie.

    asta imi aminteste de o alta faza, cand a trebuit sa imi scot o chestie urata, facuta in urma alergiei la firele cu care m-au cusut la operatia aia de scos apendicele.
    intru in sala, lume buna, glume misto, doctorii toti pretini buni ,cu unii chiar de pe vremea studentiei. mai o gluma, mai un ketalar………ei si faca o mama de reactie atat de nasoala,ca zic astia ca urlam.eu imi amintesc cum ma ridicam de nu ma tineau de niciun fel.evident ca nu au operat nimic.
    bun, sotul aude urletele, ca se auzeau.era pe hol, langa el,alte persoane cu diversi in salile de operatiei.pe o baba o pune oarecine sa il intrebe:da’ ce se aude , maica? sotul: e nevasta-mea, nu i-a prins anestezia………………..cica nu a mai vazut-o pe baba pana la final deloc, nu stie unde a disparut.

  44. @Nike Am inteles acum la ce te referi 🙂
    :)))))))) f tare faza cu baba

  45. Nu pot decat sa subscriu si eu la faptul ca mi-e mai frica pentru apropiatii mei decat pentru mine. De multe ori visez ca primesc un telefon sau chiar vad live ca unul dintre ei a murit. De cele mai multe ori bunica mea (are 90 de ani si nu are probleme grave, dar totusi…unii ar zice ca uau, 90 de ani e mult, dar eu nu pot concepe s-o pierd la nicio varsta).
    Si reciproca e adevarata, dar am inteles-o mult mai tarziu. Dupa ce am fost diagnosticata cu o boala autoimuna si am trecut prin niste perioade f urate am avut la un moment dat o discutie cu tatal meu in care aproape ca am urlat unul la altul, el sustinand ca ei doi (impreuna cu mama mea) ar fi suferit mai mult decat mine, ceea ce eu nu puteam pricepe in ruptul capului…dupa ce m-am copt la minte am inteles…ca lor le era frica in orice moment ca o sa ma piarda. Acum sunt mult mai bine, dar am si perioadele mele mai rele, dar tot ei se streseaza mai tare cand am dureri de exemplu 😛
    Frica e umana, e fiziologica, dar intotdeauna trebuie sa privesti dincolo de ea, sa speri…si sa te rogi (cel putin pe mine ma ajuta de fiecare data).

  46. Sincer, cred ca cineva mi-a imprumutat sentimentele, starile, trairile. Alta SIMONA…

  47. Simona…da, e fiersc ce simti tu, ai trecut printr-o trauma personala serioasa. Intotdeauna cand treci printr-o situatie anume, dupa aia tinzi sa vezi, sa remarci, mult mai des, mult mai pregnant decat inainte, pe oamenii care sunt/au fost in aceeasi situatie. De acolo vine senzatia asta de teroare, de dezastru, senzatia ca toata lumea din jurul tau sufera, e bolnava, etc. Dar de fapt e doar o perceptie subiectiva….
    Uite, cand fiul meu era mic, a avut o anumita problema de sanatate care, din fericire, s-a rezolvat, dar pe parcursul catorva ani. Ei bine, in anii aia, si eu am simtit exact la fel. Desi boala copilului meu nu-i ameninta viata, era totusi o conditie destul de serioasa, iar eu aveam exact aceeasi senzatie apocaliptica pe care o descrii tu, plus ca dadeam tot timpul peste oameni/copii in situatii de boala/criza. Era, pe de o parte, perceptia mea subiectiva, creierul meu era cumva setat sa vada acele cazuri, si pe de alta parte era si faptul ca, fiind in situatia respectiva, mergeam la medic o gramada, deci intalneam alte cazuri, sau familia/prietenii imi povesteau despre persoanele X/Y/Z, cu care in mod normal n-as fi avut contact, dar care erau in aceeasi situatie, si despre care mi se povestea dintr-un motiv sau altul (pt ca au incercat un anumit tratament, au fost la doctorul cutare, etc). Practic prietenii si familia erau bine intentionati, dar nu stiu cat bine imi faceau povestindu-mi toate chestiile alea. Acum, cu explozia retelelor sociale, nu pot decat sa presupun ca avalansa de informatii e cam de 1000 de ori mai mare, asa ca nici nu-mi pot imagina cate chestii auzi tu. Stii, oamenii au tendinta de a aborda anumite subiecte, pe care nu le-ar aborda in mod normal, cu persoane despre care au aflat ca au trecut printr-o situatie similara…
    Pt mine, senzatia de teroare a avut un punct terminus asa, la cateva luni dupa ce starea de sanatate a fiului meu s-a stabilizat complet….Sper ca o sa fie la fel si pentru tie. Oricum, nu poti trai in frica, cu frica permanenta in suflet, stresul asta afecteaza pe termen lung. Poti apela la un psiholog, daca crezi ca e cazul. Sau nu stiu, fa niste exercitii mentale care sa te ajute sa traiesti in prezent, in moment, pana la urma nimeni nu stie ce-l asteapta maine, poimaine, peste un an. Tot ce putem face e sa traim astazi si sa incercam sa fim cat de fericiti putem.
    Eu am avut recent un cosmar oribil, nu stiu de unde a venit, dar am visat ca sotul meu a murit, a fost un vis extrem de realist, efectiv am simtit durerea aia imensa, cum s-a terminat lumea pt mine, am visat detalii despre inmormantare, a fost crunt…Am fost marcata de chestia asta vreo doua saptamani, cu atat mai mult cu cat sotul meu e nevoit, prin natura jobului, sa conduca destul de mult, si chestia asta m-a ingrijorat mereu. Dar, pana la urma, nu putem preveni chiar nimic din toate relele alea mari care ni s-ar putea intampa, asa ca….ce ar mai fi de zis decat Carpe Diem?

  48. alooo, duamna Simona, ce te apuca fatoo cu o asemenea postare, pai se poate, tocma vineri, sf. de saptamina, ceru-i albastru, soarele straluceste, grataru e pregatit, berea-i deja rece. Tocma voi, tineri si nelinistiti, pai ce sa mai zic io, bosorog deja?

    Intelegeam asemenea ginduri negre intr-o luni ploioasa sau poate vorba cintecului ala de rahat, Goodbye my friend it’s hard to die / When all the birds are singing in the sky ..

    Viata-i frumoasa, atita cite e s-o traim, sa ne veselim, am auzit ca se marita Cruella, cind e nunta, face nunta cu dar, stie cineva ceva precis, vreu sa-i fac o surpriza?

  49. @neamtu: sincer, nu știu dacă avem norocul să ajungem boșorogi ca tine

  50. neamtule, i-o soacra mare!
    da’ inca nu stiu cine-s nasii!
    felicitarile ,masa si dantuiala decid tinerii miri!
    da’, cum poci pt ca sa zic; s-au iubit din prima, cel putin Ianu……….e topit.

  51. duamna Simona, vorbim atunci… ca io-s bosorog tinar.

  52. nike, lasa draga dragostea, ce asta conteaza, stim ca Cruela-i iubareata, da cum e baiatu, e-nstarit, fumeaza, are casa, masina, din ce partid face parte, nu cumva-i, Doamne fereste, basist?

  53. Pe mine moartea nu ma sperie sau, mai bine zis, nu ma mai sperie. Mi-au murit bunici, prieteni, au murit copii nevinovati in jurul meu, mi-a murit tatal. Dar asta e viata, moartea face parte din ea. Suferinta indelungata, chinul, viata asteptandu-ti si dorindu-ti moartea, astea sunt lucrurile care ma sperie. Nu are nici un sens sa te sperie ceva ce o sa se intample oricum, doar apara-te sa nu te chinui ani de zile cu boala, cu neputinta, cu durerea.

  54. @Daria – nici nu am spus altceva, iar referirea la lăsatul de fumat a fost o punere cap la cap a unor discuţii pe tema asta aici pe blog, ultima acum câteva zile. Efectele pot dura ani de zile, e ca la droguri căci nicotina e un drog. Şi am ţinut să le pomenesc pentru că toţi vorbeau de lăsat de fumat prin j-de metode, peste tot zburdau mieii roz ai încrederii de sine gonflate de reuşita renunţării la viciu, dar nimeni nu a adus în discuţie partea întunecată a forţei, ca să zic aşa. Discuţia e mai vastă, că nu e doar fumatul responsabil. Şi nu reduc lucrurile doar la asta, sunt 5 ani de când criza bantuie, mai e starea generală de anomie, care, pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus România.

  55. Peste 50 de raspunsuri, nici o informatie relevanta 🙂

    Simona, totul e procentual. Cunosti probabil sute de oameni, cu mult mai multi decit cunoaste un om obisnuit. Sa zicem ca 5% din oamenii aia sint loviti de boli. La tine sint poate 15 persoane despre care auzi ca-s bolnavi. La un alt om sint doar vreo doi, dar tot 10% reprezinta din cati cunoaste.

    Si e si varsta. Dupa 40 de ani incep sa apara probleme de sanatate motiv pt care medicii recomanda consultul preventiv anual. In plus esti femeie iar femeile incep sa vada chestiile in negru daca au prea multe vesti proaste intr-o perioada scurta de timp 🙂 Ca sa nu mai spun ca medicii romani reusesc de multe ori sa vada cancer prin locuri prin care nu exista 🙂 Nu ca nu-s buni, dar si ei vad totul in negru. Probabil e din cauza stresului din Romania.

    In concluzie, doar ti se pare!

  56. daca carol e viu si da din picioare, nimic nu e inca pierdut. carol?

  57. Eu am trecut acum 11 ani printr-o rascruce… ma intepa un san si am mers sa fac un echo. Doctorul mi-a spus ca este o formatiune mica si m-a indrumat la un coleg chirurg, specializat in chirurgia sanului. Am mers joi la chirurg care mi-a spus sa stau linistita, nu e nimic, e un nodul mic, mobil, neaderent deci nepericulos. Cu gandul ca e ceva acolo, l-am rugat totusi sa-l extirpe. Ok… fac un set rapid de analize de baza, ma cheama luni pentru rezectia care dura 40 min, urmand ca seara sa plec acasa. Dupa interventie am avut reactie la anestezic si m-au retinut peste noapte in spital, iar marti la pranz faceam citostatice. fusese un mic carcinom invaziv ductal (adica cel mai nashpa). Au urmat 8 luni de cosmar, 6 cure citostatice, radioterapie, caderea parului….mastectomie totala, ovarectomie preventiva. Din fericire, au trecut 11 ani, sunt inca aici, dar am o fata adolescenta si stau cu securea deasupra capului. Imi este cumplit de frica sa nu treaca si ea prin asta. Asa ca te inteleg perfect

  58. Știu ce-nseamnă teroarea! Am o soacră cu demență mixtă, care mă sună de enșpe ori să-ntrebe ce zi e azi.
    Dar lăsând gluma, am de ceva vreme sentimentul că am ajuns în linia întâi. Cei pe care i-am cunoscut în copilărie au dispărut majoritatea……dar nu-mi fac probleme, pe lumea cealaltă sigur e mai intaresant ca pe aici 😉 , iar data viitoare o să-mi aleg să mă nasc îtr-o țară bananieră adevărată! 😀

  59. Am vazut acum cateva luni o emisiune pe un post de televiziune (acum desfiintat de CNA ) in care un renumit expert nutritionist explica de ce moare atat de multa lume tanara, si el spunea ca mor persoanele foarte instarite care isi permit sa manance mancari de calitate, cum ar fi somonul de crascatorie, branzeturile, carnea rosie zilnic, toate acestea continand ba hormoni de crestere ba fum cu toxine sau conservanti extrem de cancerigeni… pana si fructele pe care le mananca bogatii sant frumoase si gigantice dar tocmai acest lucru le face sa fie toxice, deci cu cat esti mai bogat si traiesti mai bine cu atat mori mai repede… Apoi vine randul saracilor… extrem de saraci care cumpara cele mai ieftine alimente, cel mai ieftin suc care este practic artificial 100%, mancare de o calitate proasta, care distruge corpul si imunitatea… Nu stiu daca avea foarte mare dreptate, dar dintre persoanele pe care eu le cunosc si care au … pierit din cauza cancerului toate aveau o viata indestulata, mancau la restaurant mai mult decat acasa, beiau mai mult suc decat apa, aveau mai multe nopti in care se distrau decat nopti in care dormeau acasa in patul lor..samd.

    Pe mine aceste dovezi m-au facut sa cred ca ceea ce spunea el este perfect adevarat… dar vom stii asta cu certitudine doar dupa ce expertii Britanici or sa faca un studiu pe un esantion reprezentativ de romani saraci si romi bogati !

  60. @Tetelu ai dreptate cu fumatul…sunt o gramda de efecte 🙁 mai ales la fumatorii inraiti 🙁
    M-am lasat de fumat de un an de zile dar tot visez ff des cum imi aprind o tigara :))

    Eu spusesem de faza cu medicamentele pentru ca in cazul de fata dupa parerea mea cred ca altele sunt motivele….desi intr-o situatia din asta zau ca mi-as cumpara un pachet de tigari si o admir pe Simona ca nu a pus din nou mana pe ele.

  61. LE: @Terente, nu Tetelu :))) imi cer scuze
    Asta se intampla cand faci 30 de lucruri de o data 🙁

  62. neamtule, e instarit, nu fumeaza,are oarece casa, masina, e dastept si iubaret, nu e basist.

  63. Recomandarea cu plecatul din Romania e o prostie, se crapa de cancere lejer in vest, poate si mai mult decit in Romania. Si eu traiesc cu aceeasi frica, ba nu, eu sint sigura ca asta ne va rapune, ca le vad in fiecare zi, la 26, 30, 35 de ani. Nu esti singura. Dar nici intr-o frica perpetua nu se poate trai. Cind o fi sa ne pocneasca, macar sa zicem ca am trait. Fie si putin…

  64. Anul trecut imi spunea un doctor ca vor exploda bolile in Romania, mai ales cancerul, s-au implinit 25 de ani de la Cernobil si asta ar fi, cica, timpul pentru maturizarea celulelor canceroase. Si imi spunea ca persoanele cele mai afectate sunt cele care, in 1986 erau copii si locuiau in sud.

  65. La ora 12 noaptea imi suna telefonul si un prieten de familie ma anunta ca tata e in coma, tinut in viata de aparate la spitalul x-lescu si ca mama ma roaga sa nu plec pe noaptea ca ii e frica, sa vin a doua zi; intre Bucuresti si spitalul x-lescu 500 km…

    ma trezesc cand mijea de ziua si suna din nou telefonul, acelasi prieten de familie ma anunta ca, ducandu-se sa recupereze masina de la spital (se urcase la un moment dat in ambulanta), mama a alunecat pe gheata si si-a fracturat coloana… e in acelasi spital judetean, cu un etaj mai sus ca tata.

    pe drum, intrat in niste serpenntine nu-mi dau seama (desi trebuia la cata experienta am cu drumurile de iarna/munte) ca pe soseaua aparent curata este gheata neagra si intru in derapaj; nu era prima oara si in mod normal as fi rotit lin de volan, apasat pe acceleratie/ambreiaj alea alea sa corectez masina – ei, n-am gandit nimic din toate astea ci tot ce imi trecea prin cap era “bravo, desteptule, acu o sa ajungi si tu la acelasi spital, etajul urmator”

    de-atunci sunt mult mult mult mai rece la durerea altora, durere- moarte ce-o fi, nu ma impresioneaza decat rational – vad durerea persoanei si imi pare rau, dar rational, nu ma mai misca emotional.

    cat despre frica pentru mine, mai mult ma enerveaza decat ma conduce – daca am si eu tendinta sa spun “oare chestia asa n-o fi ceva grav?” imediat imi arunc o palma imaginara ” ma, barbat, esti tu?”

  66. ideea de baza e sa vrei sa invingi.spun asta pt ca,teoretic trebuia sa crap pe la maxim 15 ani si uite ca la anul fac 40.
    si sunt super,super ok,ma rog, cu 10 pastile/zi care ma tin in viata si cu o geamana de mi le cumpara pe alea vitale de tot din afara.si evident cu 4 porci pe an, ca nu imi permit celalalt medicament sintetizat din carnea de porc.dar sunt aici si sunt ok si mai am si un leu paraleu care tocmai s-am insurat cu Cruela de Vila.

  67. Nike, ceea ce povesteai despre starea de liniste in ciuda tuturor problemelor pe care le-ai trait imi aduce aminte o carte pe care am citit-o de curand despre o femeie care a avut o experienta de moarte clinica –era bolnava de cancer, ultima faza si a reusit sa se intoarca in corpul ei si sa se vindece singura in cateva saptamani. Ea isi atribuie boala sentimentelor de frustrare, dezradacinare (indianca crescuta intr-un mediu englezesc nu se simtea cu fundu in 2 luntrii) si frica (multi prieteni care ii s-au imbolnavit de cancer intr-o perioada scurta de timp) si zicea ca dupa experienta pe care a avut-o poate sa revina la starea asta de liniste si iubire orice probleme ar avea.
    De fapt mai multe persoane care au reusit sa se vindece singure de diverse probleme, inclusiv cancer, sustin ca una din cauzele bolilor sunt blocajele emotionale, traume pe care le-am trait si daca am putea sa le depasim am putea sa ne vindecam. Stiu, suna ezoteric pentru ca stiinta inca nu a reusit sa inteleaga cum functioneaza toata nebunia si daca se poate masura si pune degetu exact pe cauza, nu exista. dar pe de alta parte exercitiile propuse in carti sunt la indemana oricui si vorba aia – daca tot nu e nimic de pierdut, ce ne costa sa incercam? Daca e cineva interesat cartile sunt Dying to be Me, Healing codes si The Journey (toate se gasesc si in romana)

  68. …asta-i DF6 :mrgreen: Adica omu’ trebuie sa moara de..ceva 💡 ”final destination VI” 😳

  69. Weekendul trecut m-a curpins un acces de nebunie (sa ii spunem nebunie si nu prostie, da?) si m-am apucat de catarat pe stanci fara mare pregatire decat niste carlige care ma tineau de un cablu si informatia ca in catarari e bine sa ai mereu 3 puncte de contact. La un moment dat, cam dupa o ora jumate de catarat pe manere si adancituri in stanca nu puteam sa ajung la urmatorul maner (am 1.57m, deh…). Si uite asa, stateam eu agatata de o stanca tinandu-ma mai mult in maini care imi tremurau de la efort, inapoi nu mai puteam sa ma intorc pentru ca mai era cineva dupa mine si chiar daca nu ar fi fost, traseul ala este conceput pentru urcat, deci mai greu cu coboratul, in spatele meu era haul (da, am facut tampenia sa ma uit) si dupa cum spuneam, inainte nu puteam sa merg. Dar nici nu puteam sa stau acolo atarnata ca o soparla schizofrenica. Intre timp prietenii mei ma incurajau. Si stand eu acolo panicata toata si lipita de stanca aia, intrebandu-ma ca Nietzsche “de ce?” cu adaugarea personala “de ce m-a mancat in cur sa imi fac una ca asta?” mi-am dat seama ca asa este si in viata: sunt anumite situatii (destul de multe, de fapt) cand nu mai poti sa faci cale intoarsa, ai impresia ca inainte nu mai poti sa dai, ca nu mai ai forta, ca nu ai cum, stii ca drumul mai departe tot nasol este si ca in principiu o sa fie si mai lin la un moment dat dar partea urmatoare e nasoala (in cazul meu stiam ca ma asteapta un pod din ala suspendat tip Indiana Jones). Pe de alta parte nu poti nici sa ramai in punctul (deloc comfortabil) in care esti, asadar singura posibilitate care iti ramane este sa mergi inainte, cum necum sa gasesti o modalitate de a atinge afurisitul ala de maner sau sa-ti rupi gatul incercand decat sa-ti rupi gatul dandu-ti drumul de acolo pentru ca nu mai poti sa te mai tii. Ei bine, realizarea asta m-a facut sa ies din atacul de panica si sa gasesc un mod de a avansa. Prietenii mei m-au ajutat enorm cu incurajarile dar pasul acela a trebuit sa il fac tot eu, nu avea cum sa il faca nimeni in locul meu. Cred ca este o forta care este in fiecare dintre noi si o descoperim in momentele cheie. Probabil ca tine de survival instinct…

  70. Abia astept sa se termine 2013. Am avut parte de atitea intimplari nefericite anul asta- si abia suntem la jumatatea lui. Dar ma gindesc la vorba aceea: sa nu iti dea Dumnezeu cite poti duce!

  71. Simona, te inteleg si eu am tot felul de frici dar uite, iti trimit mai jos niste chestii care pe mine ma ajuta sa mai alung din gandurile negre.
    “Un experiment uluitor a avut loc in India, in anii ’30. Subiectul testului, mai bine zis persoana sacrificata, a fost un criminal condamnat la moarte prin spanzuratoare. Un medic a convins detinutul ca va fi mai placut sa i se deschida venele si sa fie lasat sa sangereze pana la ultima suflare – sau, oricum, va fi mai putin dureros, decat sa atarne in streang. Condamnatul a consimtit. S-a intins pe un pat, unde a fost imobilizat si legat la ochi. Medicul asezase burdufuri umplute cu apa de o parte si de alta a patului. Apoi el a crestat superficial pielea victimei la maini si la picioare si, in acelasi moment, a lasat apa sa picure in doua ligheane de tabla. La inceput repede, apoi mai lent, in tot acest timp, intonand un cantecel taraganat si monoton. Detinutul auzea lichidul picurand si simtea cum il parasesc puterile. Cand toata apa s-a scurs din burdufuri, medicul s-a oprit din cantat. A crezut ca barbatul adormise. Eroare – omul, un tanar perfect sanatos, era mort, desi pierduse numai o cantitate infima de sange. Murise de frica.
    Gandurile negative pot pune in miscare forte uriase, izbutind sa provoace chiar moartea unor persoane sanatoase. Dar si in situatia cand nu se ajunge la un deznodamant fatal, starile depresive ne fac mai vulnerabili in fata bolilor. Frica si stresul accentueaza tendinta de coagulare a sangelui, iar acesta se ingroasa. In urma unui studiu efectuat cu participarea a 20.000 de oameni, cercetatorii britanici au ajuns la concluzia ca rata deceselor cauzate de un infarct miocardic este de aproape trei ori mai mare la depresivi decat la pacientii de aceeasi varsta care nu au inclinatii depresive.
    E un adevar pe care medicina oficiala, cu pragmatismul ce o caracterizeaza, a refuzat multa vreme sa-l recunoasca: sentimentele noastre influenteaza corpul, starea noastra de spirit se reflecta in functionarea organelor. Si nu intr-un viitor oarecare, ci instantaneu. Nu intr-un fel oarecare, ci in modul cel mai concret. Tot mai multi neurobiologi, geneticieni, internisti si chirurgi se implica in aceste investigatii, descoperind ce transformari pot declansa in organismul nostru mania si ura, bucuria si fericirea. Observatiile lor de data recenta sunt pe punctul de a revolutiona stiinta medicala. In prezent, specialisti de prim rang confirma pe baza de experimente ceea ce a fost trecut multa vreme drept sentimentalism ieftin sau veleitati ale profanilor, nonsens ezoteric si leacuri aduse din Extremul Orient, aruncate pe piata din simpla dorinta de a face bani.
    Andrew Steptoe, de la Universitatea din Londra, a demonstrat prin cercetarile sale ca afectele pozitive pot ameliora starea de sanatate. Sentimentele bune nu reduc doar tensiunea arteriala, frecventa batailor inimii si hormonii stresului; si factorii inflamatori si valorile coagularii sangelui regreseaza datorita emotiilor placute. Desi sangele persoanelor optimiste devine si el mai putin fluid, in situatii conflictuale si stresante, valorile revin mai rapid la normal. Asa se explica riscul mai redus de infarct, tromboze si accidente vasculare cerebrale, la semenii nostri fericiti. Care, in treacat fie spus, sufera mai rar si de tuse, guturai si raguseala.
    Oamenii de stiinta gasesc mereu noi dovezi ce atesta forta trairilor noastre afective. Astfel, la membrii de familie ai bolnavilor de Alzheimer s-a evidentiat faptul ca ingrijirea neintrerupta a pacientilor, 24 de ore din 24, produce un stres cronic, care genereaza pesimism si, totodata, slabeste sistemul imunitar. Aceste rude apropiate, care isi asuma indatoriri de insotitor si infirmier, se imbolnavesc mai des, sunt mai sensibile la virusii herpetici si Epstein-Barr, iar leziunile li se cicatrizeaza mai lent.
    Cat de puternica este influenta exercitata de afecte asupra starii noastre de sanatate o dovedeste si urmatorul experiment. Cativa pacienti, carora le fusese extirpata vezica biliara, au fost instalati pentru recuperare in saloane diferite. Unii aveau vedere spre parc, pe cand ferestrele celorlalti dadeau catre o parcare. Cei ce se putusera bucura de privelistea naturii s-au refacut cu mult mai repede.
    O intamplare traita de scriitorul Mark Twain ne arata cum te poate insela imaginatia. Intr-o vara fierbinte, el a innoptat intr-un hotel din Mississippi. Se sufoca din pricina aerului inchis si nu reusea sa adoarma. Dupa ce se rasucise in asternut cateva ceasuri, ajuns la limita rabdarii, a luat un pantof si l-a azvarlit in fereastra. A auzit zgomotul de sticla sparta, a simtit adierea unui vanticel racoros si a adormit. A doua zi dimineata, Twain s-a desteptat odihnit. Atunci a vazut ca, de fapt, sparsese o oglinda. Ceea ce ajutase sa se racoreasca fusese numai puterea gandului. Cat de importanta este imaginatia pentru procesul de vindecare – aceasta este o tema studiata deja de mai multa vreme de cercetatorii efectului placebo. Ei au observat, de exemplu, ca pacientii considera o injectie cu atat mai eficienta, cu cat acul este mai gros, iar pastilele le inspira incredere, cu cat sunt mai mari, mai scumpe si mai colorate.
    Mai puternic decat propria imaginatie actioneaza insa energia pe care doi oameni si-o pot da unul altuia. Neurologul Michael Meany a evidentiat faptul ca soarecii dezvolta mai multi receptori pentru hormonii stresului si suporta mai bine solicitarile, daca au fost linsi mult de mamele lor, pe vremea cand erau pui. Psihosomaticienii au afirmat dintotdeauna in mod insistent ca o legatura stransa cu mama in prima etapa de viata confera copilului o rezistenta fizica mai buna.
    Specialistii gasesc acum dovezi in sprijinul acestei teorii. In cadrul unui studiu, au fost constituite trei grupuri de femei care avusesera o convietuire mai indelungata cu partenerul lor. Toate au fost supuse unui test de stres. Primele nu si-au vazut partenerul inainte de test. Altora li s-a permis sa stea de vorba cu el. Al treilea grup a avut contact fizic timp de zece minute, sub forma unui masaj la ceafa si umeri. Participantelor li s-a cerut sa rezolve o serie de exercitii dificile, contra-cronometru si cu prezenta unui public in sala. Cele ce fusesera atinse de partenerul lor au avut o cantitate mai mica de hormoni ai stresului in saliva, inima le batea mai regulat, iar rezolvarea exercitiilor a fost mai rapida. “

  72. În situația asta nu e doar anxietatea – e și dezgustul, depresia pe care ți le cauzează orice contact cu un spital românesc. Îmi pare rău… un necaz nu vine niciodată singur. Dar o să treacă și asta – cu sau fără cicatrici. Îți doresc putere și răbdare.

  73. Nu vreau să mă urc ca găina pe movilă !
    Sunt de acord cu aproape tot ce s-a scris mai sus.

    Doresc doar să adaug faptul că limitările în viață se bazează strict pe așteptările noastre.
    Nu pot, Simona, de la distanță, să-ți ridic moralul, în schimb vreau să-ți readuc aminte de faptul că la un moment dat te-ai simțit fericită, deși afară era ploaie și au fost momente în care te-ai deprimat în cea mai însorită zi de vară.

    “Please remember that life is not measured by the breaths we take, but by the moments that take our breath away.”

    Te asigur că suntem cu toții alături de tine și Da ! Nimeni nu poate înțelege pe deplin prin ceea ce treci. Cu toate acestea, privirea trebuie să fie mereu înainte. Tata Uraniu va fi în regulă ! Știm noi pentru tine.

    “Never look back unless you are planning to go that way !”

    Te las cu probabil cea mai exhaustivă reprezentare a realității:
    “Ce-şi doresc femeile ? Femeile îşi doresc ca totul să fie aşa cum îşi doresc ele !”
    (ai râs puțin, nu ?)

    Și pentru că Pământul este rotund, nu îți pierde speranța niciodată,
    Pentru că este mereu “dimineață” undeva pe lumea asta !

  74. A, și ca fapt divers … era să uit …

    Everything is going to be fine in the end ! And, if it’s not fine, then it’s not the end !

  75. Potasiu: OOOOKKKKK!!!!!!! Subscriu! 🙂

  76. Potasiu: Știam eu c-am mai auzit aceste vorbe undeva.. la filmul filmului.. Hotelul Marigold! True!? 😉

  77. @Rodi:
    Tot ce este posibil. Eu nu de acolo le știu. Le-am strâns de-a lungul timpul pe cele care mi-au plăcut și pus la macerat în beci, lângă o damigeană cu vin.
    Într-un articol mai vechi, Simona ne promitea că va rămâne clov până la capăt … no mather what.
    Și acum observ că a ajuns sărăcuța la capătul puterilor și are niște mici episoade în care se simte copleșită.

    Așa că m-am hotărât să-i injectez o doză ridicată de “quote”-uri.
    Fie ele din nu-știu-ce film or not … contează mai puțin. Important este că sunt sincere și din suflet spuse.
    Oricum n-are ea nevoie de ele sau de noi. Are sufletul prea bun și caracterul prea integru ca să nu facă față tuturor necazurilor.

    Care este diferența dintre probleme și Simona Tache ?
    Probleme nu pot mătura pe jos cu Simona Tache, în schimb Simona Tache poate mătura pe jos cu problemele !

  78. Probabil este din cauza stresului, si mie mi s-a intamplat cand eram mai micut, dupa ce inima mi-a fost sfasiata la prima dragoste pierduta.

  79. Dacă nu venea Eduard cu soluția, muream toți proști !

  80. Lasă Potasiu că venim noi cu solnița să-i punem sare pe sfâșietură lui Edy… 😆

  81. La mine e la fel.
    Nu vreau sa citesc comment-urile la acest post (desi de obicei comment-urile pe blogul tau sunt super) deci nu stiu cum o fi la altii.
    Simt un fel de mangaiere ca nu sunt sigura.
    Ce este altfel la mine e frica de batranete si de neputinta (nu de moartea). Frica asta e mai mare chiar si decat frica de moartea celor dragi.
    Si se strange latul, intr-adevar.
    Oare voi mai fi vreodata cu adevarat libera de aceasta frica?

  82. Eu nu am patit nimic, nu e nimeni drag bolnav, nu mi-a murit nimeni din familie, si tot am aceasta teama de moarte, care mai degraba poate fi numita fobie, caci ma consuma zilnic! Cand pleaca cineva drag la drum lung, in alt oras, in alta tara… doar ideea ca nu pot controla situatia, nu pot fi acolo, ma face sa dau telefoane din 5 in 5 minute sa verific daca sunt toti in viata. Mi-e foarte teama de accidente, de moartea celor dragi, iar de moartea mea nu ma tem, nu ma gandesc deloc la mine. E prea mult. Te inteleg. 🙄

  83. In vara asta, am pierdut pe cineva drag, MARIA in spitalul de ingrijiri paliative sfanta Irina din Voluntari.
    Locul acela este ingrozitor. Muribunzii sunt tratati fara pic de respect. Doctorul
    da mana libera asistentelor sa faca cata cantitate de calmant/ morfina cred ele ca este necesara ca sa inchida odata gura celui care se vaita si cere un pic de atentie. Explicatia doamnei asistente Ica care mi-a interzis sa o mai vad pe Maria dupa ce ii injectase calmantul?
    ca ea ce s-ar face toata noaptea daca muribunzii nu ar sta linistiti?- cum ar trai ea? ca-ntr-un film HORROR?. deci, ca ele sa doarma linistite noaptea, mareau ‘un pic’ doza de morfina.si acel ‘un pic’ s-a dovedit a fi fatal in cazul Mariei.
    Poate ca unii ar sustine politica spitalului- pai oamenii aceia oricum erau acolo ca sa fie ajutati sa moara.
    Asa am crezut si eu la inceput- ca o vor ajuta pe Maria sa moara in liniste- cu o maicuta la capatai care sa o tina de mana, sa o mangaie si care sa-i citeasc din carti sfinte, cu un preot care sa o spovedeasca si impartaseasca si sa-i aline frica, cu aistente si infirmiere care sa se comporte ingereste.
    Mai nimic din toate acestea- totul este o harababura lasata in voia toanelor personalului medical. Totul sub invelisul vorbelor frumoase, evlavioase dar de fapt atat de departe de adevar. Se spune ca este ajutor oferit gratuit, sustinut de CASMB?- NU, se plateste suma de 70 ron /zi si se cere si trimitere de la medic specialist(deci 70 ron pe langa ceea ce priesc de la CASMB)
    Doctorul Pavel Chirila ofera tratamente naturiste?- Doctorul Pavel Chirila ofera aceste tratamente dar nu stiu cum si nu stiu cui. Oricum dansul nu stie sau nu vrea sa stie de ceea ce se intampla cu adevarat in spitalul/ fundatia sfanta Irina.
    Trebuie ca din banii muribunzilor si din donatii cat mai multe sa sustina o a doua clinica nou infiintata, Clinica Nera.
    Maicute care sa vina la capataiul bolnavului?
    Poate de doua ori maica Andreea a reusit sa intre in salon. Maicutele(vreo doua) se strecoara in liniste, ca niste umbre pe coridoarele spitalului si nu ‘poposesc’ la niciun capatai deoarece- probabil- nu sunt chemate.
    Spovedita si impartasita?
    Parintele Zosima, cu vreo 2 zile inainte ca Maria sa moara, urma sa ‘cerceteze’ daca a spovedit-o si impartasit-o sau nu.
    Dar cum se poate asa ceva? intr-un spital mic cu nici 20 de paturi cum de nu sunt vizitati si alinati zilnic acesti muribunzi?
    IUBIRE, COMPASIUNE, MILOSTENIE?- NU. Daca va uitati la chipurile lor- ale tuturor -veti vedea RACEALA, INDIFERENTA si chiar RAUTATE. Chipuri de oameni ce nu stiu ce-i mila. Acea privire voit pioasa si rece.
    Curatenie? nicidecum- baia mizerabila, saloanele nematurate si neaerisite
    Mancarea? pai infirmiera venea cu o farfurie plina cu ‘ceva’ o trantea pe masa de langa pat, si fugea zicand printre dinti ‘pofta buna!’
    Deci nicidecum sa fie pacientul hranit la pat .
    Apa muribunzilor?- Nu. daca au pornit- o pe calea catre sfarsit nu trebuie intorsi din drum.
    Spitalul ‘geme’ de gemete. si ca gemetele sa nu fie auzite, usile se inchid. si daca se aud si prin usi atunci seringa cu morfina este binevenita pana cand gemetele inceteaza.
    Oricum, nu se pot depasi 3 saptamani-o luna de stat in spital. atunci, trebuie grabit sfarsitul, dam calmante . ajungem la morfina seara – suficient de mare doza incat pacientul doarme cam pana la ora 14:00 a doua zi. Atunci pierde masa de pranz(de care oricum nu se poate atinge deoarece are o bara de protectie la pat peste care nu are cum sa treaca) si cand se trezeste, daca are sansa sa aiba vizitatori atunci mananca cu ajutorul lor ceva, dupa care, vine calmantul de seara.
    Am sunat-o pe Maria si mi-a spus ca era flamanda si insetata, am sunat la spital si o voce autoritara si aproape tipatoare mi -a spus ca de ce ea nu le cheama apasand pe butonul de urgenta?
    Am ajuns la Maria, soneria pentru asistenta medicala era scoasa din priza.
    Dupa 2 zile de la seara in care doamna asistenta -pe care o cheama Ica –
    mi-a interzis sa ma intorc in salon ca sa-mi iau la revedere de la Maria, am sunat-o pe Maria pe mobil si nu mi-a raspuns. Am sunat la spital si o asistenta mi-a spus cu o voce usor speriata ca doarme; a fost agitata si i-am facut un calmant si… nu se mai trezeste…Cit i-ati facut? pai putin, doar o seringa mica , 1.6 ml…am ajuns la spital. Maria era in coma. Bratele erau vinete de la intepaturi si pielea plina cu o eruptie , niste bubite rosii. . Dupa cateva ore a murit… singura…imi amintesc cuvintele ei pe cand se ruga de asistenta sa o ajute …ar fi induiosat si pietrele dar nu si pietrele neomeniei de la temelia fundatiei sfanta Irina.
    De ce am scris? poate prea mult? pentru ca as vrea sa pot ajuta pe cei care sunt in situatia de a-si duce pe cineva drag in astfel de lacasuri sa nu o faca. Sau daca nu au incotro si ajung acolo, sa nu-i lase singuri. Sa-i iubeasca suficient de mult incat sa nu-i lase singuri.

  84. Tulburator…Ce intrebari isi mai pune romanul…Sa traiesti cu DROBUL DE SARE, in casa, in suflet , asta nu este bine. Viata trebuie traita cu realism, cu bucurie, cu impacare in suflet dar fara frica. Frica este cea care ne imbolnaveste sufletul apoi trupul. Fricile sint energii rele care atrag alte energii rele sau si mai rele. BINE GINDESTI-BINE TRAIESTI, RAU GINDESTI-RAU TRAIESTI. Trebuie sa traiesti ZIUA DE AZI nu ziua de miine (care inca nu a venit) si mai ales sa nu ramii cu inima si mintea in ZIUA de IERI (asta iti fura viata, iti tulbura firul vietii). Amintiti-va ca sintem romani si invatamintele stramosilor si stramosilor-stramosilor nostrii ne sint de folos si astazi. Biserica,, prima si ultima cazemata a sufletului romanesc , locul unde alergam cind ne dam seama ca ceva nu este bine in viata noastra, in inima,, in suflet,, cind ne pierdem pe noi insine in drumul vietii, cind ne este greu sa ne regasim in viata de zi cu zi. Viata este grea pentru oricine dar mai ales pentru cei care traiesc cu sufletul si inima in frica. Daca simtem tulburati si nu gindim limpede deciziile si lucrurile pe care le vom face vor fi pe masura fricii. Spune un ASA SA-MI AJUTE DUMNEZEU sau FACA-SE VOIA DOMNULUI si respira adinc . Respiram in prima clipa a vietii, muncim, iubim, urim, traim si murim dar respiram. Binenteles, nu respiram corect totdeauna, lasam frica sa -ne taie respiratia. Intorceti-va fata si inima spre ceea ce spun preotii, invatamintele bisericii ortodoxe parte din vorbele stramosilor, ne reamintesc sa traim si sa iubim romaneste caci viata este iubirea pe care o daruiesti clipa de clipa familiei, prietenilor, vecinilor, chiar si celor pe care nu-i cunosti, oamenilor pe care-i iubesti sau te iubesc dar si celor pe care-i urasti sau te urasc. Viata este iubirea, iertarea si intelegerea pe care ti-o acorzi tie sau altora. Cind intru intr-o biserica, templu sau sinagoga (caci am multi prieteni si acesta este darul si respectul meu pentru ei) imi spun in minte doar DOAMNE DUMNEZEUL MEU DARUIESTE SANATATE, IERTARE, IUBIRE, PACE SI TOT CE-SI DORESC ROMANILOR MEI DE PRETUTINDENI, ORIUNDE IAU PURTAT PASII SI VIATA …AMIN (Stiu ca nu toti inteleg, de ce ma rog pentru altii si nu pentru buzunarul meu, eu nu traiesc singura pe aceast pamint si apoi daca toti din jurul meu au mai mult decit mine sint si eu fericita si multumita caci mie imi face Dumnezeu parte de multumire si pace in inima ceea ce nu-i de ici’ de colo).

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green