“Ne-am petrecut noaptea dezamorsând o bombă care stătea să explodeze”

Zi de zi ne lovim de coincidențe pe care unii dintre noi le numesc minuni. Majoritatea trec pe lânga noi neobservate, având smerenia, discreția faptelor cu adevărat bune. Când spunem fapte bune, nu vorbim despre filozofii, concepții de viață, pretinse mărturisiri de credință, extreme și exagerări declarative. Vorbim de lucruri simple: oameni care își fac datoria cum au învățat ei să o facă mai bine, medici și pacienți ce se află în același loc în cel mai bun moment posibil. Cum recunoști —cu siguranță—minunile? Sunt lucruri extraordinare ce rămân neobservate.

Neobservată ar fi rămas și întâmplarea Cristianei, tânăra de 28 de ani care trecând foarte aproape de prăpastie a primit o șansă luminoasă de la doi prieteni vechi, dr. Dana Iancu și dr. Sergiu Stoica. În ziua cu pricina, cei doi puneau la cale felul în care se vor reuni după ani de zile petrecuți în Franța și Canada, pentru a oferi șanse românilor de acasă.

Dacă vi se pare că povestea de față este publicitate deschisă neuroradiologiei intervenționale, ei bine, exact asta și este. Motivul pentru care o mărturisim aici este contribuția decisivă a Dr. Dana Iancu la succesul Dr. Sergiu Stoica — cu care toți ne-am obișnuit deja. Fără Dana, fără diagnosticul profesionist pus prin angiografia cerebrală și spinală, viața Cristianei nu ar fi putut fi salvată.

Gustul amar al faptului că intervențiile cerebrale prin interiorul vaselor de sânge se petrec în străinatate pe cale largă, salvând vieți și oferind uneori alternative sau complementaritate neurochirurgiei, este îndulcit de reușita comună a celor doi medici prieteni. Acesta este probabil un semn că proiectul nostru de a dezvolta neuroradiologia intervențională la BRAIN Institute este calea cea bună. Lăsăm însă faptele să vorbească, zugrăvindu-le prin mărturiile celor trei actori principali: Dl. Dobre, tatăl Cristianei, Dr. Dana Iancu (neuroradiolog) și Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg). S-au întâlnit cu toții într-o noapte de grație.

Când minunile se întâmplă

Povestea văzută de dl. Dobre, tatăl Cristianei

 “În momentul actual, datorită miracolului care s-a întâmplat aici, la BRAIN Institute, și ce au făcut oamenii aceștia extraordinari, Cris este bine. Echipa de aici se preocupă, se vede că s-au străduit să ajungă la un standard mai tare ca în vest: Dr. Sergiu Stoica este un om minunat, cu un curaj fantastic; Dr. Anca Vișan, un anestezist extraordinar, cred că trebuie să aibă o minte nemaipomenită; iar Dr. Mihai Crăciun este un medic foarte special. Dacă nu ajungeam aici, Cris ar fi fost foarte rău. Este evident.”

Spitalele de stat tratează pacienții mai rău ca la veterinar

“Pe data de 27 martie, a început să o doară capul. A luat Ketonal și analgezice, care i-au mai îmbunătățit starea cât de cât, dar apoi durerea nu mai ceda. Am ajuns la un spital de stat, centru de excelență în neurochirurgie, unde am așteptat șase ore să intre într-o consultație. Ulterior, a trebuit să solicit eu toate investigațiile necesare: RMN, CT, angiografie.

În urma tomografiei au găsit un chist, și doctorul mi-a spus că nu este foarte grav, dar m-a întrebat pe mine ce variante avem. M-am simțit de parcă aș fi fost în fața șefului de post la o comună, pentru că cineva mi-a furat găinile, iar el m-ar fi întrebat “Pe cine bănuiești: pe vecinul din stânga sau pe cel din dreapta?”. (…)

Apoi a urmat RMN-ul, unde oamenii stăteau ca la abator: te aruncau ca pe o bucată de carne înăuntru, fără nicio explicație, fără buton de panică, fără nimic. La RMN, doctorul mi-a spus că se vede un anevrism. Am simțit că mi se taie respirația.

A doua zi, medicul ne-a spus că s-a întâmplat ceva: are o malformație foarte gravă în zona spinală, inoperabilă și nu se poate face nimic. Deci a trecut de la chist, la anevrism, și acum la această malformație. Despre această formațiune mi s-a spus că nu se poate rezolva nicăieri în lume; a menționat ceva despre un centru din New York, unde intervenția ar fi costat peste 100.000 de euro, dar nici aici nu era vreo garanție. Ne-a chemat pe mine și pe Andreea (sora Cristianei), și ne-a spus că asta e situația, să părăsim spitalul că nu există nicio soluție. Am întrebat dacă totuși nu există în România un loc unde să mergem; doctorul mi-a zis că nu există, să mergem acasă pentru că “gata, s-a încheiat”.

Inițial, când a văzut formațiunea de pe creier, neștiind de cea spinală, doctorul ar fi fost dispus să o opereze pe creier. Însă, când a văzut-o și pe cea spinală, de frică să nu dea greș, nu ne-a mai dat nicio variantă. Ulterior, dr. Iancu de la BRAIN Institute ne-a spus că formațiunea de pe creier nu avea nicio legătură cu cea spinală și că se poate trăi cu ea fără nicio problemă.

Am insistat să mai facem o angiografie, doctorul a fost de acord cu jumătate de gură. Ce a urmat nici nu vreau să îmi amintesc. Incizia pentru angiografie se face inghinal; ei nu au putut să găsească vena pe care trebuiau să intre, și au nimerit printr-un ganglion limfatic. Mai mult, sora ei, Andreea, a fost nevoită să participe la intervenție și să apese puternic pe picior pentru a crea presiune. Evident că după patru ore de împins și apăsat cu gheață, s-a făcut un hematom uriaș și Cris a rămas cu niște dureri îngrozitoare.

A doua oară când a făcut angiografie, au nimerit același ganglion. Când a ieșit de la angiografie, Cris urla îngrozitor.

Așa ceva depășește absurdul. Ne era teamă că va muri din cauza durerilor, înainte să moară din cauza problemei spinale. Ulterior, dr. Crăciun de la BRAIN Institute ne-a confirmat acest lucru: este o durere asemănătoare unei lovituri de topor continue în cap, pentru că acolo sunt localizați toți centrii și poate să îți cedeze inima din cauza durerii.

Medicul de la angiografie mi-a spus că face de 25 de ani această meserie și nu a văzut nimic, nicio formațiune. Am insistat, totuși, să mai facă o angiografie pe segment, că poate era domnul doctor obosit și a omis. Mi s-a spus că sunt liber să merg unde vreau eu, căci ei nu lucrează pentru alții. Și ne-au dat afară din spital.

După ce plătești o viață întreagă asigurare, vine un astfel de medic și, după ce că nu poate să-ți facă nimic să te ajute, îți face un rău mult mai mare decât problema pe care o ai. Chestia asta nu am înțeles-o: cum să nimerești de două ori printr-un ganglion în care sunt toți centrii nervoși?

E ceva îngrozitor ce se întâmplă în spitalele astea unde se presupune că ar trebuie să fie spuma neurochirurgilor. Ziceai că ești într-un oraș pricăjit, unde și animalele ar fi tratate mai frumos. Încă stau și mă întreb cum am putut, eu și familia mea, să trec peste toată chestia asta. Nu doresc nici măcar dușmanilor mei să treacă prin așa ceva. De medicii aceștia trebuie să te ferești ca de câinii turbați. Lăsând la o parte indivizii, abordarea este sub orice critică. Măcar de ți-ar spune că mai există colegi, în privat, sau în altă parte, că mai există variante unde poți face ceva. Dar ei sunt prea orgolioși să recunoască că îi depășește problema în sine. Sunt orgolioși cu viețile oamenilor.

Nepăsarea și resemnarea celor din spital era sub orice critică. Când se punea problema ca fiica mea să fie operată de anevrism, am întrebat unde este reanimarea; mi s-a spus că este la etajul 1. Intervențiile se fac la etajul 7, deci un pacient poate muri de trei ori până ajung medicii la reanimare. Mai mult, din trei lifturi funcționa doar unul, iar oamenii stăteau la coadă pentru intervenții. I-am întrebat ce se întâmplă dacă nu merge liftul și nu o pot aduce pe fiica mea la reanimare. Răspunsul lor m-a cutremurat: “Eh, cum i-o fi norocul. Ce să faci?”. Niște lucruri îngrozitoare.

Toată povestea de la spitalul de stat a durat două săptămâni, iar fiica mea se simțea din ce în ce mai rău. Nici nu mai putea merge. La final, pe scrisoare era menționat: “stare staționară, vă recomandăm embolizare”. Atât de absurd, de parcă embolizarea era un ceai de mușețel. (…)

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

(…) Apoi, a început șirul întâmplărilor care s-au aliniat incredibil. Colegii Cristianei i-au spus să încerce la BRAIN Institute. Am sunat-o pe dna. Camelia Barbu (manager pacienți), o interfață extraordinară pentru spital, cu o căldură aparte, o apropiere specială și o încredere pe care ți-o transmite.

Am făcut o programare la dr. Dana Iancu — despre care nici nu știam că face naveta România-Canada. (…) Mi-a explicat tot. M-a impresionat ce mi-a spus: “dacă dr. Stoica spune că poate să o opereze, este perfect”. Cât am stat de vorbă cu femeia aceasta specială, mi-a dat o încredere extraordinară. Am plecat alt om de la spital.

Joi, pe 1 mai, am internat-o pentru angiografie, care urma să aibă loc vineri. Noi credeam că va fi iar nevoie să trecem prin chinuri groaznice, și sora ei va trebui să o apese cu gheață pe picior. Doamna doctor Iancu s-a uitat la mine îngrozită și mi-a spus că nu există așa ceva; se folosește un ciorap special care creează presiune. Atât de simplu? Cum este posibil să fi existat așa ceva, iar fiica mea să treacă prin trauma de a fi apăsată pe picior de sora ei timp de patru ore? O întrebare la care nu voi găsi vreun răspuns.

Venind de la un spital unde am vorbit cu un singur om, am fost uimit să văd o masă plină de oameni tineri, care știau ce fac și colaborau între ei: Dr. Sergiu Stoica (neurochirurg), Dr. Mihai Crăciun (neurochirurg), Dr. Anca Vișan (neuro-anestezist) și Dr. Dana Iancu (neuro-radiolog). Dr. Iancu le explicase care este problema, iar apoi mi-au prezentat ce urmează să se întâmple. Embolizarea era o intervenție extraordinar de complexă; nu este ușor să introduci catetere și pe stânga, și pe dreapta, și pe venă, și pe arteră. Deci totul rămânea la mâna Dr. Stoica, care mi-a spus că poate să o opereze chiar în ziua respectivă, vineri, sau luni. Am zis că facem intervenția în aceeași seară, știind evoluția bolii îngrozitoare — ne-am dus pe picioare la spitalul de stat și a plecat cu semipareză (mână și picior), și acum deja nu mai putea mișca limba și degetele, nu mai putea să stea în picioare.

Mi-am dat seama cât de multe trebuie să știe și cât de limpede are creierul Dr. Stoica, încât să-și dea seama dintr-un RMN și o angiografie ce e acolo. Normal că toată lumea învață anatomie în facultate, doar aceea este baza, dar trebuie să ai imaginația, curajul, și mintea încât să te întrebi ce poți face tu, să vezi prin ochii tăi. Când l-am întâlnit pe dr. Stoica, primul sentiment a fost că știe clar ce face, că nu doar bănuiește ce ar putea fi acolo sau să meargă la ghici.

Intervenția chirurgicală 

Mi s-a părut că a durat o veșnicie — au intrat vineri, în jurul orei 21:00, și au ieșit pe la 2:00 noaptea, deci 5-6 ore. Auzisem că au intervenții și de 16 ore, și m-am gândit la Dr. Vișan ce aparatură și ce pregătire trebuie să aibă, încât să poată țină pacientul atâta pe masa de operație. E un lucru extraordinar, oamenii ăștia fac niște lucruri nemaipomenite.

Dr. Iancu a ieșit epuizată complet, și ne-a spus că “s-a întâmplat un miracol: operația a reușit, totul e bine”. Ne-a chemat să o vedem după operație. I-a spus Cristianei să se ridice în picioare și ea s-a ridicat — în condițiile în care ea nu mai putea sta în picioare înainte de intervenție. Apoi, a intrat la terapie intensivă.

Dr. Iancu mi-a spus că așa ceva nu te învață nimeni, însă totul rămânea la latitudinea Dr. Sergiu Stoica. Ce m-a fascinat la neurochirurgi, este că ei nu operează într-un spațiu larg, ci într-unul îngust, ca printr-un pix; orice ar atinge pe lângă, ar cauza un dezastru. Când am văzut că s-a întâmplat miracolul acesta, nu pot descrie ce am simțit — nu ai termen de comparație, nu există.

După intervenție, a făcut un cheag de sânge. Dr. Stoica a alergat înapoi la spital, timpul fiind în defavoarea muncii lor de până atunci.

Am fost foarte norocoși pentru că, la momentul vizionării RMN-ului, ne-au spus că este posibil să rămână paralizată de la gât în jos. Să o vezi la 3-4 zile că merge pe picioarele ei este ceva extraordinar, miraculos ce au făcut oamenii aceștia pentru ea.

Diferența între echipa BRAIN și restul este pasiunea pe care o au, pasiunea pentru această meserie în slujba oamenilor. Nu zice nimeni ca medicii să fie niște îngeri veniți de Sus și să vândă compasiune, dar modul de abordare este foarte important.

Post-operator 

Cris este acum acasă și este bine. A scăpat de cadru; face în continuare recuperare la Spitalul Monza. Se plimbă prin casă, am fost și prin Herăstrău la o plimbare — având sistemul imunitar foarte scăzut după atâtea întâmplări, trebuie să aibă grijă.

Noi sperăm că o să fie bine de acum înainte. Dr. Iancu a promis că îi va mai face o angiografie, după trei luni.

“M-am întors în Canada cu sufletul plin”

Povestea văzută prin ochii doctoriței Dana Iancu

Povestea Cristianei este una dintre cele mai gratifiante și norocoase întâmplări din cariera mea. Este visul oricărui student la medicină să ajungă doctorul acela care are soluția pentru orice durere ori suferință a oamenilor din jurul său. Oricât de grei și de lungi ar fi cei 13-15 ani de școală, totul capătă un sens și îți încălzește sufletul, când poți ajuta cu mâinile și cu mintea ta un tânăr aflat în suferință.

De ce zic întâmplare? Pentru că întâmplarea a făcut să fiu în vizită în București, odată ce m-am hotărât să vin lunar, în calitate de Medic Asociat BRAIN Intitute; în primă fază pentru partea de diagnostic. Atunci i-a fost prezentat doctorului Stoica dosarul Cristianei.

Era evident din imaginile RMN că o anomalie vasculară, ascunsă undeva de-a lungul măduvei spinării, este cauza suferinței ei crescânde în ultimele săptămâni. Această anomalie vasculară este, de fapt, o comunicare anormală, directă, între o arteră și o venă. Se formează astfel un fel de scurtcircuit care încarcă sistemul venos cu presiune arterială, ducând la consecințe de congestie venoasă și suferință neurologică a țesutului nervos înconjurător — aceasta poartă numele de fistulă arterio-venoasă.

Pentru a opri agravarea sau a spera în recuperare, această comunicare trebuie întreruptă chirurgical sau pe cale endovasculară (prin interiorul vaselor). Pentru acest lucru, fistula arterio-venoasă trebuie identificată, localizată și caracterizată cu precizie. Chirurgul trebuie să știe exact unde să deschidă canalul spinal și care din vasele vizualizate sunt cele anormale, pentru a le tăia sau coagula. Asta pentru că există mai multe tipuri de fistule arterio-venoase cu diverse riscuri chirurgicale, chiar dramatice.

Cristiana avea nevoie de un nou test, o angiografie (examen radiologic pentru vizualizarea vaselor de sânge) completă, detaliată a tuturor arterelor cerebrale, cervicale și spinale. Cristiana avusese deja două angiografii care nu aduseseră nici un rezultat pozitiv. A trebuit să îl conving pe tatăl Cristianei să refacem acest test, care, deși comportă niște riscuri, avea beneficii de neînlocuit.

Împreună cu echipele de la BRAIN Institute și Spitalul Monza, am reușit să organizăm acest test în foarte scurt timp. Comunicarea anormală arterio-venoasă a fost găsită într-o localizare destul de neobișnuită, ceea ce explică faptul că nu fusese vizualizată pe cele două angiografii anterioare.

În felul acesta, tratamentul chirurgical a putut fi făcut în aceeași zi, cu rezultate foarte bune. Un control angiografic s-a făcut și post-operator, pentru a demonstra rezolvarea anomaliei vasculare. Rămânea de așteptat recuperarea și reversibilitatea simptomelor, care durează, în general, câteva săptămâni sau luni.

Nu cu totul neașteptat, parcursul primelor câteva zile după operație a fost destul de tumultuos, rezultând într-o re-intervenție chirurgicală de evacuare a unei sângerări produse în câmpul operator, din cauza tratamentului anticoagulant necesar pentru controlul trombozei venoase după întreruperea circuitului vascular anormal. Și în această situație, excelenta echipă BRAIN Institute a intervenit prompt și precis, în miezul nopții, salvând o potențială consecință catastrofică.

După toate acestea, lucrurile s-au așezat pe făgaș, cu o recuperare progresivă și continuă, din datele transmise de prietenii din echipă. Încă nu am avut ocazia să o revăd pe Cristiana; am urmărit doar controalele ei RMN, arătând ameliorarea imaginilor. Aștept cu nerăbdare să o reîntâlnesc la controlul de câteva luni și să îi văd progresele realizate.

M-am întors în Canada cu sufletul plin și mulțumită că am putut face un bine cuiva. De multă vreme nu m-am mai simțit așa. Poate pentru că lucrând într-un sistem rodat, care funcționează pe bandă rulantă, cu toate mecanismele unse, nu îmi mai dau seama.

Radiologia-imagistică, neuroradiologia și neuroradiologia intervențională fac parte indispensabilă din medicina modernă. Mai ales când este vorba de patologia vasculară a sistemului nervos (cerebral sau măduva spinării). Neuroradiologul participă activ la diagnosticul precis al bolilor neurovasculare suspectate de neurologi și neurochirurgi. De asemenea, neuroradiologul intervenționist face parte integrantă, alături de neurochirurg, din echipele multidisciplinare de tratament al bolilor neurovasculare.

Tratamentele endovasculare au devenit, în ultimii 10-15 ani, opțiunea preferențială a tratamentelor bolilor neurovasculare. Anevrismele cerebrale, fistulele și malformațiile arterio-venoase, precum și accidentele vasculare cerebrale acute se pot trata cu ajutorul tehnicilor endovasculare. Asta pentru că la același nivel de eficacitate, tratamentele endovasculare sunt minim invazive și mult mai puțin traumatice pentru pacient. Pacientul nici nu își dă seama că i s-a făcut o „operație pe creier” prin interiorul vaselor. El simte doar presiunea și durerea surdă a cicatricei din zona inghinală pe unde s-a făcut abordul vascular.

După tratamentul endovascular al unui anevrism cerebral, pacientul este externat la 24 de ore după intervenție și își reia viața normală și serviciul în câteva zile. Recanalizarea endovasculară rapidă (în mai puțin de 3-6 ore) a unei artere cerebrale blocată de un cheag de sânge poate salva pacientul cu AVC (accident vascular cerebral) de la moarte sau de un handicap major.

Nu vreau să minimalizez riscurile intervențiilor endovasculare, care, ca și în neurochirurgie, sunt semnificative dacă apar complicații. Vreau doar să ilustrez impactul major pe care tehnicile endovasculare l-au avut la nivel de sistem de sănătate și reintegrare socială a pacienților cu aceste boli. Pentru asta, îmi pun speranța în echipa de la BRAIN Institute și în colaborarea noastră.

“Fără ajutorul Danei, aș fi dezamorsat o bombă fiind legat la ochi”

Povestea văzută prin ochii doctorului Sergiu Stoica

 Totul a început cu o serie de informații medicale primite prin email, și cu o angiografie care nu demonstra malformația în întregime, caz în care nu știai ce să tratezi.

În cazul fistulelor de acest gen, un examen RMN este nerelevant, iar investigația neuroradiologică făcută simplu, incomplet, fără a surprinde multitudinea de vase care vascularizează malformația, te poate induce în eroare dincolo de a fi nerelevantă. Indicația la momentul respectiv a fost realizarea unei noi angiografii exploratorii care să pună în evidență vasele nutritive. Fără sorți de reușită, starea Cristianei s-a degradat brusc în următoarele 10 zile, timp în care echipa medicală a rămas fără informațiile necesare unei intervenții cu șanse de reușită.

Era deosebit de frustrant să nu îți poți oferi ajutorul, în timp ce efectul compresiv al fistulei era dublat de un fenomen de “furt” vascular ce începuse să împiedice mersul, înghițitul și alte funcții importante ale Cristianei.

Ne-am trezit la sfârșitul unei săptămâni grele, într-o zi de vineri, cu patru intervenții chirurgicale complicate. Dana nu s-a bucurat de primirea călduroasă pe care o merită, din cauza programului foarte încărcat. În consecință, a început să analizeze cazurile ce erau de competența ei și a intuit imediat problemele neidentificate ale Cristianei. A urmat o inițiativă extrem de voluntară a Danei în care a mobilizat tot spitalul foarte rapid și a petrecut ore întregi investigând angiografic toate detaliile malformației.

La ora 21:00, ne-am întâlnit cu Dr. Dana Iancu, zâmbitoare pentru că descâlcise enigma diagnosticului și, în același timp, imperativă în privința urgenței absolute a operației. Era vorba despre o afecțiune extrem de rară, o malformație pială aflată în vecinătatea imediată a țesutului nervos.

Inițal, aș fi fost pus să dezamorsez o bombă legat la ochi, fără să văd culorile firelor și fără să știu ordinea în care ar trebui tăiate, pentru ca în final să dezamorsez focosul. În seara aceea însă, totul a devenit mult mai clar și ne-am petrecut noaptea dezamorsând o bombă care stătea să explodeze.

În loc de încheiere

 “O astfel de experiență te schimbă foarte mult. De exemplu, eu aveam o problemă cu motocicliștii — se bagă printre mașini, te sperie etc. Când i-am văzut pe Dr. Stoica și pe Dr. Crăciun cu motoarele, i-am iertat pe toți. De când i-am cunoscut pe cei doi, dau prioritate motocicliștilor, căci nu se știe niciodată cine sunt. Poate omul acela va salva o viață” — ne mărturisește Dl. Dobre, cu ochii înlăcrimați.

“Mă scuzați că m-am emoționat, dar impactul a fost extraordinar cu oamenii aceștia, pentru că viața fiicei mele depindea de ei, de mâna lor. Pentru a doua intervenție, cea cu cheagul, dacă nu veneau imediat, era un dezastru. Puteau să vină la spital peste câteva ore, sau chiar a doua zi, dar ei au venit imediat, pe motociclete.”

Felul lor de a fi este minunat: mă uitam că e sâmbătă, că e duminică, ei vin la spital, intră pe secție, vorbesc cu pacienții și îi încurajează. Și atunci te impresionează deosebit pentru totdeauna.”