Fabrica de reparat vieți, la scară mică, cu răbdare și pe termen lung

Acum câteva dimineți, la ora 8 fix, intram în curtea din Șoseaua Olteniței 105, unde e Ateliere Fără Frontiere, o asociație non-profit care se ocupă de reintegrarea profesională și socială a celor mai defavorizați dintre semenii noștri. Oameni care, până de curând, s-au drogat și au locuit pe străzi, persoane cu handicap, victime ale violenței în familie, mame singure, fără studii și fără locuință, persoane care au avut probleme cu legea.

Mă întâmpină directorul organizației, Patrick Ouriaghli, care plecase acum vreo 5 ani în Maroc, ca să înființeze un astfel de ONG, dar i s-a întâmplat s-o întâlnească pe Raluca, cu care s-a și căsătorit, și a venit să-l pună pe picioare în România, țara ei natală. Patrick e francez, după cum spune și numele lui, dar vorbește românește impecabil și extrem de nuanțat.

Sediul ONG-ului e într-o hală industrială. Acolo sunt și atelierele, și birourile, într-un spațiu mai mult decât auster. Patrick mă plimbă prin toate departamentele și îmi povestește ce fac Costică, DJ, Lavinia, Georgeta, Georgiana, Mihaela și ceilalți. Pe scurt, toți cei 19 angajați actuali. Pe pereți sunt citate din Woody Allen sau din Churchill. Au fost alese de Patrick și de colegii din echipa care sprijină persoanele în dificultate, dar caligrafierea lor s-a ocupat Cătălin, care a lucrat în cadrul Armatei, la hărți, și știe să scrie frumos. Cătălin are 50 de ani, a ajuns la Ateliere Fără Frontiere după ce a pierdut tot (familie, casă, bani, job) și speră să-și găsească din nou un drum, pornind de aici.

ONG-ul propune un model foarte rar întâlnit în România. E ceea ce, tehnic vorbind, s-ar chema “un business social”, în sensul că se finanțează în proporție 46% din ceea ce “produce”, dar e departe de a fi ceea ce înseamnă cu adevărat un “business”. Mai sunt câteva încercări de tipul ăsta pe piața ONG-urilor din România, dar foarte timide. Pe lângă autofinanțare, Ateliere Fără Frontiere mai atrage fonduri din parteneriatele cu diverse companii care au programe de CSR (actualul partener de bază este BRD Groupe Société Générale) și – foarte puțin – din fonduri europene, pentru că legea europeană încurajează cheltuirea banilor pe “simpozioane”, precum și proiectele bombastice, scrise doar ca să atragă bani, și care se și încheie odată cu cheltuirea acestora. Ce își propun Patrick și colegii lui din departamentele de suport e să crească componenta de business, adică să crească independența asociației autofinanțându-se într-o proporție cât mai mare. Dar nu e ușor. În Franța, de unde a fost preluat modelul, 50% din buget e asigurat de stat, la noi, statul contribuie, ca de obicei, cu 0%.

Cele două activități principale ale Atelierelor Fără Frontiere sunt atelierul DEEE (colectarea, reciclarea și reutilizarea calculatoarelor uzate și a celorlalte deșeuri de echipamente electrice și electronice) și atelierul remesh (colectarea de bannere stradale și transformarea lor în genți, traiste, mape și alte accesorii). Mai clar, ONG-ul colectează într-o primă instanță computere stricate de la diverși parteneri. Dacă sunt foarte stricate, le dezmembrează și vând fracțiile care rezultă unor firme de reciclare. Dacă sunt reparabile, le curăță, le repară și le donează unor școli defavorizate, de provincie, sau altor instituții care au nevoie, în cadrul unor parteneriate cu diverse companii. Din banii pe care respectivele companii îi investesc în aceste proiecte, dar și din vânzări efectuate direct către diverși clienți, Ateliere Fără Frontiere își plătesc angajații. Aceștia au carte de muncă, salariul minim pe economie, o masă caldă pe zi, abonament pe transportul în comun și stau maximum 2 ani la AFF, timp în care trec prin mai multe etape de integrare socio-profesională. Asta înseamnă că sunt sprijiniți să facă diverse cursuri profesionale sau de dezvoltare personală (de comunicare, de lucru cu computerul), că sunt ajutați să-și găsească locuință (cu chirie, în spațiile sociale ale primăriei sau în cele finanțate de alte ONG-uri ori de asociații religioase), să-și rezolve diverse probleme medicale, să-și facă buletin, dacă nu au, ș.a.m.d. Unii dintre ei, mai ales cei care provin din centrele de plasament, atunci când ajung la AFF, nu știu nici măcar să circule cu metroul sau să treacă strada. Statul român îi pregătește atât de bine pentru viață, încât, la 18 ani, când ies din casele de copii, nu dețin nici cele mai elementare noțiuni de supraviețuire.

La finalul celor 2 ani, când sunt pregătiți să-și ia zborul, AFF îi ajută să se angajeze în diverse companii cu care are parteneriate, după care continuă să-i monitorizeze minimum 6 luni. Consiliere le acordă pe termen nelimitat. Oricând, pot să ceară aici un ajutor sau un sfat, unii dintre ei vin și acum la petrecerile de sărbători sau la grătarul organizat lunar pentru angajați, deși au părăsit Ateliere Fără Frontiere de ani de zile.

Din păcate, rata de retenție a celor reinserați nu este foarte mare. Din 130 de oameni care au trecut pe aici în ultimii 5 ani, doar 40 au parcurs procesul de reinserție până la capăt și nu toți au continuat să meargă pe drumul bun început aici. Îi ascult pe Patrick și pe Roxana (care e Responsabil Proiect Social) cum îmi povestesc despre frecventele reîntoarceri la consumul de droguri și de alcool și mă întreb ce îi motivează să meargă înainte. Apoi, pe măsură ce îmi tot vorbesc, îmi dau seama că ce fac ei aici nu e o “fabrică de reparat viețile oamenilor, la scară industrială”, ci un model care lucrează la scară mică, în cele mai adânci și defavorizate straturi ale societății, și care ar trebui preluat și multiplicat de nenumărate ori. Pentru că numai cu perseverență și cu răbdare de bijutier lucrurile pot fi schimbate încet-încet și pe termen lung.

Oamenii pe care îi ajută Ateliere Fără Frontiere nu au o singură problemă, au în medie 7-8 dificultăți fiecare, de la adicții la probleme familiale, de la handicap la probleme de comportament, de la faptul că locuiesc în stradă la analfabetism și așa mai departe. E greu spre imposibil să reintegrezi definitiv un astfel de om, fără sprijinul statului, iar faptul că 40 din 130 au reușit mie, personal, mi se pare uluitor.

În cifre, activitatea de producție a ONG-ului sună așa: 500 de tone de deșeuri colectate și tratate, 6.000  de echipamente IT recondiționate și donate către școli și ONG-uri din România, 5.000 de produse confecționate în atelierul de remesh vândute.

De ce ar avea nevoie oamenii ăștia ca să-și facă treaba mai bună? De trei-patru lucruri, nimic mai mult:

– companii care să le doneze echipamentele IT stricate sau ultraobosite

– sponsori, parteneri, finanțatori ai proiectelor

– cumpărători de genți și alte obiecte făcute din mesh-uri

– firme partenere, dispuse să angajeze oamenii pe care ei îi pregătesc

La schimb, ați văzut, ei fac lucruri pe care puțini dintre noi ar avea energia să le facă. Să ai răbdare cu fiecare om aflat în dificultate și să-l ții de mână, timp de 2 ani, pe un drum care ar trebui să-l scoată din beznă (dar nu e sigur c-o va face!), e cam de un milion de ori mai greu decât să faci un simpozion despre reinserția socio-profesională. Cam ca diferența dintre o muncă discretă, răbdătoare și tenace dusă pe termen lung și un scurt și inutil foc de artificii.

Dacă mă citiți, așadar, din biroul unei corporații și vă sunt la îndemână niște decizii, gândiți-vă de două ori înainte să dați echipamentele IT perimate la fier vechi. Mai bine le dați la Ateliere Fără Frontiere. La fel, apropo de tradiționale cadouri pe care le trimiteți în fiecare an partenerilor, de Crăciun. De ce nu le-ați trimite o geantă făcută dintr-un banner publicitar? Sunt chiar drăguțe, uite:

Hai, ziceți că nu sunt drăguțe! Mie mi se par super. 😉

Dacă nu sunteți în situația de a lua o decizie prin care să ajutați, atunci puteți măcar să dați mai departe povestea de mai sus. Mulțumesc.

Voi reveni cu povești concrete ale oamenilor care astăzi încearcă să se salveze, cu ajutorul Ateliere Fără Frontiere. Și cu povești ale celor care deja au reușit. Stay tuned. 😉